Pisica lui Petrarca şi Sfîntul Mitică

Vorbesc mult şi uneori foarte bine. Spun banalităţi seducătoare. Au diplome, funcţii, titluri şi ocupă posturi cheie. Peste ei nu poţi trece. Vămuiesc, ţin totul în frîu. Sînt pseudo-katechonii modernităţii (sînt modernişti, cu toţii). Trăiesc în capitale, numai în capitale (detestă provincia), adeseori pe lîngă politicienii zilei. Au stofă de consilieri, trag sfori cu dexteritate. Fac parte din toate comisiile, acordă premii pentru "cele mai bune cărţi, filme, piese de teatru, traduceri, eseuri, romane, poezii, tablouri, sculpturi, tratate ştiinţifice, enciclopedii, colecţii". Numele lor se etalează pretutindeni. Acordă zilnic interviuri, despre orice subiect, iar în preajma unui eveniment important profetizează. Discută degajat, sclipitor, cu o mînă înfundată în buzunarul pantalonilor. Apreciază, execută, elogiază. Pun coroniţe la fiecare sfîrşit de an şi nu aşteaptă să li se sărute indexul papal. Sînt chou-chou-rile posturilor de radio şi televiziune. Stîrnesc reacţii, produc ecou, declaraţiile lor circulă din gură în gură. Conduc reviste, edituri, suplimente. Execută, taie şi spînzură, ignoră şi binecuvîntează. Impun respect, ce mai! Terorizează constructiv. Dar mai ales apără Valorile, cu majusculă. Stîrpesc nonvaloarea fără drept de apel. Cultivă conversaţia "de salon", deşi mulţi dintre ei locuiesc în apartamente fără salon. Au prestanţă, umor, clasă, panaş. Au spirit, sînt calamburgii. Umbra lor planează peste imperiul culturii. Sînt elitişti, stilaţi, hiperculţi şi, trebuie s-o spun, absolut nesemnificativi.

Într-un interviu din Renaşterea John Breck aşează faţă în faţă icoana şi pornografia. Icoana, spune el, nu ni-l arată numai pe Dumnezeu, ci ne arată în primul rînd pe noi înşine, aşa cum ar trebui să devenim: în conformitate cu modelul sfinţeniei. Icoana e dublă reflectare: a Privitorului ceresc şi a celui pămîntesc. Pornografia e şi ea o iconografie, dar demonică. Holbîndu-se la o imagine pornografică insul se vede pe sine depersonalizat, în stadiul de animalitate instinctuală. Şi această imagine propune un "model", dar pervers. Icoana compune, pornografia descompune, adesea iremediabil. Terapia schiţată de teologul american ţine de utopie, dar e cît se poate de justă: consumatorul de pornografie trebuie sensibilizat la povestea persoanelor din dosul trupurilor dezgolite şi exhibate. Fiecare "star" are în spatele cearcănelor o tragedie, care începe frecvent cu un abuz sexual, cu un viol, cu o maltratare. Dacă în conştiinţa lui mai există un strop de umanitate, atunci terapia poate avea succes. "Altfel, nu rămîne, tot vorba lui John Breck, decît rugăciunea noastră". Din păcate, John Breck nu va putea veni la congresul despre actualitatea Părinţilor de la Bucureşti. Am vorbit cu el azi dimineaţă la telefon. Voce caldă, măsură, curiozitate vie, dar ambalată în discreţie.

V. Nemoianu îmi scrie, din SUA, că a făcut parte din juriul unei teze despre Blaga. Un tînăr american a ajuns întîmplător la Cluj, fără să ştie boabă româneşte, l-a descoperit pe Blaga, a rămas trei ani acolo şi a învăţat limba, apoi l-a citit pe autorul Poemelor luminii din scoarţă-n scoarţă. Absolut tot, de la poezie pînă la tratatele filozofice. Acum pregăteşte cîteva traduceri pentru o editură americană. Să fi venit oare ceasul mondial al lui Blaga? Ajunge ca un creier bine plasat şi bine mobilat să fi făcut "clic".

