Jertfă şi răscumpărare

Părintele C-tin Galeriu a fost, incontestabil, una dintre cele mai mari autorităţi duhovniceşti ale românilor din secolul al XX-lea. Cei care l-au cunoscut, l-au auzit predicând în diferite ocazii vor păstra în fiinţa lor puternica pecete pe care le-a imprimat-o intensa sa trăire creştină.

A adus la credinţa vie în Hristos tineri intelectuali, vârstnici şi oameni simpli; sămânţa cuvântului sădită în ogorul Domnului a încolţit şi a crescut dând roade vrednice de învăţătura şi credinţa sa.

Lucrarea părintelui C-tin Galeriu, Jertfă şi răscumpărare, este teza sa de doctorat susţinută în anul 1973. Hotărârea părintelui de a o reedita a venit să răspundă efervescenţei religioase create în 1989 odată cu îndepărtarea regimului comunist, dar în acelaşi timp a fost şi un prinos de recunoştinţă faţă de jertfa supremă, conştient asumată, de sufletele curate a mii de eroi, care, în acel decembrie însângerat au strigat pe străzile Timişoarei şi ale Bucureştiului: "Vom muri dar vom fi liberi!".

În partea întâi a lucrării, intitulată "Premisele jertfei şi răscumpărării", părintele a încercat să depăşească interpretarea jertfei numai în lumina Răscumpărării prin sublinierea virtuţilor ei de ispăşire şi împăcare cu Dumnezeu. |n primul rând jertfa se descoperă ca act originar, precedând actul căderii şi situându-se la temelia creaţiei divine. Prin forţa sa de dăruire "jertfa face posibilă continua şi ascendenta asemănare cu Dumnezeu a omului, creat după chipul divin". În substanţa ei spirituală jertfa este iubire, adevăr şi libertate." Jertfa nu s-a născut din conştiinţa păcatului, ca plată pentru păcat, ci a devenit pe urmă, prin însăşi structura ei, antidot al păcatului". Jertfa ne situează în zona originară a sfinţeniei dumnezeieşti. Creaţia reprezintă un dar dat nouă de către Sfânta Treime, iar jertfa noastră este darul pe care îl aducem Creatorului. Dumnezeu nu ne doreşte spectatori, ci ucenici ai săi, anume ca prin aportul creativităţii şi slujirii noastre să-i aducem acestuia răspunsul nostru original faţă de darurile Sale. Noi trebuie să prefacem lumea prin sufletele noastre luminate de Sfântul Duh, iar transfigurarea ei prin jertfă este darul nostru către tronul dumnezeiesc.

Părintele Galeriu vorbeşte, de asemenea, despre sensurile pe care le capătă actul jertfei.

Astfel, prin dăruire şi lepădare de sine jertfa este un mijlocitor al comuniunii desăvârşite atât în relaţia om-om, cât şi în relaţia om-Dumnezeu. Lepădându-ne de sine, uitând de noi, ne identificăm cu nevoile, necazurile sau bucuriile aproapelui nostru şi, în acelaşi timp, ne lăsăm cuprinşi de Dumnezeu, astfel încât ajungem să spunem ca Sfântul Apostol Pavel: "nu mai trăiesc eu , ci Iisus Hristos trăieşte în mine". În al doielea rând, jertfa are un sens creator, aceasta fiind instrumentul creaţiei. În al treielea rând jertfa ca aspiraţie spre continua depăşire şi înnoire. Prin acest act noi ne depăşim condiţia de creaturi devenind prin înnoirea creaţiei –creatori- fii ai lui Dumnezeu după har. Al patrulea sens la care face referire textul lucrării este cel de răscumpărare; salvarea făpturii din păcat şi din moarte de către Arhiereul creaţiei, Domnul nostru Iisus Hristos, pe care Sfântul Ioan Teologul ne confirmă că l-a văzut pe acesta "junghiat de la întemeierea lumii" Apocalipsa XII-8).

Partea a doua a lucrării, intitulată "Plinirea jertfei şi răscumpărării în Iisus Hristos",

insistă asupra actului jertfei din perspectiva căderii protopărinţilor noştri, Adam şi Eva, manifestat în Noul Testament ca act al răscumpărării noastre şi repunerea oamenilor în calitate de fii ai lui Dumnezeu după har odată cu chenoza lui Adam cel Nou, întuparea, moartea şi învierea Sa.

