numarul 9, noiembrie 2003

Patimile unui preot aroman care a indraznit sa vorbeasca romaneste

Redam mai jos povestea vietii Parintelui Dumitru Constantinescu, preot român din comuna Perivole din Pind (Epir), asa cum a scris-o el in 1913. Acest text, intitulat, “Biografie” a fost trimis sotiei lui Iancu Bacalbasa, pe 20 august 1913, pentru a fi publicat in ziarul acestuia, Inainte, dezvaluind astfel „suferintele si tiraniile ce au patimit preotii din Macedonia din partea Clerului de la Fanar”. Redactia a actualizat ortografia si a indreptat pe alocuri textul, astfel incat sa poata fi citit si inteles cu usurinta. Nu am modificat insa stilul autorului care are farmecul sau incontestabil. Documentul vede in premiera lumina tiparului.

M-am nascut la 1 ianuarie1848, în comuna Perivole de la Pind (Epir). În virsta de 12 ani am terminat patru clase primare din scoala greaca si am îmbratisat meseria de croitorie, spre a putea trai eu si a ajuta si pe parintii mei.

Eram la 21 ani când am aflat ca Cuviosul Arhimandrit Averchie a luat câtiva tineri aromâni de prin Macedonia, i-a dus la Bucuresti ca sa-i învete carte româneasca si pe urma sa se întoarca în Macedonia ca institutori de limba româna. Îndata am parasit croitoria, cu consimtamântul parintilor mei, si m-am dus la Bucuresti, la scoala macedo-româna de la biserica Sfintii Apostoli, unde am fost primit ca bursier de catre venerabilul Parinte Averchie.

La anul 1872 am terminat patru clase primare si m-am întors la Perivole, m-am casatorit si am fost hirotonit diacon, apoi preot de catre Prea Sfintia Sa Ghenadie, Mitropolitul grec din Grebena.

Pentru ca am citit Sfânta Evanghelie, la cererea aromânilor, în frumoasa noastra limba în biserica, am fost luat cu jandarmii din Perivole si dus la Grebena, la Mitropolie, unde am stat închis trei zile si trei nopti în carbuni. Dupa ce am promis ca nu voi mai citi in româneste a fost eliberat.

In vara anului 1873, m-au luat celnicazii (proprietarii de vite) armâni la colibele lor din Resani numite Istoc (Macedonia), unde le-am slujit româneste în biserica si prin familii. Acolo am strans si câteva ajutoare pentru biserica din Perivole “Sfântul Pantelimon”, care era cladita de comunitatea aromâna. Istocul fiind departe de oras, pe munte, arhiereul n-a venit sa ne vizeteze si, prin urmare, am fost linistit pâna toamna când, împreuna cu familiile celnicazilor, m-am pogorât si eu la Velestin (patria lui Riga Ferea), în Thesalia.

Prea Sfintia Sa Grigorie, Mitropolitul din Volo, nu m-a lasat sa slujesc româneste în biserica, drept care, prin casele aromânilor în Velestin, pe ascuns, citeam româneste. In anul 1874, dupa ce m-am întors din Perivale iar la Velestin spre iernare, iar greceste slujeam în biserica si numai pe la familiile armânilor citeam româneste. Aflând ca Prea Sfintia Sa Mitropolitul pregateste un tacrir pentru Autoritate, ca sa ma exileze, in aprilie, însotit si de preotul C. Zisi, am plecat la Bucuresti. Dupa cererea noastra, am fost trimisi de catre Înalt Prea Sfintia Sa Mitropolit Primat Calinic Miclescu la manastirea Cernica, unde am stat trei luni învatând randuiala Sfintei Liturgii în limba materna româna. La sfarsitul acestei perioade am luat un certificat din partea superiorului meu, Arhimandritul Juil, ne-am întors la Sfânta Mitropolie, unde Înalt Prea Sfintia Sa Mitropolit Primat ne-a pus sa slujim Sfânta Liturghie înaintea Vicarului Sau în Catedrala. Apoi, ne-a eliberat o alta adeverinta ca am invatat sa tinem slujba in limba romana. Eu m-am intors la Perivole, iar preotul C. Zisi a ramas în tara.

O carte in aromana

Întorcându-ma din Bucuresti la Perivole, cu toate ca am aratat certificatul dat de Mitropolitul Primat Prea Sfintiei Sale Ciril, Mitropolitul din Grebena, acesta nu mi-a dat voie sa slujesc româneste în biserici. Asa ca iar slujeam pe ascuns uneori în biserica si prin casele aromânilor. La anul 1879, în noiembrie, iar a dat tacrir (ordin) Prea Sfintia Sa Mitropolitul la Autoritate ca sa ma prinda si sa ma predea în mânile Sale. Aflând despre aceasta, însotit de fratele meu preotul Ioan, m-am refugiat iar la Bucuresti, unde am stat trei luni. În acest interval am scris, eu si fratele meu Parintele Ioan, ajutati si de domnii I. Hondrosom si Puliu Cuvati, ambii din Samarina, o carticica bisericeasca numita Conserviciul Divin, care s-a tiparit pe cheltuieala „Societatii de Cultura Macedo-Româna”, în dialect aroman. La întoarcere, pe la 20 martie 1880, am vizitat Onorata Legatiune Româna din Constantinopol si l-am cunoscut pe Primul Secretar al Legatiunei dl. Dr. M. Obodinar.