Ce admir în primul rînd la Eminescu, Eliade, Steinhardt, Thibon, Raspail, Jünger etc.? Răspuns imediat: onestitatea intelectuală. Cînd această onestitate e dublată şi de talent, rezultatul nu poate fi decît exemplar. Cinstit intelectualmente nu poate fi decît omul inteligent şi neînfricat. Laşii se mint singuri şi scriu cărţi numai pentru a se justifica pe ei înşişi sau a-i murdări pe alţii.

Bruges: Bosch, Judecata de apoi, la muzeul Gronninge; Memling, după care tînjam de mult, la Spitalul Sfîntul Ioan, transformat în pinacotecă; Biserica Sfîntului Sînge, unde m-a buşit plînsul sărutînd relicva; plimbarea pe canale; lebăda divină care trecea pe sub un pod de piatră cu puiul între aripi, ca o zeitate a Oraşului, singuratică şi imperială.

La Lille prindem ultima zi a expoziţiei Rubens, pe care-l iubesc pentru multitudinea talentelor sale (pictor, diplomat, poliglot, desenator etc.) şi pentru contrareformistul său limpede exprimat în tablouri: pretutindeni sugerată taina euharistiei, transsubstanţierea, negată de Reformă. O "Închinare a magilor" sublimă: micul Isus îşi pune, aparent involuntar, mînuţa pe creştetul regelui închinător binecuvîntîndu-l. Acesta îi sărută piciorul ridicat spre adorare. Cine sărută piciorul lui Dumnezeu primeşte binecuvîntarea mîinii Sale.

Am fost invitat să particip şi eu la o anchetă despre "cearta intelectualilor", realizată de revista Dilema (de fapt, o ceartă între două mari şi late grupuri de presiune). N-am răspuns şi-mi pare rău acum. Ar fi trebuit să trimit următoarea pagină din Steinhardt, pe care-o recitesc cît pot de des (e o replică la 1 Corinteni 13,13): "Degeaba le-am avea pe toate: inteligenţa, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele (ca profesorul din Lecţia lui Eugen Ionescu) dacă sîntem răi, haini, mojici şi vulgari, proşti şi nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sîmbetei şi inteligenţa şi erudiţia şi supradoctoratele şi toate congresele internaţionale la care luăm parte şi toate bursele pentru studii pe care le cîştigăm prin concursuri severe. Nimic nu poate înlocui şi suplini niţică bunătate sufletească, niţică bunăvoinţă, toleranţă, înţelegere. Niţică susţinută bună cuviinţă. Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă şi rafinată, e un atribut de bază al fiinţei omeneşti şi totodată un atribut al culturii. Bunătatea este alt nume al definiţiei dată de Aristotel omului: fiinţă socială. Fără bunătate nu putem convieţui decît în condiţii de groază şi justificînd amarnica afirmaţie a lui Sartre: ceilalţi, iată iadul! Există un altruism elementar exprimat prin bunătate care este o axiomă a vieţii obşteşti. Berdiaev spunea: pîinea pentru mine este o problemă materială (subînţeles egoistă, vulgară), dar pîinea aproapelui meu, continua Berdiaev, este pentru mine o datorie spirituală. Reiese de aici în mod vădit că nimic nu poate suplini întru totul bunătatea. Ştim că de-am vorbi toate limbile şi toate dialectele pămîntului şi de-am fi capabili să clasificăm conform cu clasificarea zecimală toate volumele tipărite în toate limbile pămîntului de la Gutenberg şi pînă astăzi şi de am fi tobă de carte şi de erudiţie şi de am cunoaşte întrebuinţarea tuturor termenilor specifici, tuturor ştiinţelor şi tehnicilor tot nu ne putem numi oameni culţi dacă sîntem nişte pizmăreţi, nişte bădărani şi nişte răi la suflet. Că de ne-o place sau nu, cultura nu este numai acumulare de cunoştinţe ci o subţirime a caracterului şi capacitatea de a nu considera bunătatea drept o simplă virtute desuetă şi sentimentală. Să nu săvîrşim regretabila eroare de a lua drept scriitori pe simpli făcători de cărţi şi drept oameni de cultură pe simpli memorizatori de informaţii." Amin!

