LUMINA SACRĂ ŞI TIMPUL LITURGIC

Dintre numeroasele secvenţe biblice în care se manifestă Lumina sacră, ne vom opri la două: naşterea Mântuitorului şi minunea vindecării orbului.

În Sfânta Scriptură, motivul biblic al magilor apare într-o secvenţă din Sf. Evanghelie după Matei, 2:2, 7; 9-10. În poezia "Magii", Vasile Voiculescu alătură motivului magilor acela al stelei călăuzitoare, care îi va atrage pe cei trei crai de la Răsărit, aceştia urmând-o pe un drum parcă din totdeauna cunoscut:

Ca trei lunateci prinşi de-un farmec, nici nu priviră înapoi,

Ci s-avântară-n largul lumii, naivii, gârbovii eroi.

………………………………………………………….

Deşi din porţile cetăţii un pas afară n-au făcut,

Mergeau ca duşi de aripi pe-un drum de-a pururi cunoscut. (s.n.).

La Blaga, în poezia "Naştere" (volumul La cumpăna apelor), inhabitarea sacrului în profan ia forma Luminii sfinte, care mărturiseşte Slava Tatălui Luminilor, căci – spune teologul Paul Evdokimov – "Atributul Slavei este Lumina." [1] : "Făptură nouă, iată pe frunte/întâia lumină te-a uns."

Fără Lumina mântuitoare, credinciosul nu se poate naşte duhovniceşte. Aceeaşi Lumină mărturisitoare care L-a uns pe Pruncul Sfânt trebuie să se sălăşluiască şi în aleşii Domnului:

Griji, biruinţi şi uimiri încercând

în prejma ta sta-vom ades.

Dura-vei în noi o lumină, mare ca-ncrederea

cu care azi ne-ai ales.

Ideea veşniciei pe care o incumbă Lumina sacrului este reliefată de către poet atât la nivelul grupului verbal, cât şi la cel al grupului nominal: prin natura sa semantică, verbul la viitor ("dura-vei"), plasat în poziţie iniţială de vers atrage atenţia asupra timpului Mântuirii care va să vină ca o lumină. Nucleul grupului nominal îl constituie substantivul "lumina" care, în relaţie cu determinantul "mare" şi comparaţia "ca-ncrederea cu care ne-ai ales" se constituie într-o construcţie specială, de natură calitativă, spre a evidenţia natura tainică a acestei Lumini sacre.

Poezia "Orbul" (volumul Destin) aduce în prim plan calea dureroasă a devenirii noastre întru fiinţa duhovnicească. Această creaţie a lui V. Voiculescu ne-a făcut să respingem ideea că poetul ar fi un simplu versificator al scenelor biblice. De ce? Pentru că aici, imaginându-se o altă întâlnire între Mântuitorul nostru şi orbul ce fusese vindecat de către Acesta, discursul liric se încarcă de semnificaţii mistice. Se poate lesne sesiza că poetul porneşte de la o teofanie, relatată în Sf. Evanghelie după Ioan, 9:16. Această minune a Mântuitorului transmite o idee teologică importantă: "fără această Lumină, pământul ar fi rămas în afară de cunoştinţa de Dumnezeu." [2] În poezia "Orbul" (comentată de noi în capitolul deja amintit al volumului de faţă), Voiculescu va aprofunda această idee sub aspect mistic: poetul dă Luminii, după care tânjeşte orbul vindecat, semnificaţia unei lumini a iubirii şi cunoaşterii. [3]

Tudor Arghezi imaginează şi el altfel teofania din Ioan, 9:1-6, în poezia "Cei doi orbi" (ciclul Alte cuvinte potrivite):

Mergându-şi Domnul drumurile sfinte,

Doi orbi ieşiră Domnului nainte.

Legaţi de braţ şi spânzuraţi în bâte,

Păreau, iscaţi din depărtare,

O plăsmuire cu-arătări urâte,

Cu coarne, cu spinări şi opt picioare.

Născuţi în beznă ca-ntr-un mâl de apă,

Ei au rămas încătuşaţi de-o groapă

Şi s-au târât şi-au dibuit domol,

Ca mărăcinii fără de tulpină

Pe-o nentreruptă margine de gol,

Între lumină şi-ntre rădăcină.

-Mântuitorule! strigară cât putură,

Trimite orbilor căutătură.

Spintecă gloata cu Cuvântul,

Că ne strivesc bolnavii şi ne ceartă,

Şi porunceşte a cădea pământul

De pe lumina ochilor-ne moartă.

Iisus întinse mâna şi

S-a luminat lumea de zi.

După cum se poate remarca din părţile narativă şi descriptivă ale poeziei, cei doi orbi sunt plăsmuiri hidoase, fiinţe ale întunericului. Cei doi orbi sunt înfăţişaţi ca fiind o plăsmuire a monstruosului. Enumeraţia din prima strofă, cu valoarea unui superlativ stilistic calitativ, de esenţă malefică, potenţează trăsăturile acestui monstru bicefal.

