Un model pentru convertiţi

O coincidenţă [2]: prima carte prin care am luat cunoştinţă de părintele Serafim Rose este Ortodoxia şi religia viitorului, apărută în 1995, la Chişinău, şi pe care eu am primit-o cadou în 1996.

Haideţi să plonjăm direct în lumea paradoxurilor. Pe vremea aceea, eram student la Teologie, la a doua facultate, dar, cetăţean suedez fiind, stăteam în străinătate, în Suedia. N-am auzit în Suedia de părintele Serafim Rose, deşi căutam şi citeam şi acolo. Foarte interesant! Acum m-aş gândi care ar fi motivul. Un motiv ar fi că, în Suedia, Ortodoxia este o zonă destul de mică şi pricăjită şi al doilea că mai este şi foarte ecumenistă. Aşa s-ar explica. În sfârşit, mi-a plăcut foarte mult cartea, m-am regăsit, eram pe aceeaşi lungime de undă şi, între timp, am citit din ce în ce mai multe, şi în engleză, colecţia The Orthodox Word, plus cărămida aceea, Not of This World, a părintelui Damaschin Christensen, carte ce are vreo mie de pagini şi care prezintă viaţa părintelui.

Părintele Rafail spune că omul din fire e ortodox şi este cel puţin un paradox. Pentru mine. Iată de ce. Am fost numit convertit. Dacă m-au numit pe mine convertit, îl numesc şi eu pe Danion Vasile şi zic: „Uitaţi, alt convertit!”. A fost coleg cu mine. Dar cum ne-am convertit noi? Părintele Rafail Noica [3] era, pare-mi-se, anglican, botezat anglican, iar părintele Serafim Rose era protestant. Ei s-au convertit în sensul cel mai concret al cuvântului. Dar Danion Vasile şi cu mine, şi cu alţi Danioni şi Părinţi Dani, cum ne-am convertit? Căci noi eram botezaţi, mirunşi şi împărtăşiţi în Biserica Ortodoxă. Care este convertirea? Ia să vedem dacă părintele Rafail poate să spună că, din fire ortodox fiind, s-a întors la Ortodoxie. Eu tot timpul am fost în Ortodoxie, nu? Am Certificatul de Botez. Prima întrebare: cum ne considerăm noi oare nişte convertiţi? Pentru că aşa spunem: suntem convertiţi, suntem întorşi. Eu pot să zic că sunt întors, pentru că am fost în Biserică de mic copil, am părăsit-o şi m-am întors mai la bătrâneţe. Danion Vasile s-a întors mai devreme.

Dar, dacă într-adevăr omul este din fire ortodox, ce caută convertiţi de tipul ăsta? Asta este o întrebare care a dat multă bătaie de cap. Eu am simţit că omul din fire este heterodox. Este o fire căzută, aşa cum s-a spus, iar convertirea este un rezultat al chemării Duhului Sfânt. Pasul acestor părinţi este total supranatural, suprafiresc, este o excepţie care confirmă regula, şi eu văd că noi, mulţi botezaţi ortodocşi, avem o fire mult mai heterodoxă decât Serafim Rose şi decât Rafail Noica, care sunt modele de ortodoxie pentru noi. Omul din naştere şi din firea lui este heterodox. Se naşte din nou din apă şi din Duh. Da, noi suntem toţi născuţi a doua oară, însă nu în sensul neoprotestant, ci în sensul ortodox - şi erezia se lipeşte de noi. Eu simt că este un efort imens de a sta pe linia ortodoxă, sprijinit de Duhul Sfânt.

Ortodoxia şi religia viitorului abordează, mai mult sau mai puţin, o temă care pentru mine a devenit esenţială în lucrarea de doctorat: New Age-ul – Religia vărsătorului, religia viitorului. S-a vorbit despre preocupările ecumeniste. Părintele Serafim a venit dintr-o zonă protestantă, a trecut şi prin zona asiatică, cu zen, având şi un moment de ateism, deci a traversat multe perioade. Părintele Sofronie, duhovnicul părintelui Rafail Noica, a avut şi el o perioadă yoghină. A trecut prin căutări artistice, pictând la Paris. Este şi el un convertit? În sensul Danion şi părintele Dan, da! Pentru că el era ortodox şi rus. Deci această convertire, ca aspect, este foarte interesantă.