O dimineaţă, cu Ştefan, la Cernica, tăcere, blîndeţe, lumină. Trecem pe la mormintele lui Stăniloae (neîngrijit; am cerut o mătură fără succes), Benetict Ghiuş, Andrei Scrima. Undeva, lîngă Scrima, citim pe o cruce de piatră: "Chiril Monahul (Barbă Roşie). Evacuat în 1944 din Mînăstirea Curchi din Basarabia şi venit în Mînăstirea Cernica. Trecător cu pasul rece/Stai, opreşte-te, nu trece,/Şi priveşte-acest mormînt,/Căci vei fi şi tu ce sînt." Dincolo de caracterul desuet romanţat al versurilor, m-a izbit acest "sînt" final, aproape imperativ, ontologic şi solar. Cum să nu tresară oricine se află provizoriu dincoace de crusta inefabilă a morţii.

După amiază, la Cina, cu Tudorel Urian şi Dan Stanca. Vorbim la telefon cu Dan C., care se află la spital, victimă a unui infarct prematur, din fericire nu şi foarte grav. Tudorel şi Dan C. bat recordurile la demisii. Să trăieşti din demisii — ce destin de lux într-o lume a parvenitismului cronic şi-a linguşelii conaturale. Sincer, visez o ţară unde ascensiunea socială nu ar fi posibilă fără un număr obligatoriu de demisii în c.v. (semn de curaj şi demnitate) şi unde resemnarea, pasivitatea în faţa nedreptăţii şi prostiei, prudenţa şi muşcarea limbii, carierismul şi tîrîrea pe burtă ar fi aspru pedepsite prin lege.

Ultima convorbire la Bucureşti, cu C.M.I., revoltat de Franţa atee (episodul scoaterii din constituţia europeană a frazei despre rădăcinile noastre creştine); va ţine un curs pe această temă şi-i voi trimite negreşit romanele lui Jean Raspail. Pînă în 2007 românii ar trebui să profite, să scrie liber şi fără botniţă. 2007 va fi anul reintrării la stăpîn, al cenzurii şi autocenzurii ideologice, al sfîrşitului acestei libertăţi precare ce va fi durat o clipă istorică, din 1990 pînă în 2007, cît viaţa unui adolescent. Totul va reintra cuminte în mulura goşismului occidental "de dreapta" şi ne vom scoate cu nostalgie din rafturile memoriei bancurile de vremea epocii de aur. Îmi poveşteşte apoi, pour la bonne bouche, despre pisica lui Petrarca, reîmpăiată an de an la Padova. Turiştii rup din ea, ca suvenir, cîte o lăbuţă, cîte o mustaţă, cîte un şold, pînă cînd nu mai rămîne nimic, iar anul următor animalul totemic trebuie regenerat. Anul trecut o băbuţă l-a invitat direct pe C.M.I. adresîndu-i-se cu un surîs bălţat: "Prendetene, signore, prendetene, e tutto fresco!" Moaştele pisicii lui Petrarca!

Corespondenţa Eliade-Culianu, indecent publicată într-o Serie Culianu (cele mai multe şi interesante scrisori sînt ale lui Eliade) mi l-a făcut extrem de simpatic pe autorul Erosului şi magiei, de care altfel n-a fost chip să mă apropiu. Îi ţin cavalereşte partea, cu dinţii, în faţa oricărui detractor, venit sau neavenit, dar dacă e să fiu sincer cu mine şi cu prietenii de patru stele mă văd obligat să spun că de la Culianu n-am reuşit să învăţ mai nimic, decît poate din cartea despre Renaştere. Scrisorile sale către Eliade sînt simple, frumoase, deştepte foc, cu umor excelent. Ce mai, le-am pus la inimă!