Aceşti "Dioscuri" ai întunericului au rămas prizonierii necredinţei: "Născuţi în beznă ca-ntr-un mâl de apă,/ Ei au rămas încătuşaţi de-o groapă "(s.n.). Reţinem că bezna şi groapa sunt în aceste versuri două metafore sugestive pentru desemnarea condiţiei subumane. La nivelul întregului vers, cea de-a doua metaforă dezvăluie ideea imposibilităţii celor doi orbi de a-şi depăşi condiţia de muritori – robi ai necredinţei. Lipsa lor de decizie, în ceea ce priveşte credinţa este sugerată la nivelul registrului verbal cu ajutorul a două verbe a căror sferă semantică trimite la categoria subumanului: "s-au târât", "au dibuit".

Imperativele din strofa a treia ("trimite", "spintecă", "porunceşte") relevă nu atât nevoia de a li se reda lumina ochilor, ci curiozitatea faţă de puterile Mântuitorului. Aşa ne putem explica gestul lui Iisus din finalul poeziei: "Iisus întinse mâna, şi/ S-a luminat lumea de zi". Să mai spunem că prin acest gest, Mântuitorul le arată celor doi orbi calea pe care trebuie s-o urmeze – Calea Luminii Mântuitoare.

La Blaga, sentimentul religios transpare chiar din volumul Poemele luminii, iar iubirea ca modalitate de cunoaştere (specifică acestui volum de debut) "se asociază cu emoţia religioasă".[4] De reţinut că metafora simbol definitorie pentru întregul volum amintit este lumina, aceasta fiind subsumată erosului, având sorgintea sacră: "Lumina ce-o simt/ năvălindu-mi în piept când te văd,/ oare nu e un strop din lumina/creată în ziua dintâi/din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?"(Lumina). Viziunea lui Blaga asupra Luminii sacre este asemănătoare celei a lui Voiculescu. În poeziile celor doi, "iubirea se contopeşte cu Lumina şi Lumina pătrunde în suflet" [5], iar o astfel de Iubire-Lumină – în opinia Părintelui Stăniloaie – este Viaţă veşnică. [6]

Lumina sacră îi provoacă protagonistului poeziei lui Lucian Blaga – "Lacrimile" (volumul Poemele luminii) – o durere metafizică, insuportabilă : [7]

Când izgonit din cuibul veşniciei

întâiul om

trecea uimit şi-ngândurat prin codri ori pe câmpuri,

îl chinuiau mustrându-l

lumina, zarea, norii – şi din orice floare

îl săgeta c-o amintire paradisul –

şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă.

Odată, istovit de-albastrul prea senin

al primăverii,

cu suflet de copil întâiul om

căzu cu faţa-n pulberea pământului:

"Stăpâne, ia-mi vederea,

ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii

c-un giulgiu,

să nu mai văd

nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori,

căci, vezi – lumina lor mă doare."

şi-atunci Milostivul într-o clipă de-ndurare

îi dete lacrimile.

Durerea aceasta duhovnicească este cauzată – după cum mărturiseşte întâiul om – de nostalgia Paradisului. El vede într-o serie de elemente ale lumii profane (flori, nori, zâmbetele Evei) componentele care au fost cândva ale sacrului. Ca atare, solicitarea adresată Stăpânului Suprem de a-i lua vederea este perfect îndreptăţită, căci numai aşa poate scăpa de nostalgia Paradisului pierdut şi, implicit, de durerea metafizică de care se plânge.

Întâiul om cu suflet de copil nu poate suporta lumina sacrului, pentru că el nu este pregătit s-o primească: "Oamenii nu pot să se unească cu Lumina dumnezeiască şi necuprinsă şi s-o vadă, decât curăţindu-se prin păzirea poruncilor…" [8]

Dar cel "izgonit din cuibul veşniciei" nu ştia un lucru foarte important, fără de care nu putea primi Lumina sacră: "…omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă "(s.n.). De aceea, Milostivul se-ndură de el şi-i dăruie lacrimile. Sfântul Serafim de la Sarov afirmă că "Unde nu sunt lacrimi, nu este mântuire." [9] Din perspectiva afirmaţiei Sf. Serafim, putem înţelege că lacrimile dăruite sunt premergătoare mântuirii.

S-a spus că poezia "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" este specifică pentru cunoaşterea intuitivă, pe care Blaga o exprimă cu mijloacele poeticului. În cele ce urmează, vom detalia acest aspect, arătând că în această creaţie, care deschide volumul Poemele luminii, eu-l poetic parcurge două etape în ceea ce priveşte mistica luminii: contemplarea lui Dumnezeu în natură şi, respectiv, contemplarea Lui nemijlocită. Aceste două etape corespund , sub aspect structural, celor două părţi ale poeziei mai sus amintite.