Chiar în aceeasi primavara (1880) dl. A. Margarit, inspectorul general al scolilor si bisericilor românesti din Turcia, m-a numit institutor al scolii române din Perivole. De acum a început Clerul fanariot sa se mânie si sa se ridice în contra mea ca fiara.

În timpul iernii m-am pogorât cu familiile românilor la Velestin (Thesalia) si am deschis scoala româna pentru prima oara acolo. Am avut 35 elevi si, din umila mea subventie, 50 de lei lunar, plateam chiria scolii si cumparam lemne pentru încalzit, condeie si crete pentru elevii saraci. Citeam si prin casele aromânilor româneste, ca la biserica nu puteam nici greceste sa citesc. Vestea ca am deschis scoala româneasca la Velestin, patria lui Riga Ferea, a cazut ca un traznet peste Mitropolitul din Volo, Prea Sfântul Grigorie, care a început sa trimita scrisori, mai intai cu sfaturi catre celnicazii aromâni, ca sa nu-si dea copiii lor la scoala româna, apoi cu amenintari ca-i va afurisi si-i va blestema, de nu-l vor asculta. Cu toate acestea cu scoala a functionat regulat pâna in aprilie 1881, când m-am întors cu familiile la Perivole, unde au început sa ne ameninte andartii greci. Cu chiu, cu vai am trecut si vara asta bine cu scoala si cu citirea românesca prin casele aromânilor. Toamna am redeschis scoala din Velestin si mi-au venit peste 40 de elevi si eleve.

Exilul

De data aceasta Prea Sfintia Sa Mitropolitul din Volo a scris vreo doua, trei scrisori la epitropul sau din Velestin, scrisori care au fost citite in biserica, în auzul tutulor, isi in care cerea sa fie închisa scoala româneasca. Scrisorile se incheiau cu o afurisenie grozava aruncata asupra mea si a celor care isi trimiteau copiii la scoala romaneasca sau care ma primeau sa le slujesc romaneste in casa. Mi-aduc aminte ca afurisenia sau blestemul a fost citit în biserica in Ziua Nasterii Domnului. Iar pe mine ma poreclea: psoraleo provatu si capra râioasa, tihodicti etc.

La 7 ianuarie 1882, pe când ma întorceam de la biserica spre casa mea, m-am pomenit cu patru jandarmi care m-au escortat la maiorul lor, Merusaga. Acesta venise cu 35 de jandarmi si cu un ofiter din Volo, prin ordinul Prea Sfintiei Sale a Mitropolitului. Dupa trei ore, m-au pornit pe picioare, drum de trei ore si jumatate distanta, spre Volo. Aproape de Volo, pe drum, m-au oprit putin si am auzit ca maiorul Merusaga ordona ofiterului sa ma pazeasca sa nu fug si sa ma duca drept la Mitropolit, de la care sa ia o chitanta de mâna. Atunci, cu rugaminte calda, i-am zis: „Merusaga, sa nu ma duca la Mitropolit ca sunt pierdut si dupa mine se mai pierd înca sase suflete care atârna de gâtul meu. Duceti-ma la Autoritatile Civile sau militare. Nu sunt criminal, acuzarea mea e ca sunt preot si dascal român. De ma vei scapa, nu-ti trebuie alta milostenie pe lumea asta si nici alt Hagilic”. Merusaga a avut mila si a dat ordin sa ma duca la colonel, superiorul sau. La ceas de noapte am ajuns la Volo si m-au prezentat la Colonel. Acesta m-a întrebat de ce nu primesc sa fiu dus la Dispoti-afend si ce crima am facut de-mi cere Mitropolitul pedeapsa cu exilarea. I-am raspuns ca n-am savârsit nici o crima, ca sunt credincios supus Sultanului si ca sunt preot si dascal român, de aceea ma persecuta arhiereul, care vrea sa piarda limba româneasca pentru scopuri etno-politice. Am fost trimis, escortat de trei jandarmi la Caimacanul (suprefectul) Cadribei si de acolo la închisoarea din localitate. Nici un prieten sau ruda nu stia unde am fost dus in noaptea aceea, în care n-am putut sa dorm de multa neliniste. Dimneata am platit pe un om care vindea salepe de s-a dus si a chemat pe doi cunoscuti comercianti armâni. Rita din Laca si Toli Zotu din Vovusa (Baésa). Pe acestia i-am rugat sa scrie, din parte-mi, la consulul României din Salonic, Popovici, ca, din ordinul Mitropolitului, am fost arestat, iar scoala la Velestin a fost inchisa. Dupa trei zile de închisoare am fost adus, ca un criminal, la consiliul suprefectului Cadri-bei, de fata fiind si Mitropolitul. Caimacamul m-a întreabat de ce am deschis scoala fara sa-l întreb pe Despoti-efendi. I-am spus ca am deschis scoala conform Ordinului Marelui Vizir din Constantinopol, prin care se permite sa se deschida scoli românesti oriunde în Imperiul Turcesc si am pus pe masa o copie din acel ordin. Îndata, Prea Sfintia Sa Mitropolitul s-a sculat cu furie si mi-a smuls pot-capul de pe cap, zicându-mi: „Eu ti l-am pus si tot eu ti-l ridic”, l-a pus pe masa si a pleacat. Dupa aceea Caimacamul a mai vorbit în secret ceva cu Consilierii si cu Catiul, apoi mi-a zis: „Ca sa fii liber sa te plimbi prin oras si sa nu fii tinut în închisoare, trebuie sa gasesti doi onesti garanti, oameni care sa dea câte 50 de lire otomane pentru tine si, în caz ca dispari, vor pierde aceasta suma de bani”. Insotit de doi jandarmi, am iesit in piata, cu capul descoperit, si am gasit pe cei doi buni aromâni amintiti mai sus. Ei au garantat pentru mine si asa am ramas liber in Volo aproape trei luni. In acest timp am mers cu o batista neagra pe cap, in bataia de joc a grecilor.