Majoritatea românilor sînt formalişti şi fără fond. Lucrul acesta se percepe cel mai bine în viaţa religioasă. Credincioşii ortodocşi se închină, în general postesc, participă la liturghii, se împărtăşesc, se spovedesc, se roagă, dar asta nu dintr-un sentiment mistic de evlavie, dintr-o pornire interioară, ci pur şi simplu "pentru că aşa se cuvine", "aşa se face" şi nu altfel. Formalismul, lipsa de fond (în religie, viaţă socială şi familială etc.) explică de ce acelaşi ins, de pildă, după ce iese de la liturghia duminicală, e capabil să se îmbete criţă, să înjure birjăreşte, să dea cu maşina peste tine fără scrupule, să-şi ia nevasta în pumni şi s-o bage în spital, să-şi înjughie soacra ori să-şi viziteze ibovnica nestrivit de remuşcări. În cazul lui, registrul vieţii "profane" e complet diferit de cel al vieţii sacre, primul fiind forma care ambalează existenţa, al doilea avînd consistenţa pitorească a fondului ontologic. Românul e un animal formalist din cap pînă-n picioare, pînă-n vîrful unghiilor. Noi, românii, trăim încă imitînd natura, nu harul divin eliberator. Cînd dă harul peste noi devenim habotnici, hulpavi, extremişti, bătuţi în cap cu maiul. Natura noastră se simte acasă în cadrele formalismelor cosmosului, cu ritmurile şi secvenţele sale inamovibile. E vară, se coc roadele; e duminică, mergem la biserică; e noapte, apar stelele; sînt Paştile, trebuie să ne spovedim; e toamnă, se culege via; ne moare un apropiat, se cuvine să-l plîngem şi să nu ne mai tăiem barba o veme. Acest "se cuvine", imperativ formalist exterior, poate convieţui fără probleme cu laxismul vieţii noastre profane, "interioare", cu fondul nostru teluric, miticesc, mahalagesc. Căci una e formalismul legii strămoşteşti (adică naturale) şi alta fondul vieţii noastre sociale şi "intelectuale". Burghezul apusean, "om al cetăţii", e la fel de formalist ca şi noi, dar formalismul lui intră în consonanţă cu fondul vieţii psihologice, fondul şi forma stimulîndu-se şi influenţîndu-se reciproc. De aceea în Vest n-o să prea întîlneşti credincios mujic, nici popă Mitică. Stăteam şi priveam zilele trecute mulţimea care se înghesuia la mormîntul Sfintei Filoteia de la Curtea de Argeş. Unii nu se sfiau să apostrofeze şi să-şi îmbrîncească "fraţii" care "se băgau în faţă". Vociferau la trei paşi de racla cu osemintele sfintei fără să-şi dea seama de incongruitatea situaţiei. Apoi, ajunşi lîngă moaşte, se închinau automat de cîteva ori, atingeau cu degetele candelele agăţate în tavan, de fapt, puneau mîna, voiniceşte, pe tot ce se poate pune mîna în interiorul baldachinului de piatră, şi plecau mulţumiţi şi, în felul lor, împăcaţi. Îşi atinseseră ţelul, îşi făcuseră datoria. Cu cîţiva ani în urmă, de Jubileul catolic, aflîndu-mă întîmplător la un congres la Torino, am avut privilegiul să văd şi să mă rog în faţa Sfîntului Giulgiu. Şi acolo era puhoi de lume, dar traseul fusese bine organizat, iar pelerinii aveau dreptul să se oprească, individual, în faţa Giulgiului pentru o rugăciune de cîteva minute. N-am simţit nimic exterior în adoraţia lor. Doar lacrimi şi rugăciune tainică. Apusenii îşi rezervă apetitul formalist pentru viaţa publică, socială, chiar familială (politeţea e primul lucru care sare în ochi unui român atunci cînd ajunge în Occident). Desigur, apusenii sînt formalişti şi în actul religios, dar formalişti din respect faţă de conţinutul trăit al credinţei lor, nu simpli imitatori ai unui cod exterior. Credinciosul e credincios în toată plenitudinea şi adîncimea cuvîntului. Nu încape jumătate sau sfert de măsură. În România, 100% din populaţie e "credinciosă", întrucît 100% e formalistă sufleteşte; în Franţa, doar 60% din populaţie e credincioasă, întrucît 0% e formalistă sufleteşte.

Asta nu înseamnă că Mitică mi-ar fi antipatic. Doamne fereşte! Dar nici simpatic nu poate să-mi fie, mai ales Mitică de azi. Mă amuză şi mă întristează în acelaşi timp, mă calcă pe bătături, dar consider că e dreptul lui "natural" să o facă. Mitică local, ca prototip al formalismului ortodoxist, ar merita canonizat... măcar provizoriu: Sfîntul Mitică.

Cristian Bădiliţă

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!