John Keats: poetică şi maniere sau

Despre întemeierea metrică a conservatorismului

Când, în 1850, Philarète Chasles scria că poezia lui Keats are de suferit din cauză că poetul "avait peu connu les hommes"[i], criticul francez putea fi suspectat că judecă literatura engleză pornind de la premise care nu-i erau specifice. Până la ethosul misionar al Victorienilor, literatura engleză nu şi-a etalat cu obstinaţie specificul naţional, aşa cum şi-a fluturat literatura franceză panaşul galic. Citindu-i pe scriitorii din epoca Hanoveriană nu devii anglofil. Dacă însă-i citeşti pe Filosofii sau romanticii francezi devii francofil. Acolo unde spiritul creator britanic şi-a revendicat întotdeauna excentricitatea şi individualismul, literatura franceză şi-a purtat întotdeauna cu sine fundalul istoric. Cu puternica excepţie a lui Candide, literatura franceză nu a putut opune straniilor dezrădăcinări din Gulliver’s Travels sau Robinson Crusoe decât texte care erau ecouri ale saloanelor, reflexe ale unor forme de sociabilitate. Dar până şi Candide nu era un personaj, ci o societate, ducând după sine o întreagă suită care reproducea în miniatură lumea pariziană. Scriitorii englezi au cunoscut mai devreme decât omologii lor de peste Canalul Mânecii gustul înstrăinării, al mizantropiei, al întortocherii. Această originalitate nu a fost întotdeauna cea a evaziunii "la modă", nu s-a născut dintr-un grăbit unison cu prezentul, ci dintr-o idiosincratică relaţie cu trecutul. Dar chiar şi aşa, judecata lui Chasles îşi găseşte confirmată relevanţa estetică în corespondenţa lui John Keats, făcându-ne astfel să încercăm a desluşi legăturile, în amonte şi în aval, dintre arta poetică şi comportamentul lui Keats în societate.

Într-o scrisoare din 22 decembrie 1818 către prietenul său, pictorul Benjamin Haydon, Keats îi înfăţişa acestuia inconsistenţa prestaţiei sale sociale în absenţa prietenului său: "Believe me I never rhodomontade any where but in your Company – my general Life in Society is silence. I feel in myself all the vices of a Poet, irritability, love of effect and admiration – and influenced by such devils I may at times say more rediculous things than I am aware of".[ii] Chiar dacă Lordul Houghton ne-a lăsat imaginea unui Keats a cărui societate era, în iarna 1817-1818,  "much sought after, from the delightful combination of earnestness and pleasantry which distinguished his intercourse with all men,"[iii] nici el nu poate trece cu vederea bruscheţea anumitor gesturi. Confruntat cu nedreptăţi sau bârfe la adresa altora, obişnuita sa blândeţe lăsa locul unor "looks of indignation almost terrible", ba chiar ducea la părăsirea camerei, gest însoţit de declaraţia că ar trebui să le fie ruşine celor care zăbovesc în compania unor persoane "who could utter and believe such things". Oscilaţiile umorale ale poetului erau prea nestăpânite pentru a-i îngădui să fie un perfect om de lume. Deşi convivialitatea prietenilor nu i-a lipsit niciodată, dificila artă a conversaţiei de salon, în care îţi trebuie mai multă luciditate decât pasiune, şi mai multă ironie decât idealism, pare a-i fi fost străină. Urmarea acestui fapt a fost aceea că mulţi l-au văzut drept un om incapabil de mânuirea codului social, un veşnic adolescent "weak, constrained, and buffeted by inadequacy".[iv]

Ajunşi aici, se cuvine să ne întrebăm care e ponderea convivialităţii în proiectul estetic al lui Keats. Nu e el preocupat, ca tipicul "poet romantic" vagabundând prin imaginarul colectiv, doar de evaporarea unor eterne frumuseţi, sau măcar adevăruri, din sinele său izolat de corupţia flecărelii generalizate? Nu locuieşte el într-o mansardă, deasupra furnicarului uman, muindu-şi condeiul direct în cernelurile văzduhului şi scriind direct pe pergamentul posterităţii? Nu e, în viziunea lui Keats, stinghereala antumă feştila din candela gloriei postume? Nu.