Chenoza presupune revelaţia transcendenţei lui Dumnezeu în lume; deşi nevăzut din fire, Dumnezeu, prin Fiul Său, se face văzut în întruparea din Sfânta Fecioara Maria, aşa arătându-se marea smerenie a Creatorului faţă de creaţia sa. Părintele Galeriu distinge o chenoză anterioară Întrupării, fapt care a pregătit lumea Vechiului Testament pentru venirea lui Mesia la "plinirea vremii". Adevărata chenoză se manifestă însă odată cu Întruparea Fiului lui Dumnezeu ce s-a golit pe sine pentru a ne umple pe noi de energiile necreate ale Sfintei Treimi. Altfel, dacă s-ar fi revelat în fiinţa Sa ne-ar fi copleşit şi ne-ar fi anulat şansa de a parcurge drumul de la chip la asemănare cu Dumnezeu. În întâmpinarea chenozei lui Iisus vine şi natura umană în persoana Maicii Domnului, ca cea aleasă şi capabilă de dăruire şi primire. Pe bună dreptate părintele considera că "religia creştină nu venerează simplu fecioria, ci fecioria care naşte, care rodeşte pe Fecioara-Mamă". În acest sens, înţelegem şi învăţătura ortodoxă care cheamă femeile să devină mame pentru a se mântui. Căci principalul scop al procreării nu este plăcerea soţilor, ci naşterea de fii. Femeia deşi trupeşte îşi pierde fecioria, prin curăţenie, abstinenţă şi jertfă faţă de copii şi Dumnezeu dobândeşte fecioria spirituală. Marea taină a Maicii Domnului, care naşte pe Fiul lui Dumnezeu păstrându-şi fecioria, ne dezvăluie condiţia originară a femeii şi a bărbatului de dinaintea căderii, destinaţi de către Creator să perpetueze specia umană printr-o altfel de unire decât cea trupească în comuniunea acestora cu Sfânta Treime .

Răcumpărarea înţeleasă ca izbăvire, salvare, dezrobire este strâns împletită şi cu starea păcătoasă a omului. Păcatul a dezunit, scopul răscumpărării îl reprezintă refacerea unităţii şi a comuniunii cu Dumnezeu. Chiar în Sfânta Scriptură se constată o echivalenţă între a răscumpăra şi a reuni. Iar în "Iisus Hristos cele două firi radical opuse, necreată şi creată, sunt unite într-un singur "eu". Altfel spus, răscumpărarea noastră de către Mântuitorul înseamnă împărtăşirea, sfinţirea şi unirea cu El. Dar pentru aceasta Fiul Omului a trebuit mai întâi să-şi asume firea umană în totalitatea ei, ceea ce nu înseamnă că Dumnezeu se substituie subiectiv anulând persoana în unicitatea şi libertatea ei. Persoana lui Hristos reprezintă pentru noi pletudinea existenţei, la care ne rapotăm ca origine a vieţii dar şi ca finalitate a acesteia.

Accesul la Hristos, la actul Său restaurator, se face prin jertfa noastră. Renunţând la lumea aceasta, adică la plăcerile acesteia şi la păcat şi închinându-ne viaţa lui Dumnezeu noi ne sfinţim în El. Jertfa pe care ne-o asumăm ne duce la sfinţenie. Totodată, prin jertfa Sa supremă Hristos, Dumnezeu-Om sfinţeşte firea noastră, dându-ne şansa să devenim şi noi sfinţi, jertfindu-ne Domnului.

Moartea şi Învierea lui Hristos în opera răscumpărării sunt văzute ca unitate. Şi moartea, şi Învierea săvârşesc opera răscumpărării. "Prin moartea lui Hristos moare în el o lume, cea veche, iar Învierea pune început noii Împărăţii, celei de-a opta zi."

Învierea, deşi este o iniţiativă divină, reprezintă un fapt care ne priveşte pe noi toţi: "Ne este dată s-o dobândim şi s-o înţelegem" dăruindu-ne oamenilor şi lui Dumnezeu . Vom înţelege că Învierea nu e un act final, ci aşa cum spunea Sfântul Grigore de Nisa în veacul viitor făptura noastră va înregistra un progres infinit.

În finalul lucrării, părintele Galeriu face o analiză a jertfei şi Învierii in viaţa Bisericii.

Aceste acte i se revelează Sfântului Ioan Evanghelistul ca facând parte din condiţia eternă a Fiului. Domnul inaugurează răscumpărarea prin Înviere în persoana Sa. El revarsă puterea Învierii peste trupul său care este Biserica. "Înălţându-se la cer, Domnul se îndepărtează de ucenici sensibil pentru a-i învăţa să-l poarte spiritual." De aici înainte "El devine o perma-nentă şi universală prezenţă în Duhul Sfânt". Cuvântul şi duhul fac să renască în noi Chipul. La Cincizecime are loc naşterea Bisericii. El nu va mai putea fi cunoscut decât în Duhul Sfânt, adică în viaţa Bisericii. Ruperea de Biserică înseamnă separarea de Trupul cel Răstignit şi Înviat al Mântuitorului. După cum Biserica "se şi multiplică şi unifică cu fiecare mădular pe care-l naşte".

Pentru a ne naşte în Hristos noi trebuie să murim lumii. Nu ne poate ajuta decât Harul Sfântului Duh ce lucrează în Biserică prin Sfintele Taine. Murim lumii şi renaştem la viaţa în Hristos prin Botez, Mirungere şi Euharistie, şi creştem duhovniceşte prin participarea activă şi la celelalte Sfine Taine ce culminează în Euharistie care "profetic anticipează Parusia Domnului" .

Concluzia părintelui Galeriu, formulată în acest studiu este grăitoare, credem, pentru rostul condiţiei ce şi-a asumat-o şi a crucii pe care a dus-o marele predicator: am fost creaţi din iubirea lui Dumnezeu pentru a răspunde tot cu iubire, ca astfel să accedem la iubirea infinită în Împărăţia şi Lumina cea neînserată a Sfintei Treimi.

Cristian IVĂNUŢĂ

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!