Ipostazele femininului

La febrila căutare a reperelor identitare de către aceia dintre noi cărora ne vine tot mai greu să ţinem piept "tranziţiei" dinspre tot spre orice, există şi soluţia rememorării unei ipostaze pe care ne grăbim adesea să o renegăm: societatea ţărănească. Rubrica de faţă doreşte să readucă în memoria obosită a oamenilor modeni care suntem modurile de existenţă ale ţăranilor care am fost. În aceste reîntoarceri se pot descoperi temeiuri şi încredinţări care să ne ajute în rezolvarea absurdului copleşitor – trepidant-halucinant – al vieţii. De pildă, spre clarificarea „problemei" femeii, supusă astăzi, se spune, arbitrariului răuvoitor şi perfiziei politice a voinţei bărbatului, vom aduce câteva date referitoare la condiţia femeilor în societăţile tradiţionale.

Prima femeie – Pandora, cea dăruită de zei

Prima femeie nu se naşte niciodată în acelaşi timp şi prin acelaşi act cu întâiul bărbat. Vechii greci mărturiseau apariţia celei dintâi femei curând după momentul despărţirii lumii zeilor de ce a oamenilor, la sfârşitul vârstei de aur. După ce Prometeu, în urma primului sacrificiu, a împărţit carnea victimei în două grămezi inegale, una, cea mai mare, de oase învelite în grăsime, iar cealaltă, mai mică, de carne, ascunsă însă sub măruntaiele respingătoare, zeii au fost puşi să aleagă. Marele Zeus nu avea cum să fie păcălit de stratagema rudimentară a titanului, şi tocmai de aceea a ştiut, alegând mormanul de grăsime, că, odată cu acceptarea cărnii ca substanţă a făpturilor pe care vroia să le protejeze, Prometeu le va fi supus legii perisabilităţii, a pieirii. Cu toate acestea, intenţia meschină a titanului i-a mâniat pe zei, care s-au hotărât să riposteze prin păstrarea secretului focului sacru în sfera divină. Tot Prometeu, apărătorul oamenilor, le va procura acestora, printr-un furtişag, scânteile care vor lumina şi încălzi pământul. Înşelăciunea lui are de astă dată consecinţe mult mai nefericite. Răzbunarea părintelui zeilor a fost, la rândul ei, perfidă. El le meneşte muritorilor "o pacoste pe care toţi/Cu dragă inimă primind-o, spre răul lor s-o-mbrăţişeze!". Aceasta va fi prima femeie, Pandora, al cărei nume se tălmăcea prin "cea dăruită de toţi zeii", căci, în desăvârşirea intenţiei lui Zeus, după ce făurarul Hefaistos îi va modela trupul din lut amestecat cu apă, toţi ceilalţi olimpieni o vor înzestra: "Atena/S-o-nveţe cum să ţeasă pânza cu măiestrie-mpodobită/Reverse Afrodita de-aur, pe creştetu-i, tot harul ei - /Cumplitul dor şi năzuinţa ce-ţi lasă trupul fără vlagă - /Iar crainicul Hermes, călăul-lui-Argus, a primit porunca/Să-i dea o inimă câinoasă şi-o fire veşnic prefăcută." Pandora va fi, aşadar, cea care, ca zestre, aduce oamenilor nu numai întinarea nobilei lor seminţii (întâii oamenii au fost făuriţi de zei din metale rare, aur, argint, aramă, iar cea din urmă generaţie, cea mai nevrednică, din fier) cu lutul pieritor, lipsit de nobleţe, dar şi toate relele, muncile istovitoare şi molimele care accentuează nimicnicia pământenilor.

Femeia este, aşadar, la greci, un adevărat agent al răului, cu o natură inferioară şi străină de cea a bărbatului, oarecum temută de acesta din pricina potenţialului său distructiv, care se manifestă, totuşi, numai sub voinţa neîndurătoare a sorţii sau a zeilor. Ea nu se identifică, cu alte cuvinte, cu răul în sine, căci este lipsită de voinţa malefică. Grecii îşi izolau soţiile în gineceu, nu le acordau dreptul de a vorbi în adunări sau de a purta arme. Cu toate acestei, cele două mari epopei şi o mare parte din tragediile grecilor au în centru personaje feminine: Elena şi Andromaca, Penelopa şi Calipso, Hecuba, Electra, Ifigenia, Antigona, Medeea, troienele şi bacantele lui Euripide, ca să nu pomenim de Lysistrata lui Aristofan. Rolul femeii în Grecia veche era acela de păstrătoare, de păzitoare a căminului familial; soţia era simbolul stabilităţii. Numai din pricina trădării acestei meniri de către Elena, la îndemnul necugetat al lui Paris, este dezlănţuit infernul războiului troian. Şi numai din datorită virtuoasei şi statornicei Penelopa, Odiseu găseşte drumul spre casă, în ciuda obstacolelor Odiseei. Este grăitor, pentru acest din urmă caz, că iatacul Penelopei, camera de refugiu a doritului său soţ (şi să ne amintim de câte ori îi aflăm pe eroii troieni căutând alinarea trudei războinice în paturile nevestelor) era clădit pe rădăcina unui "măslin cu frunze late/Vânjos şi verde, gros la trunchi ca stâlpul" (Odiseea, XXIII, 234-235), a cărei tulpină, netezită "cu şart şi drept pe ciripie" chiar de către erou, (idem, 243) a devenit picior de pat. Crivatul nu putea fi, astfel, mişcat, după cum nici Penelopa nu a putut fi ademenită de tinerii peţitori să-şi abandoneze căminul.