Aflăm singurătatea în concepţia de viaţă a lui Keats, dar e o singurătate care acompaniază. Nu e singurătatea penitentului retras în deşert, ci a monahului venit în lume să predice, să ajute, să convertească: "In the midst of the world I live like a Hermit".[v] Aflăm şi asceză, dar e o asceză poetică, un canon al închipuirii: "My Imagination is a Monastry and I am its Monk".[vi] Poetul se retrage în propria-i imaginaţie aşa cum pustnicul se retrage în rugăciune, pentru a iubi mai bine lumea. Un paragraf precum: "I admire Human Nature but I do not like Men – I should like to compose things honourable to Man – but not fingerable over by Men"[vii] ne arată în ce măsură iubirea lui Keats pentru semenii săi trece prin poezie, la fel cum iubirea misticului trece prin Iisus Hristos.

Keats nu e un ideolog mizantrop iubind Umanitatea în pofida oamenilor. Prietenii pe care i-a avut şi dragostea de care s-a bucurat din partea lor mărturisesc destul acest lucru. Acei "Men" pe care îi dispreţuieşte nu au un grad mai mare de concreteţe decât "Human Nature" pe care o iubeşte. "Men" sunt oamenii în societate, indivizii care se adună ca să-şi potenţeze sau clevetească beteşugurile. Dragostea sa faţă de persoane concrete este la fel de mare ca aversiunea pe care o încearcă împotriva genericilor "Men", în vreme ce iubirea sa pentru "Human Nature" este egalată de repulsia pe care i-o stârnesc anumite vicii şi apucături ale omului social. Şi toate sunt de fapt manifestări ale poeziei.

Iubirea faţă de oameni alimentează şi e alimentată de creaţia literară. Binele pe care Keats doreşte să-l facă omenirii e conceput nu în termeni de activism politic, ci de meditaţie lirică văzută ca trăire a adevărului : "I find that I can have no enjoyment in the World but continual drinking of Knowledge – I find there is no worthy pursuit but the idea of doing some good for the world – some do it with their society – some with their wit – some with their benevolence – some with a sort of power of conferring pleasure and good humour on all they meet – (...) there is but one way for me – the road lies through application study and thought".[viii] Dispreţul faţă de "Men" e, şi el, o consecinţă a poeziei – a poeziei reprimate: "I suffer greatly by going into parties where from the rules of society and a natural pride I am obliged to smother my Spirit and look like an Idiot – because I feel my impulses given way to would too much amaze them – I live under an everlasting restraint – never relieved except when I am composing".[ix]

Abundenţa şi calitatea şuvoiului poetic depind de curăţenia şi adâncimea albiei sufleteşti a poetului. Asemeni misticilor, el îşi taie voia, adică se leapădă de sine, pentru a face loc revelaţiei. Caracterul poetic "it is not itself – it has no self- it is every thing and nothing – it has no character,"[x] e doar o transparenţă care primeşte. Intensitatea poetică, care e "the excellence of every art,"[xi] provine din această concentrare a universului în lentila sufletească. Or tocmai transparenţa sufletească e cea care e periclitată de "Men". Atunci când descrie cum personalitatea îi e anihilată în societate şi cum e locuit de ceilalţi: "When I am in a room with People if I ever am free from speculating on creations of my own brain, then not myself goes home to myself: but the identity of every one in the room begins so to press upon me that I am in a very little time annihilated," [xii] Keats nu e nemulţumit că nu mai e el însuşi. E supărat pentru că în acest caz lepădarea de sine, în loc să-i aducă belşugul poeziei, îi aduce întunecarea ignoranţei. Străduindu-se să practice acea "Negative Capability" care îi îngăduia lui Shakespeare să accepte orice "uncertainties, Mysteries, doubts, without any irritable reaching after fact and reason,"[xiii] poetul refuză să fie luat în stăpânire de duhuri opace. El nu acceptă ca adevărul artei, rezultat al renunţării la propriile-i certitudini, să-i fie tulburat de prezumţiozitatea altora: "The only means of strenghtening one’s intellect is to make up ones mind about nothing – to let the mind be a thouroughfare for all thoughts Â...â All the stubborn arguers you meet with are of the same brood. They never begin upon a subject they have not preresolved on. They want to hammer their nail into you".[xiv]

