Şarmul personal şi politica internaţională

O avalanşă de informaţii media – cu nuanţă electorală – s-a prăbuşit asupra noastră, aproape până la sufocare, în ultimul timp. În prim plan – ideea schimbului de lideri, fie prin vot ( SUA, Ucraina, Comisia europeană) fie prin înlocuire naturală (cazul Arafat). Teritorii îndepărtate, cazuri diferite, personalităţi controversate, dar aceeaşi frământare: vor schimba noii conducători politica mondială? Există o construcţie a prezentului şi viitorului într-o continuă metamorfoză şi poate fi ea influenţată decisiv de charisma şi voinţa celor mai importanţi decidenţi în relaţiile internaţionale?

Speculaţiile nu s-au lăsat aşteptate, ba chiar putem spune că au fost majoritare în cadrul analizei referitoare la noii şefi de state. Un Kerry „înţelept” ar fi întronat pacea globală şi ar fi relaxat relaţia America-Europa, un Bush orgolios ar fi continuat încordarea generală, moştenitorii mai tineri ai lui Arafat ne pot demonstra că sunt mai intransigenţi decît mentorul, iar victoria opoziţiei în Ucraina ar echivala cu extinderea Occidentului şi bararea influenţei europene a Rusiei. Scenariile, aproape obligatoriu de extremă (occidentalizare-orientalizare/ pace –război), au făcut deliciul publicului şi au aprins imaginaţia celor împătimiţi de eternul joc de şah planetar. Cele mai multe ar influenţa şi România: Kerry nu ar mai fi dat importanţă bazelor militare la Marea Neagră, privându-ne de protecţia americană, Iuşcenko ne-ar salva de coşmarul Bâstroe, iar succesorii lui Arafat ar putea activa un front terorist mult mai vast. Îngrijorări, întrebări, angoase…

Iniţial, la începutul conturării ştiinţei relaţiilor internaţionale, capacitatea de influenţare exercitată de lideri asupra politicii mondiale nu primea o atenţie deosebită din partea analiştilor. Actorul individual aproape că nu conta în spaţiul internaţional. Din contra, statul şi sistemul global erau singurele elemente care modelau politica externă generală. Totuşi, derularea evenimentelor, apariţia salvatoare a unor conducători care reuşeau să depăşească o criză sau să provoace mutaţii importante în lume, au schimbat percepţia asupra problemei. Personalităţi precum Lenin, Hitler, Stalin Gorbaciov, Papa Ioan Paul al-II-lea, Helmut Kohl sau Ronald Reagan, au creat istorie şi au schimbat destinul umanităţii.

Exploziv, s-a trecut în cealaltă extremă şi toţi au devenit interesaţi de subiectivitatea deciziei de relaţii internaţionale. Cursul istoriei fiind determinat de hotărârile elitei politice, s-a spus că liderii – prin caracteristici personale – sunt cei care dau o formă concretă politicii externe, finisând comportamentul statelor în arena globală. Ralph Waldo Emerson sintetiza această viziune (conform căreia indivizii mişcă istoria) într-o frază celebră: „De fapt, nu există istorie, numai biografie.” Acest mod de a privi lucrurile echivala acţiunea statelor cu preferinţele şi iniţiativele personale. Dintr-o dată, totul conta! Bolile şi indispoziţiile liderului, profilul psihologic, ce mânca, ce bea, câte amante avea, cum înţelegea o relaţie umană, cum îşi privea amicii sau rivalii, cum se raporta la Dumnezeu, câte experienţe traumatizante avusese în tinereţe, dacă era interesat de stimă socială…

Aflat în mijlocul acestor aprecieri, un politician precum Henry Kissinger, fost Secretar de Stat al SUA şi considerat în anii ’70 cel mai influent om din lume, se revolta pe bună dreptate: „Există o tentaţie profundă de a se afirma că politica externă e o subdivizie a psihiatriei şi că relaţiile dintre state sunt identice cu relaţiile dintre oameni…” Pe deasupra acestor exagerări, însă, liderii sunt totuşi determinanţii decisivi ai politicii unui stat. Indivizii sunt creativi, au idei noi, au preferinţe şi atunci când sunt puşi înaintea a trei, patru opţiuni, ei aleg în funcţie de o presupusă finalitate. În mod firesc, ne aşteptăm ca liderii să conducă şi dorim ca oamenii noi să conducă într-un stil nou. Consolidăm constant această convingere subiectivă atunci cînd punem un succes sau un eşec al unei ţări în relaţiile globale pe seama şefului statului.

La rigoare, însă, în ciuda popularităţii unui model istoric care accentuează pe indivizi, nu trebuie să dăm o importanţă exagerată liderilor. Cei mai mulţi dintre ei au operat sub o varietate de constrângeri: politice, militare, psihologice… Avem un exemplu chiar de la Abraham Lincoln, din secolul XIX, care schematiza experienţa sa prezidenţială în următorii termeni: „Nu am reuşit să controlez evenimentele, ele m-au controlat pe mine.” În fapt, realitatea concretă face ca omul politic să nu aibă un control total asupra situaţiilor. Există numeroşi factori care determină un anumit curs de acţiune: opinia publică, interesele de grup, liniile tradiţionale de politică internă sau externă etc. De asemenea, decizia e împărţită cu o maşinărie guvernamentală, rigidă şi birocratizată, care are tendinţa de a restrânge variantele alternative.

Mai degrabă ar trebui să ne întrebăm în ce condiţii (cadru intern şi extern) se poate manifesta liber personalitatea unui conducător? Bineînţeles, nu în vremuri apatice, de normalitate. Poate în momente de criză, de presiune politică, într-un stat totalitar, în timpul unei campanii deosebite pentru atingerea unui obiectiv deosebit de important şi chiar în situaţiile în care interesul personal al liderului cunoaşte o implicare majoră. Atunci, opinia publică doreşte lideri cu voinţă puternică şi le oferă suficientă putere pentru a schimba în mod decisiv tendinţele politice depăşite.

Oricum, datorită complexităţii subiectului, încă se prelungeşte o dezbatere aprinsă şi eternă: vremurile tulburi îi forţează pe oamenii obişnuiţi să devină mari lideri sau personalităţile puternice se impun în chip strălucit, indiferent de timpurile în care trăiesc?

Adrian Marcu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!