Eva şi urmaşele sale

În filiaţie indirectă cu mitologia greacă, doctrina creştină rezervă, la rândul ei, femeii o condiţie inferioară faţă de cea al bărbatului. Totuşi, în mitul creştin această condiţie este sensibil îmbunătăţită, căci cei doi împărtăşesc aceeaşi substanţă telurică, femeia fiind plăsmuită din coasta întâiului om. În mitologia populară românească scenariul biblic este urmat aproape total. Faptul că provine dintr-o creaţie considerată desăvârşită îi poate da atributul perfecţiunii, dar nu îi anulează statutul de creaţie secundară, cu rang inferior, asemănător celui pe care îl au copii în faţa genitorilor lor. «Şi a zis Adam: "Iată, aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său."» (Facerea, 2, 23). În creştinism, aşadar, bărbaţii ar trebui să recunoască în femeie propria lor natură, propria substanţă, chiar dacă aceasta se află, cumva, împuţinată. În pofida acestei consubstanţialităţi consacrate ferm de Vechiul Testament, catolicii şi protestanţii au considerat multă vreme femeia drept o natură străină, ostilă lumii bărbăteşti, înălţată prin morală creştină mult deasupra statutului de fiinţă carnală. De altminteri, încă de la începuturile creştinismului, din secolul IV, noua morală intervine cu severitate pentru a izola femeia într-un spaţiu al circumspecţiei, ba chiar al, panicii. Problema femeii păcătoase nu este cea mai nouă din cele pe care morala recentă le ridică. După cum vom vedea, aceasta este preluată şi rezolvată în mod asemănător în cadrul societăţilor tradiţionale, prin aplicarea unei morale comunitare ce nu ţine neapărat de canoanele bisericeşti. În Evul mediu, în occidentul european se considera că femeile, "mai slabe şi mai înclinate spre păcat, trebuiau ţinute în frâu" de conducătorul casei (caput mansi), care avea drept de viaţă şi de moarte asupra soţiei, surorilor, fiicelor şi văduvelor sau orfanelor celorlalţi bărbaţi din neamul său. Nu se punea la îndoială conduita sau statutul care se cuveneau femeilor, ci chiar natura lor. Întreaga fire femeiască era contaminată de păcat, de aceea nici o slăbiciune nu le putea fi îngăduită, căci fiecare abatere de la morală putea fi asemenea unei porţi imense spre infern, întâi abia întredeschise, dar care oricând se putea prăvăli sub năvala răului. Femeile erau aşadar chiar primejdia prăbuşirii lumii credincioase, aşa cum, în mitul creştin al prăbuşirii, al separării lumii divine de cea profane, Eva este unealta şarpelui, maleficul întruchipat. Moraliştii bisericii creştine se pare că au omis lipsa voinţei distructive care se regăseşte la Eva, ca şi în cazul Pandorei. Pentru aceştia, femeia era unul dintre acoliţii lui Satan, la fel ca ereticii, musulmanii şi evreii, o momeală pentru pierzania sexului tare. În secolul al XV-lea, autorul unui tratat intitulat Malleus maleficarum înfăţişa astfel etimologia denumirii celui de-al doilea sex: femina provine de la fe şi minus, traducându-se, adică, prin cea fără de credinţă. Demonismul părea că ţine de însăşi natura feminină, căci aceasta este "un diavol domestic", "amazoană a diavolului", care se înarmează din cap până în picioare cu frumuseţea trupească pentru a porni războiul împotriva castităţii. Petrarca o descrie ca pe "un adevărat diavol, o duşmancă a liniştii, un izvor de sâcâieli, un prilej de gâlcevi de care bărbatul trebuie să se ţină departe dacă vrea să trăiască în tihnă…" şi dacă, trebuie să adăugăm împreună cu predicatorii epocii medievale, vrea să se păzească de căderea în păcat; măcar să fi învăţat ceva din greşeala lui Adam.

În evul mediu occidental, aşadar, femeile erau excluse de la orice fel de manifestare publică. Singurul domeniu al vieţii sociale în care le mai era permisă intruziunea era cel al romanelor galante, al iubirii cavalereşti, care le idealiza frumuseţea angelică. În rest, chiar şi în ceea ce priveşte menirea lor casnică, erau suspectate de trădare şi erau considerate asemenea unor făpturi periculoase, care trebuie ţinute ocupate cu truda gospodărească pentru a nu da ocazia naturii lor distructive să se manifeste.

Corina BISTRICEANU

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!