Pentru Keats, eul nu e substanţa, ci mediul poeziei. El nu e subiectiv, nu se deapănă pe sine în versuri precum Wordsworth, de al cărui "egotistical sublime"[xv] ia distanţă. Chiar dacă multe din aserţiunile sale par a se explica prin ocasionalismul socotit de Carl Schmitt drept motor al romantismului, Keats nu consideră lumea văzută doar un pretext de speculaţie estetică. El ştie că există un adevăr diferit de cel al poeziei, şi că adevărul e mai frumos decât frumosul neadevărat: "Though a quarrel in the Streets is a thing to be hated, the energies displayed in it are fine; the commonest Man shows a grace in his quarrel – By a superior being our reasonings may take the same tone – though erroneous they may be fine – This is the very thing in which consists poetry; and if so it is not so fine a thing as philosophy – For the same reason that an eagle is not so fine a thing as a truth"[xvi]. Proclamând că "after all there is certainly something real in the World,"[xvii] poetul refuză să se închidă în solipsism. Realitatea e autonomă faţă de existenţa sa, îl precedă, constituie o Tradiţie. Acceptarea Tradiţiei constituie o formă de luptă împotriva prejudecăţilor văzute ca izolare în atomul propriilor certitudini. Acceptând realitatea, poetul îşi crează posibilitatea dialogului, a schimbului de ecouri între sine şi lume. Răsturnând perspectiva lui Wordsworth, el nu caută lumea în sine, ci se caută pe sine în lumea devenită principiu al individuaţiei. În viziunea lui Keats, spiritul omenesc e rezultatul interacţiunii a trei elemente: "These three Materials are the Intelligence – the human heart (as distinguished from intelligence or Mind) and the World or Elemental space suited for the proper action of Mind and Heart on each other for the purpose of forming the Soul  or Intelligence destined to possess the sense of Identity".[xviii]

Structura lumii însă nu e liniară. Nu e un "great chain of being" precum cel teoretizat de A.O. Lovejoy, ci mai degrabă o "great sphere of being". Lumea nu e articulată doar în amonte sau în aval. Modelul lumii nu e silogistic, ci mai degrabă simbolic, sinestezic, funcţionând după modelul presocratic al logicii mitopoietice a terţiului inclus: "The Imagination may be compared to Adam’s dream – he awoke and found it truth. I am the more zealous in this affair, because I have never yet been able to perceive how any thing can be known for truth by consequitive reasoning – and yet it must be".[xix] Imposibilitatea etanşeizării logice are drept consecinţă un parcurs al cunoaşterii omeneşti care e spiralat şi, preluând poate o imagine a lui Francis Bacon,[xx] asemuit unei plase de păianjen: "Man should be content with as few points to tip with the fine web of his Soul, and weave a tapestry empyrean full of symbols for his spiritual eye, of softness for his spiritual touch, of space for his wandering, of distinctness for his luxury". Deşi pare să contrazică posibilitatea unei asemenea ţesături diversitatea caracterelor şi preocupărilor omeneşti nu face decât să o potenţeze: "Minds would leave each other in contrary directions, traverse each other in numberless points, and at last greet each other at the journey’s end Â...â Man should not dispute or assert but whisper results to his neighbour".[xxi] Cu această ultimă frază în minte, întărită de ideea experienţei ca principiu al individuaţiei, e lesne de înţeles aversiunea lui Keats pentru acei "Men" a căror conversaţie nu e "a search after knowledge, but an endeavour at effect" sau o tentativă de dominare. De vreme ce poetul e convins de existenţa unui adevăr care nu poate fi perceput decât prin frumuseţea lui ("I never can feel certain of any truth but from a clear perception of its beauty"[xxii]) ; şi dacă preţul pentru acuitatea simţului estetic e transparenţa propriului eu ("Not any individuality, any determined character"[xxiii]), e clar că dogmatismele şi nimicurile prin care societatea încearcă să colonizeze poetul îi vor tulbura acestuia oglinda apei.