O mana de ajutor

În intervalul acesta au venit multi aromâni din Velestin sa ma viziteze. Cel dintâi a fost dl. Tega Iani, român nationalist, care m-a încurajat sa am rabdare. În acelasi timp, m-am cunoscut cu consulul rus Grigore Hagi-Lazar, grec de origine, a carui sotie era aromâna din Vlaho-Livade (Olimp). Eram mult stramtorat cu banii, dar dl. Dr. M. Obedenar, care acum se gasea ca Ministru plenipotential al României in Italia, mi-a trimis cinci poli si scrisori foarte încurajatoare!

Primavara, prin interventia consulului Popovici si Dl. A. Margarit, a venit ordin din Constantinopol ca sa fiu lasat liber sa-mi caut de scoala. Asa am scapat din exil. Prin consulul rus Hagi-Lazar am capatat si potcapul si iertare de la Prea Sfintia Sa Mitropolitul Grigorie Dimitriados. M-am întors la familia mea si am redeschis scoala. E de mirare ca nici un elev nu mi-a lipsit, desi scoala a fost atata timp închisa! Mi-au venit cu totii, cu mare bucurie.

În timpul acesta, Thesalia a fost anexata Greciei si scoala româneasca a fost închisa pentru totdeauna la Velestin! Vara lui 1882, la scoala din Perivole au navalit o ceata de andarti, ca sa ne macelareasca pe mine si pe colegul meu Gh. Perdichi. Ne-au scapat niste bravi aromâni cu armele. Dar, vrand-nevrand, desi era înca o luna pâna la plecarea familiilor, am închis scoala si am stat ascunsi.

Pe 20 octombrie a aceluiasi an, am fost mutat la scoala din Grebena, în locul institutorului D. Abelian, care a fost transferat la Crusuva. Am avut 35 de elevi, dar nu ma lasa în pace Mitropolitul Ciril cu tacrirurile (ordinele) sale catre autoritatile locale. La 27 ianuarie am parasit scoala si, pe jos, ca nu dispuneam de mijloace sa închiriez un cal, m-am dus la Vlaho-Clisura, la dl. A. Margarit. Dumnealui m-a trimis la Bitolia, unde am stat pâna in martie 1883. Apoi, m-am dus la Perivole si, in luna aprilie, am deschis scoala si am început sa slujesc în biserica Sfântului Pantelimon, pe care o facusera aromânii. Mitropolitul, venind la acea biserica, n-a voit sa o inaugureze, fiidca era scris deasupra usii: „Nihil sine deo” (“Nimic fara Dumnezeu”, in latina).

Îndata ce am început sa facem serviciul divin în limba noastra cea frumoasa si biserica s-a umplut de lume cu toate ca era la marginea comunei. Când a aflat C.S. Mitropolit Ciril ca se face Sfânta Liturghie pe româneste în biserica “Sfântul Pantelimon”, s-a suparat si, pe 26 iulie, a venit la Perivole si a slujit la biserica Comunala “Sfânta Vineri”. Când a iesit si a vazut cu ochii lui multimea de români care ieseau din biserica la acea ora, s-a întristat si mai mult si a început sa blesteme si sa-i afurisesca pe aromâni! (Va urma)

Pr. Dumitru Constantinescu