numarul 9, noiembrie 2003

historia

Puterea politica si Biserica Ortodoxa Româna. Consideratii istorice (2)

Cele prezentate pâna acum arata faptul ca situatia Bisericii Ortodoxe Române nu a fost una fericita nici înainte de 1945. Amestecul puterii politice în treburile ei s-a petrecut adesea, iar demiterea ierarhilor incomozi, prin presiuni asupra Sinodului si lansarea de acuzatii de încalcare a canoanelor era o practica bine rodata. Din acest punct de vedere „democratia populara” a avut ce învata, depasind însa, evident, sub toate aspectele, pe maestri. Tehnica scoaterii Episcopilor incomozi si alegerea unora fideli era simpla, eficienta, verificata, nu stârnea prea multe valuri si, mai presus de toate, slujea minunat scopurilor puterii comuniste.

Cosmarul comunist

Pentru multi apare ciudat faptul ca nu s-a pornit o campanie dura si imediata împotriva unei biserici care, pâna în ultima clipa, luptase împotriva pericolului comunist. Exista mai multe cauze, pe care încercam sa le enumeram fara a le aseza în ordinea importantei lor. Una dintre ele este influenta enorma exercitata de Biserica Ortodoxa în România, iar comunistii, aflati înca la începuturi, fara o pozitie deplin consolidata, au cautat sa nu stârneasca dispute inutile. O alta cauza este obiectivul lui Stalin de a crea o contrapondere Bisericii Catolice, prin strângerea ortodoxiei în jurul Patriarhiei Moscovei. În urma rolului major jucat de Biserica rusa în al doilea razboi mondial, discursul oficial al Kremlinului fata de aceasta se schimbase radical. Se vorbea de o colaborare bazata pe respect reciproc între Biserica Ortodoxa si statul comunist, se exaltau libertatile religioase, fapt, evident, si cu conotatii propagandistice pentru tarile care, în curând, aveau sa devina „democratii populare”. De aceea, trebuiau pastrate aparentele unei perfecte întelegeri între Biserica Ortodoxa si noua putere. Într-adevar, ca si cum nimic nu s-a întâmplat, liderii comunisti au facut de la început tot felul de declaratii magulitoare la adresa Bisericii, în timp ce reprezentatii acesteia au salutat noul guvern, instaurat dupa 1945 si prezenta Armatei Rosii. Nici nu se putea altfel, sovieticii facând atunci parte din marea alianta antinazista si un atac împotriva lor era echivalent cu unul la adresa Statelor Unite sau Marii Britanii. Neoficial, politica de aservire a Bisericii începuse. Primii care au avut de suferit au fost ierarhii din eparhiile basarabene, Antim Nica, Episcop de Ismail, si Efrem Enachescu, ArhiEpiscop de Chisinau, care, pierzându-si eparhiile, reocupate de sovietici, au fost pusi „la dispozitia Sf. Sinod” în calitate de arhierei. Efrem se retrage la manastirea Cernica, în timp ce Antim, dupa ce o scurta perioada ajuta pe Episcopul Cosma Petrovici la Galati, este numit director la Internatul teologic din Bucuresti. Daca aici amestecul puterii a fost mai putin evident, în alte cazuri el se va manifesta din plin. Unul este cel al lui Tit Simedrea, Mitropolitul Bucovinei. Desi ramasese cu jumatate de eparhie, putând, cel putin teoretic, sa conduca mai departe, el nu era agreat, fiind un apropiat al lui Antonescu si pentru ca participase „în prima linie” a luptei anticomuniste. De aceea, s-a cerut punerea lui în disponibilitate din oficiu. Dându-si seama de pozitia foarte delicata, Simedrea se retragea din functie în 31 iunie 1945, stabilindu-se deocamdata la schitul Darvari. În locul lui era numit ca locotenent arhiereul Emilian Antal.

