"Obscenitatea publică" a pişcotarilor Europei

Simţiţi-vă ticăloşia, tânguiţi-vă şi plângeţi! (Iacob 4,9)

Ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la locul naşterii noastre, la faptul că ne apropiem de careul european şi ne tragem unii altora tricoul, îi dau dreptate amicului care-mi spunea că vom intra şi noi, românii, în Uniunea Europeană, dar o vom face precum pişcotarii la vernisaje: aşteptând să treacă discursul oficial pentru a se repezi la înfulecat de pe masă.

Vă amintiţi probabil serialul de televiziune "Adio, Europa!", adaptare după romanul cu acelaşi titlu al scriitorului I.D. Sârbu, recent difuzat de canalul naţional. Reţineţi replica personajului - prototip al omului nou transformat, în prealabil, după binecunoscuta revoluţie în omul şi mai nou, politicianul-om de afaceri, şi care îndărătul zâmbetului (atât de necesar) ne spune: "Bă, cu de-alde Noi o să intraţi în Europa!"? Trist, dar încă adevărat! Nu ştiu cine este capabil să ducă această luptă a schimbării de paradigmă; elita alternativă a fost distrusă iar intelectualii se aliază tot mai mult (de nevoie, de teamă?) "elitei de pradă". Parcă şi văd, titluri în presa internaţională, precum: "Zgribuliţi în Europa".

Dacă pentru unii multe discipline şi (in)discipline au fost studiate la fără-frecvenţă, cu siguranţă ticăloşia au urmat-o conştiincios, la zi. Şi uneori au aprofundat-o, învăţând, din sceptici să devină septici. Mai toţi aveau scris în podul palmei: "Urâţi! Urâţi! Căci nimic nu-i mai sfânt / Ca ura strajă vieţii pe pământ." (Eugen Frunză) Ticăloşia a devenit Richtungsline, o "direcţie", adevărată condiţie de existenţă.

O conspiraţie a mediocrităţii, când psitacismul joacă rolul autenticului, iar cei cu un grad avansat de necroză a scoarţei cerebrale îşi descoperă pasiunea ideilor şi o adevărată slăbiciune pentru "ideologie", având aspiraţia de a deveni doctrinari şi misionari, creează şi descoperă încă o nişă a posibilului. Ajungem să constatăm că scăderea coeficientului de inteligenţă (regăsită în acest tip de ideologie pozitivistă, superficială şi binară) apropie de misterele lumii, iar scăderea acestuia îndepărtează. Se prind de câte un aspect favorabil lor pe care-l mitizează, pentru a-şi contracara micimea. Ajung să poarte o mască, ce devine cu timpul de necontestat, pe care în final o acceptăm ca fiind chipul lor real.

Ticăloşia dobîndită

Pretextul acestui material a fost cartea lui Andrei Pleşu, "Obscenitatea publică", faptul că atât de bine s-au obişnuit celulele românilor cu ticăloşia, încât aceasta a devenit dobândită, dacă ar fi să-i parafrazăm pe cercetătorii americani care afirmau că "poporul român suferă de o neputinţă dobândită". "Tot ce-i românesc nu piere", nu? Trăim într-o societate românească neoplazică, ce simulează normalul, o ţară în care dacă emitanţii sunt patologici, cum altfel ar trebui să fie receptorii?

Primul lucru care frapează la cartea "Obscenitatea publică", apărută la Humanitas anul acesta, este coperta înfiorătoare. Aceasta reproduce un detaliu din lucrarea "Studiu, 35 de capete de expresie" aparţinând lui Louis Léopold Boilly. Acest risus sardonicus de pe copertă sugerează o transformare continuă până la spasm, care continuând, duce la exitus. În fiecare din noi înainte de '89 era o mare acumulare de devieri, de derapaje, de mutilări sufleteşti, care pe urmă au evoluat în puseu la suprafaţă, după '89 apărând sub formă de crispare generală, de frustrare şi de adversitate schimonositoare.

De ce "Obscenitatea publică", ne-am întreba?

Răspunsul ni-l poate oferi Caragiale, autorul preferat al lui Andrei Pleşu, din care cităm: "Ramurile de activitate publică ale unei societăţi se pot compara cu deosebitele organe de viaţă ale unui individ. […] Or, precum un individ nu se prezintă într-o societate decât cu fruntea înainte, iar nu cu burta sau altfel, asemenea o societate umană se prezintă în faţa lumii întregi cu organele sale intelectuale, cu gândirea sa […]". Pentru români, prezentare în lume încă se face cu burta înainte. Ne-am transformat în simple tuburi digestive, "măruntaie ce pot fi umplute cu vinovăţie", iată adevărata obscenitate publică.

"Frecventăm, oricum, inevitabil, marele bordel al tranziţiei. Să ne luăm îndrăzneala de a-l povesti.", scrie Andrei Pleşu, şi chiar asta şi face în această carte constituită din texte aparţinând perioadei 1997-2004, publicate în diverse gazete, texte savuroase ale "celui mai strălucit stilist din literatura română de azi" cum îl caracterizează Dan C. Mihăilescu.

