Toader Paleologu:

"Comerţul cu doctorate compromite universitatea românească"

Toader Paleologu este fiul cunoscutului scriitor şi om politic liberal Alexandru Paleologu. A absolvit Ecole Normale Supérieure (Paris) în 2001 şi a obţinut titlul de doctor al Şcolii de Înalte Studii şi Ştiinţe Sociale (Paris) şi a Universităţii din München în acelaşi an. A fost predate la Boston College, iar acum este asistent la European College of Liberal Arts din Berlin. Anul acesta, Editura Cerf (Paris) i-a publicat teza de doctorat, Marele Inchizitor. Contribuţie la teologia politică. Volumul urmează să apară în limba română la Editura Humanitas.

- Purtaţi un nume notoriu şi respectat. Cît a contat ajutorul pe care vi l-a dat tatăl dumneavoastră, Alexandru Paleologu, în formarea dumneavoastră?

- A contat enorm şi totodată n-a contat deloc. Am avut acasă o atmosferă intelectuală excepţională, am cunoscut oameni de prim rang intelectual: Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, Theodor Enescu, Virgil Cîndea, Gabrile Liiceanu, Andrei Pleşu. Ăsta a fost norocul meu naşterii mele în familia Paleologu. În rest, importanţa lui tata ca scriitor şi senator n-a avut nici un fel de efect pentru mine în Franţa, pentru că acolo nu era cunoscut şi nu putea să influenţeze chiar să fi vrut.

Cariera mi-am făcut-o prin forţe proprii şi-mi datorez numai mie reuşita.

În România, evident, numele Paleologu înseamnă ceva. Pentru cei care îl simpatizează pe tata este un fel de garanţie că nu sînt un terchea-berchea şi aceste persoane mă simpatizează şi pe mine aprioric. Altele, care nu-l suportă pe tata, nu mă privesc nici pe mine cu ochi buni.

- Ani în şir v-aţi şcolit în străinătate. Cum sînt trataţi tinerii studioşi români în străinătate? Este şcoala românească o bună carte de vizită?

- Calitatea studenţilor este cartea de vizită care contează. Şi sînt foarte mulţi studenţi excelenţi, care îşi fac doctoratele în universităţi occidentale. Calitatea umană şi ştiinţa de carte sînt cele care te fac respectat; loazele sînt tratate cum merită pentru că sînt loaze, nu pentru că sînt români.

- Apropo de doctorate, la noi a devenit o modă să obţii un titlu de doctor…

- În România s-au dat titluri de doctor pentru lucrări care nu îndeplinesc nici un criteriu. Sînt cunoscute cazurile unora care şi-au luat doctorate susţinîndu-şi tezele cu profesori din propriul partid, teze de necitit. Comerţul cu titluri de doctor compromite universitatea românească. Iresponsabilitatea şi nesimţirea unor şmecheri de politicieni afacerişti este profound dăunătoare pentru zecile de mii universitari românic care vor să facă o carieră în afara.

- În inflaţia de doctorate pe ochi frumoşi, cît mai contează azi un titlu obţinut pe merit?

- Contează pe piaţa jobu-rilor universitare. Doctoratul meu are o greutate mult mai mare decît doctoratul luat pe puncte la universitatea Cucuieţii din Deal, ca să nu dău exemplu concret. Astfel de persoane nu pot promova decît în sistemul închis românesc; în afară nu are nici o valoare titlul lor.

Crezul de generaţie e o prostie

- Unde-i tînăra generaţie din cultura română?

- Sînt tentat să răspund printr-o glumă: la Paris. Sînt reticent faţă de noţiunea de generaţie. Nu-mi place nici discursul supralicintant despre tineri. Mă delimitez de gargara juvenistă. Există o diferenţă de nivel extraordinară între tinerii din cultură, din domeniile de cercetare ştiinţifică şi tinerii politicieni. Şi fac parte, ca vîrstă din aceeaşi generaţie.

Nu mi se pare convingătoare ideea de generaţie omogenă. Chiar şi într-un grup ca acela format din Cristian Bădiliţă, Petre Guran, Adrian Papahagi, Bogdan Călinescu şi eu însumi eixstă puncte de vedere foarte diferite. Era o carte în anii ‘30 Crez de generaţie. Ei bine, consider că e un mod viciat de a pune problema. Există un singur crez, acela e Crezul de la Niceea. Crezurile de generaţie sînt nişte prostii. Nu am nici un crez de generaţie comun cu Victor Ponta. El e cu Che Guevara, cu "interzis la dreapta", cu crava rosie de pioner, cu lucruri care mă dezgustă. Nu avem nici un punct comun. Referindu-mă şi la tinerii din alte partide politice: nu sînt convingători, iar unii sînt chiar mai răi decît cei pe care îi înlocuisesc facînd atîta tam-tam.

- Nu există un crez politic de generaţie, dar poate exista unul în cultură?

- Nici în cultură. În lumea culturală, există de pildă un fenomen de care eu ca tînăr vreau să mă delimitez: cel al tinerilor furioşi. Aceştia vin în numele generaţiei tinere şi se dau la oameni consacraţi ca Andrei Pleşu sau Gabriel Liiceanu. Nu spun că aceste persoane sînt intuşabile; nimeni nu e infailibil şi mai presus de orice critică şi de contestare. Dar ideea că există un soi de complot al aşa numitelor grupuri de prestigiu e o stupizenie. Chiar şi sintagma "grup de prestigiu" e caraghioasă.