Alt caz este cel al Mitropolitului Olteniei, Nifon Criveanu. Dupa scandalul cu Episcopul Vartolomeu Stanescu, s-a hotarât, printre altele pentru a linisti lucrurile, ridicarea Episcopiei Râmnicului la rang de Mitropolie. Dupa ce o scurta perioada scaunul a fost ocupat de Irineu Mihalcescu, în locul lui vine Nifon Criveanu, fost arhiereu vicar de Râmnic si Episcop de Husi. Foarte implicat în actiunile Misiunii ortodoxe din Transnistria, apropiat de guvernarea Antonescu, el nu putea rezista mult timp. Pe 20 aprilie 1945 Mitropolia era desfiintata, în locul ei reînfiintându-se vechea Episcopie de Râmnic, sub conducerea provizorie a arhiereului Athanasie Dinca Bârladeanul, în acelasi timp si Arhiereu Vicar la patriarhie. Nifon era pensionat la numai 56 de ani. A dus ulterior o existenta retrasa, murind în 1970 si fiind îngropat în cimitirul manastirii Cernica.

Cazul cel mai spectaculos a fost al lui Visarion Puiu. Fost sef al misiunii din Transnistria, el îsi daduse demisia din acest post. Cu câteva zile înainte de 23 august 1944, el a fost trimis de Patriarhul Nicodim în misiune în Croatia. Neputându-se întoarce în tara, el a ramas în exil, unde a participat de-a lungul timpului la felurite actiuni de organizare a unei rezistente anticomuniste. Acuzat pentru faptele sale din Transnistria si, mai ales, pentru implicare în actiunile guvernului legionar de la Viena, el a fost considerat criminal de razboi, judecat în lipsa si condamnat la moarte de un tribunal al poporului în data de 21 februarie 1946, fiind gasit vinovat de „crima de dezastrul tarii, prin savârsire de crime de razboi, constând în faptul de a fi parasit teritoriul national, punându-se în slujba hitlerismului, atacând tara prin scris si prin grai, fapt prevazut de art. 2, lit.j si pedepsit de art. 3, alin. 2 din legea nr. 312/1945”. Din exil, Mitropolitul a facut recurs, ezitând însa sa îndeplineasca cererea de revenire în tara, formulata de instanta. Recursul, judecat în lipsa, confirma vechea decizie. Retras în Italia, Visarion Puiu a ramas în atentia organelor de represiune comuniste, influentând uneori, fara voie, destinul altor clerici.

O situatie aparte o avea Policarp Morusca, Episcopul Americii. Neputându-se întoarce la enoriasii sai din pricina razboiului, el a fost obligat sa ramâna mai departe în tara si dupa treminarea acestuia, fiindu-i încredintata administrarea, în calitate de loctiitor, a treburilor eparhiei Maramuresului, dupa moartea Episcopului titular, Vasile Stan, în decembrie 1945. Morusca conduce Episcopia pâna în 11 decembrie 1946, când este înlocuit cu arhiereul Eugeniu Laiu Suceveanul. Acesta fusese vicarul lui Visarion Puiu, la Mitropolia Bucovinei, apoi presedinte la Institutul Biblic pâna în anul 1943, când, se spune într-un raport al Securitatii, a fost scos din functie de Nicodim la interventia lui I.D. Stefanescu. Posibil ca din acest motiv sa fi fost privit cu oarecare simpatie la început, din moment ce i s-a acordat locotenenta Maramuresului si, din iunie 1947, a nou înfiintatei ArhiEpiscopii a Craiovei, desprisa din eparhia Râmnicului.

Acestea erau numai jumatati de masura, deoarece cei numiti în functie în locul celor demisi nu erau „pe linie”. Singurul care parea sa îndeplineasca conditiile era cel de-al doilea vicar al ArhiEpiscopiei Iasilor, Justinian Marina, numit în functie în 1945.