Privind la inflaţia de referinţe la morala creştină din discursul multor personaje rămase încă pe scenă, regăsite în parte şi în "Obscenitatea…", se observă falsificarea de sine şi că situaţia noastră umană are această natură dramatică: ticăloşia. Întâlnim personaje care în alte vremuri au cultivat "aţipirea strategică", iar acum sunt preocupate de "exigenţa şi de prestigiul adevărului". Pruteanu intelectualul trăitor într-o "inflaţie a răspunsurilor"; Aurelian Bondrea "unul din măcelarii cei mai venali ai Ministrului Învăţământului de sub Ceauşescu", "implicat în falsificări de acte publice cu greu muşamalizate" (datorită contribuţiei sale la "legalizarea" carierei ştiinţifice a "cabinetului 2"), practicant al unui dezmăţ omagiant şi a unei scatofagii lacome, multă vreme, care şi-a întemeiat fundaţia "România de mâine" şi o televiziune (de apartament), "TVRM". Vulgus vult decipi, ergo decipietur. Dedicaţiile către "providenţialul conducător care ne-a redăruit libertatea şi conştiinţa naţională" şi către "cea mai dreaptă cumpănă – susţinătoarea puterii cârmaciului ţării" – în care pe lângă cei obişnuiţi într-ale odelor întâlnim şi pe Ioan Alexandru sau Zoe Dumitrescu-Buşulenga (despre dedicaţiile "sforăitoare" ale acesteia, pe un volum "Opere" – Călinescu, aminteşte şi Emilia Pătraşcu Buşe în cartea "Lumea pierdută", Humanitas, 2003) - (curat obscenitate!), constituie drept o atmosferă a acestei cărţi.

Despre catedrala Mântuirii Neamului

Chiar dacă la români există o "ispită a conflictului", un "haos al criteriilor" şi "a bătut peste noi o adiere de iraţionalitate şi de sminteală", Andrei Pleşu crede că "trăim fiecare epocă pe care o merităm şi care ne trebuie", pledând pentru o nonpatologizare a situaţiei şi îndemnând spre o revenire la un minimum de cuviinţă şi la o ieşire din această "nevroză a adevărurilor parţiale" şi de părăsire a sanctuarelor ticăloşiei. Românul, singur izvor de spaime şi de obscenităţi, pentru care lipsa logosului a generat vid, indiferentism, este "posedat" în continuare de ură şi încă apără obstinant valori obsolescente şi luptă pentru idealuri şi cauze tranşate de mult.

Un subiect să spunem "la modă", este astăzi, şi nu numai, cel privind Catedrala Neamului.

Nu pot să nu-mi amintesc de cartea lui Alexandru Horia "Vorbirea în şoaptă" (Ed. Anastasia, 1999) din care citez: "Apusul şi-a înălţat glasul spre tăriile cerului, a înălţat vârfurile catedralelor pentru a-L chema pe Dumnezeu. Catedrala e un strigăt de piatră, ţipătul încremenit în materie. Catedralele sunt reci, sunt nelocuite de Dumnezeu. Creştinul apusean a trudit la cantitate, a muncit în afara lui însuşi, a pus piatră peste piatră, clădindu-şi o imensă lume a exteriorităţii, pentru a atrage atenţia Părintelui Ceresc asupra sa. Ortodoxia este o religie a luminii interioare. La artiştii români se vede un cult al epifaniei, al «gingaşei lucrări dumnezeieşti în lume». Spiritul răsăritean poate oferi astăzi artei moderne un lucru esenţial: estetica tainei. La creştinii răsăriteni casa are duhul unei biserici, aşa cum biserica are căldura familiară a casei". Oare nu acelaşi lucru spunea şi Părintele Cleopa când se iniţiase proiectului construirii Catedralei "Sf. Teodora de la Sihla" în cadrul Mânăstirii Sihăstria: "Noi nu avem nevoie de mastodonţi!" Ce contează că mânăstiri şi biserici monumente istorice se năruie, că nu sunt aziluri pentru bătrâni sau cantine pentru săraci, poporul are nevoie de Catedrala Mântuirii Neamului!

În acelaşi spirit, Andrei Pleşu afirmă: "Teza zidirii lăuntrice a devenit inactuală. Trebuie, mai degrabă, să transformăm credinţa în şantier naţional. Vrem să ridicăm mioriticul la proporţii coreene, să arătăm lumii adevărata noastră faţă, elefantiaza noastră refulată, cea care, până acum, nu s-a putut afirma decât parţial, în «Casa Poporului». Vrem ca la Judecata de Apoi, Dumnezeu să ne măsoare cu şublerul, să ne mântuie la metru, să ne numere nu păcatele şi virtuţile, ci sacii de ciment, cărămizile şi fierul cornier oferite în dar slavei Sale. […] Să înlocuim «bisericuţa» tradiţională, cu catedrala neamului."