Părintele Serafim Rose însă vine direct dintr-un mediu heterodox şi a ajuns unul dintre părinţii cei mai influenţi pentru genul acesta de oameni cum sunt eu şi cum este şi Danion Vasile. De ce? Pentru că sunt oameni care au urmat un traseu bine stabilit, care reprezintă linia: gimnaziu - seminar – facultate, adică ortodocşi de mici şi până acum, provenind din familii preoţeşti, familii de la ţară, medii curate şi oarecum mai ferite. Mediul celălalt, cel urban, din care provenim noi, orăşenii, urmând traseul: gimnaziu – liceu laic, facultate, preocupaţi de rock, de new age, de yoga, karate, antropozofism şi multe altele. După ’90, s-au deschis porţile Facultăţii de Teologie şi pentru cei ca noi.

Însă noi şi cei ca noi simţim, desigur, mare reazem în părinţi precum părintele Rafail Noica sau părintele Serafim Rose. Vă amintiţi cum a apărut sărbătoarea Sfinţilor Trei Ierarhi? Unul zicea: „Sfântul Vasile-i cel mai mare!” „Ba nu, este Ioan!” „Ba nici unul dintre ei, Grigore este cel mai mare!” şi ajunseseră să se certe. De ce? Pentru că fiecare avea o afinitate. Părintele Rafail tot timpul citează: „cum spune părintele Sofronie”, „părintele Sofronie” în sus, „părintele Sofronie” în jos. Părintele Serafim: „Vlădica Ioan Maximovici aşa făcea, aşa făcea, aşa făcea!” Părintele Sofronie: „Siluan Athonitul spunea…” ş.a.m.d. Deci există o aşa evlavie faţă de un părinte, dar nu spunând că e mai mare decât ceilalţi – de genul ăsta noi ne ferim – sau spunând că Sfântul Siluan e mai bun decât Sfântul Ioan Maximovici. Mai auzim şi vorbe din astea. Nu este normal.

Afinitatea pe care o am pentru Serafim Rose nu o pot avea faţă de părintele Cleopa, pentru că sunt orăşean, acela era cioban, eu sunt din oraş, acela-i din Moldova, deci, m-am trezit că – alt paradox! – că mă simt mai apropiat de un părinte american, deşi sunt din Bucureşti. Genul acesta de tineri de la oraş se regăsesc foarte mult în părintele Serafim Rose şi foarte puţin în părintele Cleopa. Alt paradox. Ca temă de gândire, deci, nu ca răspuns: de ce sunt atâţia care se regăsesc mai mult în părintele Serafim Rose şi mai puţin în părintele Cleopa?

Părintele Serafim Rose a fost un părinte special, un părinte foarte îndrăzneţ şi liber în gândire, în sensul bun al cuvântului. În Rusia este aproape un cult pentru el, căci el nu se închista şi nu se poticnea în două lucruri: o dată în gândirea juridică, cine-i canonic, de unde până unde e cineva canonic sau nu, iar pe de altă parte, avea îndrăzneala să nu se afilieze - citez din altă lucrare - „unei biserici de partid, sau politicii bisericii” care de multe ori urmăreşte criterii ideologice şi nu duhovniceşti. Părintele Serafim este admirabil pentru noi şi unii îi zic „fericit”, i s-a făcut şi icoană şi nu au exagerat.

Gândiţi-vă că este primul care a făcut Acatistul şi slujba Sfântului Cuvios Paisie Velicicovski de la Neamţ. Deci slujba sa vine de la mare distanţă, de la Frăţia Sfântului Gherman din Alaska.

Părinţi precum Serafim Rose sau Rafail Noica beneficiază de o libertate a duhului pe care noi o inspirăm cu bucurie, şi nu se împotmolesc în interese extrabisericeşti sau extraduhovniceşti, şi ne dau şi nouă curaj de a gândi în libertate în duhul ortodox, care nu-i duh ideologic şi nici duh dogmatist. Au această libertate a duhului, care exprimă adevăruri exacte.