O noua etapa în actiunile puterii la adresa Bisericii este marcata de raportul sursei „Barbu”, în mod limpede un fost demnitar de la Culte, intrat în serviciul noilor guvernati. Din documentul redactat la începutul anului 1946 rezulta cele de mai jos. În cadrul Patriarhiei exista un comitet condus de profesorul I.D. Stefanescu si din care mai faceau parte: Iosif Gafton, Episcop de Arges, Atanasie Dinca, Arhimandritul V. Vasilache si Arhimandritul Melchisedec Dumitru. Având girul Patriarhului Nicodim, acest comitet a încercat stabilirea de contacte cu Biserica Romano-Catolica si trimiterea cu misiuni în afara României a lui Justinian si a Ministrului Cultelor de atunci, preotul Constantin Burducea, pentru a scapa astfel de cei mai fideli colaboratori ai puterii. „Barbu” propunea: „Pentru a paraliza actiunea comitetului de la Patriarhie trebuie luate urgente masuri, nu prin riposte tari, ci prin masuri similare celor pe care le-au folosit în trecut liberalii, iar mai în anii din urma, Antonescu”. Masura nu era alta decât dirijarea alegerilor de ierarhi. Sursa arata ca în acel moment erau vacante Mitropolia Bucovinei de sud, Episcopia Râmnicului (Olteniei), Episcopia Maramuresului si un loc de arhiereu la Patriarhie. Pentru ca numarul sa cresca, el propunea sa fie scosi la pensie fortat si arhiereii de peste 70 de ani si anume: Irineu Mihalcescu, Mitropolitul Moldovei, Lucian Triteanu, Episcopul Romanului, Cosma Petrovici, Episcop de Galati, Veniamin Pocitan, vicar la Patriarhie si Ilarion Bacaoanul, vicar la Episcopia Romanului. În aceste posturi ar fi trebuit sa fie alesi ierarhi fideli puterii comuniste. Prin înaintarea unora în functie s-ar crea si alte posturi, ajungându-se la un total de 12. Concluzia era ca „prin introducerea celor 12 alesi, se va putea pune mâna pe întregul Sinod si conducerea suprema a Bisericii va fi la dispozitia guvernului. Conform Legii Bisericii Ortodoxe Române, nu se admit candidatii pe care nu-i confirma guvernul.” În continuare, erau amintite o serie de nume. Dintre ierarhii propusi unii vor capata girul puterii, altii vor fi respinsi imediat, altii vor trece prin „purgatoriu”, însa nu vor fi considerati de încredere.

În scurt timp, Ministerul Cultelor va trece, cu sprijinul prim-ministrului Petru Groza, la înfaptuirea celor planificate. S-au facut presiuni asupra Patriarhului, s-au trimis scrisori celor trei Chiriarhi, s-a elaborat proiectul de Decret–Lege pentru pensionarea membrilor clerului tuturor cultelor, care întrunesc conditiile legale sa fie pusi în retragere. În acesta se spunea: „ Diaconii, preotii si ierarhii Cultelor Nationale (Arhiereii Vicari, Episcopii, ArhiEpiscopii si Mitropolitii), vor fi pusi în retragere din oficiu pentru limita de vârsta la 70 de ani împliniti. Ierahii celor doua Culte nationale – la cererea forului suprem bisericesc si la aprecierea Guvernului – exprimata printr-un jurnal al Consiliului de Ministri – vor putea fi mentinuti în functiune si peste limita de 70 de ani... Cei pensionati nu vor mai putea ocupa nici o functie publica sau retribuita”. 