În cursul său de Teologie mistică, Nichifor Crainic distinge două feluri de contemplaţie: naturală şi supranaturală. Cea naturală (artistică şi filosofică) "poate să fie sensibilă când, angajând simţurile, gustăm (…) frumuseţile lumii creaturale…" [10] (s.n.). "Lumea" care transpare din poezia pe care o discutăm este una a contemplaţiilor intelectuale care, "în esenţa ei, este luminoasă". [11] De aceea, "Intelectul concentrat asupra problemelor metafizice poate să piardă perceperea timpului şi spaţiului material, ca şi cum ar ieşi din limitele lor. Tocmai în asemenea cazuri mintea îmi apare ca o lumină": [12] (s.n.).

Distincţia pe care Blaga o face în prima parte a poeziei "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" între lumina mea şi lumina altora (mintea = lumina) este, în fond, distincţia între viaţa contemplativă şi cea necontemplativă:

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

şi nu ucid

cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc

în calea mea

în flori, în ochi, pe buze ori morminte.

Lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns

în adâncimi de întuneric

Să observăm că distincţia între viaţa contemplativă şi cea necontemplativă e făcută printr-o afirmaţie exprimată prin intermediul unei duble negaţii ("nu strivesc", nu ucid"), spre a evidenţia în felul acesta modalitatea de cunoaştere proprie eu-lui poetic: "Contemplaţia – spune Nichifor Crainic – e cunoaştere intuitivă, adică o cunoaştere prin dragoste divină." [13]

În prima parte a poeziei, se manifestă latura intuitivă a contemplaţiei, în disjuncţie cu modalitatea de cunoaştere neintuitivă, raţională (lumina mea/lumina altora). Latura afectivă a contemplaţiei este detectabilă în partea a doua a poeziei:

dar eu,

eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –

şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna

nu micşorează, ci tremurătoare

măreşte şi mai tare taina nopţii,

aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare

cu largi fiori de sfânt mister

şi tot ce-i ne-nţeles

se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari

sub ochii mei –

căci eu iubesc

şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

Să spunem că în această parte ne putem lămuri în privinţa celor două categorii de taine: a lumii taină şi taina nopţii. "Taina – spune Părintele Stăniloaie – nu e una cu întunericul, ca în gândirea şi filosofia occidentală, ci e una cu lumina." [14] În sprijinul afirmaţiei sale, Părintele Profesor citează un fragment din Imnele dragostei dumnezeieşti ale Sf. Simeon Noul Teolog:

"De aceea, limba mea nu are cuvinte

şi mintea mea priveşte cele săvârşite,

dar nu le explică."

(în Studii de teologie dogmatică ortodoxă, 1991, p. 331) [15]

Recunoaştem în vorbele Sf. Simeon Noul Teolog ceea ce Blaga exprimă poetic în partea a doua a poeziei "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii": sporirea, îmbogăţirea cu "largi fiori de sfânt mister" a tainelor lumii – natura creaturală. E vorba aici de contemplarea frumosului indicibil, care, în ultimele două versuri ale poeziei, va lua forma contemplaţiei active, [16] prin puterea de trăire prin iubire. Sporind cu lumina sa a lumii taină, prin iubire, – aşa cum mărturiseşte răspicat –, eu-l poetic realizează de fapt un act de cunoaştere a Luminii dumnezeieşti răsfrânte în frumuseţea lumii creaturale. Iar natura acestei lumini – infuzate – este deiformă: "Lumina aceasta care este de la Dumnezeu este Lumina iubirii şi a cunoaşterii."17) (s.n.).

Prof. Dr. Constantin MIU

NOTE:

1. Paul Evdokimov, Cunoaşterea lui Dumnezeu, asociaţia creştină Christiana, Bucureşti, 1995, p. 130.
2. Arhim. Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, Editura Adonai, Bucureşti, 1995, p. 127.
3. Idem, p. 112.
4. Tudor Vianu, Versificaţia modernă, Editura pentru literatură, Bucureşşti, 1968, p. 241.
5. Arhim. Sofronie, op. cit., p. 104.
6. Cf. Pr. Prof. Dr. D. Stăniloaie, Spiritualitatea Ortodoxă. Ascetică şi Mistică, Editura Institutului biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1992, p. 280.
7. Arhim. Sofronie, op. cit., p. 97.
8. Placide Deseille, Nostalgia Ortodoxiei, Editura Anastasia, 1995, p. 188.
9. Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, asociaţia creştină Christiana, Bucureşti, 1996, p. 47.
10. Nichifor Crainic, Sfinţenia – împlinirea umanului, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1993, p. 187.
11. Arhim. Sofronie, op. cit., p. 98.
12. Idem, p. 98.
13. Nichifor Crainic, op. cit., p. 109.
14. Dumitru Stăniloaie, Iisus Hristos – Lumina lumii şi Îndumnezeitorul omului, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 218.
15. Idem, p. 218.
16. Cf. Nichifor Crainic, op. cit., p. 189.
17. Arhim. Sofronie, op. cit., p. 112.

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!