Noi, la Paris, ne spunem "grup de presiune" pentru a lua în derîdere toate aceste marote din dezbaterea actuală.

Şi eu sînt tînăr, dar nu am de-a face cu anumiţi tineri care exploatează, în mod nejustificat, statutul lor biologic de oameni de 30 de ani.

"Mediocri se ţin de comploturi, nu «grupurile de prestigiu»"

- Referitor la "grupurile de prestigiu", există totuşi personalităţi ale vieţii culturale de la noi, care, fără a acţiona după un plan prestabilit, ajută tineri cărturari să se afirme.

- Aşa este, dar acele persoane, cum sînt Andrei Pleşu şi Gabrile Liceeanu, nu fac asta pentru că au vreun interes. Un exemplu concret: pe Liiceanu îl cunosc de multă vreme, îl admir şi cred că şi el mă apreciază într-o oarecare măsură, însă în ultimii ani nu am mai vorbit. Am avut opinii diferite în privinţa războiului din Kosovo, iar el a fost nemulţumit de un text pe care l-am scris despre atitudinea sa şi a altor doi intelectuali. De atunci nu ne mai salutăm. Cu toate acestea, va publica traducerea lucrării mele de doctorat despre Carl Schmitt, apărută anul acesta la Editura Cerf. E o probă de deschidere din partea lui. Ce interes ar fi avut să facă asta?

Cei care au lansat sintagma "grupuri de prestigiu" susţin că aceste grupuri complotează să urce pe unul, să-l dărîme pe altul. Pleşu şi Liceeanu nu sînt astfel de oameni. De comploturi se ţin oamenii mediocri. Mediocrităţile sînt organizate şi gîndesc în termini strategici de confruntare. Oamenii valoroşi nu au nevoie să tragă sfori şi nici nu rîvnesc puterea de acest tip. Un om ca Pleşu poate face din generozitate anumite gesturi, dar nu din nu ştiu ce fel de interese. Şi-a pus la bătaie propria persoană pentru a-i ajuta pe alţii într-o instituţie New Europe College. Andrei Pleşu este un om foarte generos cu cei mai tineri. Şi e un criteriu foarte important, care dă calitatea umană: atitudinea faţă de cei mai tineri. Există unii generoşi faţă de tineri, alţii meschini.

"Românismul nu e un produs vandabil de unul singur"

- Cum ne integrăm cultural? Cum facem să circule valorile culturale româneşti în Europa?

- Sînt două aspecte: există anumite vîrfuri culturale româneşti pe care le putem promova ca atare, Cioran, Eliade… Mai este un alt nivel: ce aducem noi ca identitate culturală? Nu putem vinde românismul ca produs care să suscite mare interes. Nu poţi vinde cultură română de una singură, trebuie să o integrezi într-un ansamblu mai vast: ortodoxie, cultureă central-europeană sau diferite variante în care sîntem parte. În mod paradoxal, faptul că nu considerăm limba română o limbă slavă - altminteri, nici nu este prin structura şi prin vocabularul ei de bază – a jucat împotriva noastră. Pentru că nu a fost predată în departamentele de limbi slave ale marilor universităţi, departamente care sînt foarte puternice. Sper că nu ma va acuza cineva că sînt agent al imperialismului rus, dar sînt multe cuvinte de origine slavă în limba română. Ideologizarea latinităţii limbii române este o carte perdantă. Trebuie să fim deschişi şi către valenţele slave ale culturii noastre. Generaţii întregi de intelectuali români au fost hrăniţi spiritual de cultura rusă. Refuzul slavităţii din principiu este o sărăcire a dezbaterilor culturale de la noi, inclusiv pentru a integra cultural Basarabia. Dacă ne vom uita în continuare de sus la basarabeni, dispreţuindu-i pentru că vorbesc cu accent sau uitîndu-ne choirîş pentru că ştiu ruseşte şi sînt penetraţi de cultură rusă, ne tăiem singuri craca de sub picioare. Trebuie să înţelegem că ei stabilesc o punte necesară şi fecundă cu una dintre marile culturi ale lumii. Mă uit cu admiraţie la basarabeni pentru că au natural ceva care mie îmi lipseşte, au cunoaşterea directă a unei culturi pe care eu tînjesc să o cunosc mai mult.

- Aşadar, susţineţi că ar trebui să punem în valoare cultura română aşezînd-o într-un context…

- Ne putem integra prin dialog cu alte sfere transnaţionale din care noi facem parte în mod indubitabil. Am dat exemplul valenţelor slave ale culturii române, dar la fel de bine se poate vorbi despre dimensiunea central-europeană a Transilvaniei şi a Banatului, despre aspectul spiritualităţii ortodoxe, care este foarte important. Trebuie să facem front comun cu prietenii noştri din Bulgaria, Grecia şi Rusia, pentru a prezenta această bogăţie a noastră. Mai este şi dialogul nostru cu catolicii. Apoi şi prin francofonie ne putem face auziţi în lume.

În concluzie, dincolo de vîrfurile care se afirmă ca româneşti, cred că trebuie să fim conştienţi de diferitele planuri ale identităţii noastre culturale.

A consemnat Claudiu Târziu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!