Pentru Keats, natura procesului cunoaşterii e consecinţa directă a naturii obiectului cunoaşterii. Dacă lumea e un sistem de energii cu ramificări sfidând linearitatea logică, singura modalitate de cunoaştere e intuirea confluenţelor, a nodurilor ţesăturii cosmice. De aici importanţa frumuseţii (uneori şi a pitorescului), văzută nu ca agrement al unui parcurs, ci ca epitom al unui discurs. "This intuitive, imaginative element of the mind is essentially synthetic, not only in the concrete shaping and expression of truth but in its momentary seizure of truth as well," scrie marele exeget keatsian Walter Jackson Bate.[xxiv] Având de a face cu o realitate care nu izvorăşte din, şi nu se lasă redusă la, eul poetic, Keats încearcă o obiectivare a versului, o dezlegare a lui de servitutea lirică. De aceea apelează la măşti mitologice. Propensiunea dramatică a lui Keats[xxv] îşi află explicaţia în această concepţie a adevărului armonic, a realităţii polifonice care nu poate fi exprimată doar în termenii eului romantic (precum Wordsworth a cărui filosofie e "engendered in the whims of an Egotist"[xxvi]) sau în cei ai adevărurilor convenţionale ("Many have original minds who do not think it – they are always led away by Custom"[xxvii]), neverificate prin experienţă ("A Proverb is no proverb to you till your life has illustrated it"[xxviii]). Confruntat cu această nevoie de ipostaziere a vocii poetice datorată naturii lucrurilor care se cer exprimate, Keats recurge la arhetipuri, la măştile epocilor "naive", în sensul schillerian al cuvântului. După cum observa Thomas McFarland, "Keats’s greatness as a poet is attained in large and decisive part by the successful assumption of two different masks, what may be called the mask of Hellas and the Mask of Camelot".[xxix]

Această concepţie a poetului ca "impersonator" ne aduce în pragul unui text a cărui relevanţă pentru posibilele interpretări ale poeziei lui Keats nu a fost niciodată, după ştiinţa noastră, pomenită. Şi asta probabil datorită faptului că, deşi scris între 1770 şi 1780, Le Paradoxe sur le comédien al lui Diderot nu a văzut lumina tiparului decât în 1830, aproape un deceniu după moartea lui Keats. Şi totuşi, având în vedere influenţa Saloanelor lui Diderot asupra cercului lui Keats,[xxx] ar putea fi util să aruncăm o privire asupra opiniilor filosofului francez, surprinzător de similare celor ale lui Keats. Astfel, un mare actor nu are nevoie de pasiune : "J’en exige, par conséquent, de la pénétration et nulle sensibilité, l’art de tout imiter, ou, ce qui revient au même, une égale aptitude a toutes sortes de caractères et de rôles".[xxxi] Actorii care "joacă din suflet" sunt inegali, "au lieu que le comédien qui jouera de réflexion, d’étude de la nature humaine, d’imitation constante d’après quelque model idéal, d’imagination, de mémoire, sera un, le même a toutes les représentations".[xxxii]

Actorul care se joacă pe sine e condamnat la sclavie faţă de propriile oscilaţii. Avântul e urmat de căderi şi de aceea arta trebuie să se bazeze pe ceva mai solid decât inspiraţia: "Les hommes chauds, violents, sensibles, sont en scène; ils donnent le spectacle, mais ils m’en jouissent pas. C’est d’après eux que l’homme de génie fait sa copie. Les grands poètes, les grands acteurs, et peut-être en général tous les grands imitateurs de la nature, quels qu’ils soient, doués d’une belle imagination, d’un grand jugement, d’un tact fin, d’un goût tres-sur, sont les etres les moins sensibles. Ils sont également propres à trop de choses; ils sont trop occupes a regarder, à reconnaitre et a imiter, pour être vivement affectes au dedans d’eux mêmes [...] La sensibilité n’est guère la qualite d’un grand génie".[xxxiii] Apelul la modele artistice, luciditatea, cameleonismul, toate trăsăturile enunţate de Diderot drept trăsături ale omului de geniu se regăsesc şi la Keats, neexcluzând lipsa de sensibilitate: "I now my dear Bailey that thereafter should you observe any thing cold in me not to put it to the account of heartlessness but abstraction – for I assure you I sometimes feel not the influence of a Passion or affection during a whole week".[xxxiv]