Ce obscenitate mai mare decât faptul că Biserica Ortodoxă acceptă lucruri precum cel întâlnit în comuna Padeş din judeţul Gorj, unde unul din baronii locali a fost pictat pe un perete al bisericii. Sub chipul zâmbitor al "sfântului" gorjean, imortalizat cu cravată şi ţinând mâna în dreptul inimii, scrie "Prof. univ. dr. Dan Ilie Morega". Pe acelaşi perete, mai sus, se află un sfânt adevărat, fără grade universitare: Sf. Proroc Ilie. Sau de ce să nu amintim că, nu mai departe de luna precedentă, la slujba de la Catedrala Mitropolitană din Iaşi la sărbătoarea Sfintei Parascheva, pelerinii veniţi de departe au fost ţinuţi la mare distanţă de biserică, neavând acces în interior pentru a asista la slujbă, fiind "acceptate" doar înalte oficialităţi, pe bază de invitaţie semnată de Înaltul! Bănuţul văduvei şi al orfanului (şi contribuţia substanţială a Mitropolitului Iosif Naniescu, uitat, se pare astăzi) au construit Catedrala Mitropolitană, nu personaje de tipul celor invitate! Nu este exclus ca în curând să intrăm la liturghie cu abonament, iar cei care nu-şi vor permite acest lux vor putea participa la slujbele din anumite zile (anunţate prin intermediul postului specializat), în care Mitropolia va face reduceri. Cei ce nu se pot deplasa, îşi vor putea achiziţiona carduri, pentru a urmări slujbele la anunţatul post (de asemenea specializat), întrucât acestea vor fi codate. Dar ce poate fi mai revoltător decât să-i sune preotului telefonul sub sutană, taman la săvârşirea Sfintei liturghii!? Aşa că, vorba Mitropolitul Iosif Naniescu, "faceţi cruci mari, că e bătrân dracul!"

Nevoia de recreştinare

Pe preoţii "michimaus", cum inspirat îi numea cineva, îi ştiţi? Acei preoţi simpatici, care doar de sărbători mai poposesc prin casele noastre, dar şi atunci pentru a mai arunca câte un ochi în casa enoriaşului să vadă dacă poate fi "bun contribuabil". Cei care sunt prezenţi pretutindeni, la deschiderea vreunui boutique de cartier (sau de ce nu, cum am putut vedea la televizor, la "sfinţirea" unui sex-shop, când busuiocul îşi făcea loc printre gonflabile sau vibratoare!), la inaugurarea unei noi toalete în vreo prefectură, la sfinţirea vreunui grajd sau coteţ cu păsări (sau chiar la sfinţirea mobilei noi de bucătărie, la proaspătul întors din Italia), oriunde te duci, orice faci, ai ocazia să vezi câte un preot "michimaus". Îi vedem în faţa magazinelor şi, aiurea, cerşind pentru biserici fantomatice, mânăstiri municipale. "Biserica noastră se consacră rugăciunii", spun ierarhii, se roagă neîncetat… pentru bani! Vai celui fără bani, rămâne cu mortul în casă!

Mai zilele trecute, aflându-mă pe o stradă centrală a Iaşului, îl zării pe preotul paroh, la o cinzeacă cu doi enoriaşi, drept în faţa bisericii sfinţiei sale, care în treacăt amintim, cam de mult aşteaptă restaurarea. În căutarea bisericii pierdute… Este cunoscut foarte bine astăzi cameleonismul clericilor, dar n-am să citez decât ceea ce scria la 1821 G. Bariţiu: "Un egumen, un arhimandrit, un episcop, deşi era post, poruncia după un prânz de carne de vită, mânca supă şi friptură, iar seara poruncia după femeile cele mai frumoase şi băutură"…Şi nu le da lor, Doamne, ticăloşia cea de toate zilele!

Urmărim statisticile, care arată că, de la revoluţie, numărul ortodocşilor scade cu un procent anual. Ne-am declarat în proporţie masivă, creştini, dar încă nu ne-am pus în mod fundamental, dostoievskian, problema credinţei. În Apocalipsă (21, 26), Sf. Apostol Ioan spune că la Judecata finală, neamurile îşi vor aduce "slava şi cinstea" lor. Cum vom merge noi, oare, în faţa Creatorului? Am ajuns, parafrazându-l pe Caragiale, o ţară pe care "o spală ploaia şi o mătură vântul". Cinis et umbra… Cred că ar trebui să fim recreştinaţi!

O mamă îl întreabă pe medic după ce semne poate fi sigură că fetiţa ei murise: "Un miros putred de pământ", fu răspunsul. (Guido Ceronetti – Tăcerea trupului, Humanitas, 2002) Mirosul, la noi se simte, dar nu e atât de pătrunzător…Într-o ţară în care normalitatea a devenit o utopie, o ţară a dehiscenţei conceptelor, integrarea europeană ar trebui văzută în termeni simpli, chiar şi de a ne crea o cultură a vespasienelor, şi "nu ne-ar prinde rău o scurtă epidemie de politeţe", dar în primul rând de a pune un bemol propriilor orgolii.

Cred că o posibilă cheie a acestei cărţi ar consta în afirmaţia următoare a lui Andrei Pleşu: "Dacă nu vom avea curajul de a ne confrunta cu realitatea toxinei, vom fi condamnaţi să trăim cu mitologia ei."

Richard CONSTANTINESCU

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!