Părintele Serafim nu are bariere duhovniceşti şi, din această cauză, şi-a atras multe probleme încă în timpul vieţii. Cu Kalomiros, legat de problema evoluţionistă, ce polemică a dus! Scrisori de câte patruzeci de pagini – cine dintre noi a scris scrisori de patruzeci de pagini? şi situaţia cu Kalomiros tot nu s-a lămurit, căci au murit amândoi, unul hăis şi unul cea, şi nu s-au împăcat pe acel subiect.

şi ce ne mai spune acest exemplu? Că, în momentul în care devii o personalitate, îţi asumi acest gen de polemici şi îţi poţi atrage multe duşmănii.

Cât a trăit, s-au convertit mulţi dintre rockeri şi dintre punk-işti. Iată, eu nu sunt un rocker convertit, căci eu, repet, am fost ortodox şi pe urmă am devenit rocker. Acolo, invers, din rockeri au ajuns ortodocşi şi unii s-au şi călugărit.

Lucrarea asta ne arată ce duh a adus părintele acolo. şi despre ce duh este vorba? Este duhul Sfinţilor Părinţi, un duh patristic care te impresionează. şi l-a avut, paradoxal, un american cu rădăcini norvegiene, suedeze, pe undeva nemţeşti, letone, cine ştie, o amestecătură.

Părintele Serafim Rose simte duhul Sfinţilor Părinţi mai bine decât mulţi dintre noi. Deşi n-a fost profesor, are valoare teologică, iar noi avem multe de învăţat de la el şi ca ascet, şi ca mistic. Un mare semn de întrebare se ridică: unde ne aflăm noi faţă de el?

Închei aici. Am spus câteva cuvinte, subliniind de ce eu şi alţii care simt şi gândesc ca mine avem atâta evlavie şi afinitate faţă de acest gen de convertiţi cu adevărat de la protestantism şi de la lipsa de har. Iată, pe părintele Serafim noi îl avem la evlavie, ca model de comportare duhovnicească, patristică, un părinte deosebit ce a scris atâtea cărţi folositoare.

Pr. Dan Bădulescu

[2] Primul vorbitor fusese părintele Gheorghe Holbea, care a spus: „prima mea informaţie despre părintele Serafim Rose am avut-o din cartea Ortodoxia şi religia viitorului, în limba engleză, şi îmi amintesc că părintele Serafim Rose mi-a atras atenţia asupra unui filosof pe care eu, în perioada studenţiei, l-am admirat foarte mult. Este vorba de Nicolae Berdiaev. Având ca temă de licenţă, pe atunci, Persoană şi comuniune, cineva mi-a sugerat să caut problema personalismului la Nicolae Berdiaev. Având la dispoziţie cărţile lui Nicolae Berdiaev – asta se întâmpla în 1987 – cărţi care au fost traduse după aceea în limba română, este vorba despre Pentru un nou Ev Mediu, Despre destinul omului, Personajele lui Dostoievski, Certitudine şi adevăr, Sensul Creaţiei, îmi venea foarte greu atunci să am o privire clară asupra lui Nicolae Berdiaev, pentru că Nicolae Berdiaev pare uneori foarte ortodox, adică atunci când se referă la filosofia lui Dostoievski, mai ales atunci când alcătuieşte el această metafizică a libertăţii, dar, dacă cercetăm mai cu amănuntul, vedem că Berdiaev este cel care vorbeşte despre nefiinţa originară, din care se naşte libertatea originară, din care iese fiinţa şi apoi din fiinţă iese Dumnezeu – Dumnezeu şi libertatea fiind două lucruri care merg paralel. Cel care mi-a atras atenţia asupra faptului că Berdiaev se înscrie în acest curent al holismului, al new age-ului, era tocmai părintele Serafim Rose. După aceea, provocat de aceste aprecieri critice ale părintelui Serafim Rose, am descoperit faptul că în această filosofie a lui Berdiaev, cel puţin partea de început şi partea finală ţin de altceva, şi anume de ezoterism; Berdiaev poate fi numit filosof gnostic, maniheic ş.a.m.d., dar nu trebuie să fie asimilat, aşa cum se întâmplă de multe ori – şi am citit chiar un studiu asupra lui Berdiaev, într-o revistă de la Sibiu, în care, paradoxal, nu era sesizată nici o abatere de la învăţătura de credinţă a Bisericii” [n.red.].

[3] Părintele Holbea făcuse o paralelă între părintele Serafim Rose şi părintele Rafail Noica [n.red.].

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!