Dacă Keats îşi modelează intonaţia poetică, adică stilul, după elizabetani, Chaucer sau Petrarca, după cine îşi modelează el gesticulaţia măştilor sale? Dacă, aşa după cum am văzut, contactele sociale îi exacerbau patetismul de care se dorea eliberat, rolul răcoritoarei oglinzi în care-şi poate controla ţinuta e jucat de artele plastice. Importanţa picturii şi sculpturii pentru imagistica poemelor lui Keats a fost minuţios şi penetrant argumentată de Ian Jack; ceea ce ne rămâne de discutat e influenţa artelor plastice asupra comportamentului lui Keats. Pentru Keats adevărul poetic e rodul unei asceze, al unei discipline care nu e numai intelectuale sau emoţionale, ci şi corporale. Poezia cere un anumit comportament exterior. Shakespeare a trăit, spune el, "a life of Allegory", în vreme ce Byron doar "cuts a figure".[xxxv] Or ceea ce defineşte alegoria e desfăşurarea plastică a abstracţiunii, a categoriilor gnoseologice sau ontologice. Şi tocmai acest lucru încearcă să-l facă şi Keats atunci când îi scrie surorii sale Fanny Keats, la capătul unui pasaj bogat descriptiv: "I should like the window to open onto the Lake of Geneva – and there I’d sit and read all day like the picture of somebody reading".[xxxvi] Sau când, după ce îşi descrie ambianţa camerei şi poziţia sa exactă: "The fire is at its last click – I am sitting with my back to it with one foot rather askew upon the rug and the other with the heel a little elevated from the carpet", încheie visător: "Could I see the same thing done of any great Man long since dead it would be a great delight: as to know in what position Shakespeare sat when he began ‘To be or not to be’ – such things become interesting from distance of time or place".[xxxvii] Aceste atitudini nu sunt doar poze, ci ascensiunea poetului în absolutul formei, obiectivarea lui. Lucru imposibil de săvârşit de către societate.

Ceea ce ne rămâne la capătul acestei naraţiuni morale e ipoteza că Keats nu şi-a scris poezia ca o compensaţie a inadaptării sale sociale, aşa cum credea Marjorie Levinson, ci că stângăcia îi era alimentată de concepţia sa despre poet şi poezie. Keats a suplinit lipsa societăţii conversând cu poeţii trecutului din zorii vitraliilor medievale până în amurgul sfumato-urilor renascentiste. Aceste banchete de taină, iară nu singurătatea orgolioasă, l-au ajutat la ţeserea minuţioasei sale tapiserii poetice pe care conversaţia contemporanilor nu i-a îngăduit-o. Ar fi deci o bună idee ca discutarea opţiunilor politice germinând în Keats să se facă ţinându-se cont de rolul jucat de estetică în definirea poziţiei sale ideologice. Poate că nu întâmplător T.S. Eliot, cel care anunţa coerent că e "classicist in literature, royalist in politics, and anglo-catholic in religion," a contribuit atât de mult la recuperarea lui Keats. Eliot şi Keats erau (asemenea lui Ezra Pound, admirator moderat al lui Keats dar practicant şi teoretician fervent al măştii poetice, ferm convins că sonetele lui Shakespeare sunt "ghostwriting") poeţi "with an attitude". Deşi n-aveau lavalieră.

Mircea Platon

Notă explicativă.

Lungile pasaje în limba engleză din textul de mai sus nu sunt menite a exaspera cititorul. Ele garantează acurateţea comentariului unor chestiuni ce ţin uneori doar de umbra frazei sau de nuanţa lucrurilor. Fiind vorba despre "atitudinea" unui poet, am preferat să nu modific "poza" sa lingvistică, cu atît mai mult cu cît sunt circumspect din fire, conversaţie şi experienţă în ceea ce priveşte potenţialul de fidelitate al traducerilor.

|n plus, din fericire, limba engleză nu mai e de mult o necunoscută, depăşind deja limba franceză în preferinţele tineretului şcolar romînesc. Trag nădejde că acest text va contribui şi el la cicatrizarea francofiliei noastre.

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!