De la aceste proiecte, pâna la punerea efectiva în practica, va trece însa un an de zile. Cea mai înversunata rezistenta guvernul a avut-o de întâmpinat din partea Mitropolitului Irineu Mihalcescu, sprijinit de nepotul acestuia, Cuza Mihalcescu. Irineu, în calitatea sa de Mitropolit al Moldovei, era principalul candidat la scaunul patriarhal. În ciuda vârstei sale înaintate, el dorea, si era îndemnat în acest sens, sa ajunga Patriarh, tocmai pentru a împiedeca ascensiunea oamenilor puterii. Se intentiona apoi aducerea Episcopului de Oradea, Nicolae Popovici, ca Mitropolit al Moldovei, care, datorita tineretii sale, putea pastori apoi în calitate de Patriarh ani îndelungati. Stia de acest lucru si Episcopul de Husi, Grigore Leu. Probabil în acest proiect era implicat si Nicodim, desi în unele note se spune ca Irineu îl considera pe Patriarh drept tradator. Astfel, cu prilejul vizitei care a fost obligat sa o faca la Moscova în octombrie 1946, a luat cu el drept însotitori pe arhiereul Justinian Marina si pe Nicolae Popovici, cei mai tineri ierarhi ai Bisericii. În cadrul delegatiei erau evident si informatori care au consemnat atitudinea reticenta a Patriarhului pe tot parcursul vizitei, el refuzând chiar sa slujeasca împreuna cu Patriarhul Alexei. Deoarece preotul Ioan Vasca, secretar general la Culte, ceruse un act public al membrilor delegatiei române de desolidarizare fata de actiunea Patriarhului, Nicolae Popovici si-a asumat sarcina sa-l convinga pe Nicodim sa renunte la pozitia sa. Informatorul care da nota are cuvinte de lauda pentru Popovici, considerând ca acesta ar putea fi un mare câstig pentru „democratie”. Tot din aceasta perioada exista mai multe referinte favorabile lui Popovici, care par sa încerce sa convinga puterea ca ar fi un ierarh „democrat”. Ele sunt în totala opozitie cu numarul si mai mare de note care consemneaza pozitia ferm anticomunista a lui Popovici. Ne putem întreba, cu titlu de ipoteza, daca acestea nu au reprezentat o încercare de „intoxicare” a autoritatilor.

Revenind la activitatea Mitropolitului Mihalcescu, rapoartele Sigurantei (abia în 1948 se va crea Securitatea) consemneaza atitudinea de respingere fata de Justinian Marina si colaborarea lui exclusiv cu cel de-al doilea vicar, Valeriu Moglan. Situatia lui Mihalcescu se complica când nepotul sau produce, la începutul anului 1946, moartea preotului Gh. Niculea, chiar în palatul mitropolitan. Din aceasta cauza, dar si din motive de boala, Irineu s-a retras în zona Agapia-Varatec. Aici sta pâna în septembrie 1946, timp în care se întâlneste cu monseniorul Vladimir Ghika. În toata perioada, conducerea eparhiei a fost asigurata de vicarul Justinian Marina. Întorcându-se la Iasi, Irineu i-a interzis lui Justinian orice amestec în treburile eparhiei. Printre alte lucruri, Siguranta îl acuza pe Mitropolit ca ar patrona activitatea unui sindicat al preotilor legionari, ostil lui Justinian, si ar sprijini propagandistic Partidul National Taranesc, prin manifeste raspândite în manastirile din cuprinsul eparhiei sale. De altfel, Irineu va vota în mod deschis cu Maniu, combatând îndemnurile lui Justinian de a face propaganda pentru Blocul National Democrat, vicarul vazându-se lipsit de unii dintre colaboratorii cei mai apropiati. Dar aceste actiuni erau numai succese efemere. Dupa alegerile din noiembrie 1946 si obtinerea majoritatii absolute în Parlament, puterea comunista a mai asteptat pâna dupa vizita la Bucuresti a Patriarhului rus Alexei (mai-iunie 1947) pentru a declansa atacul.

În iulie 1947, Mitropolitul Irineu „se retragea” din scaun, regele Mihai „luând act de demisia ierarhului” prin Înaltul Decret Regal nr. 1734/1947, publicat în Monitorul oficial, nr.145 din 26 august 1947. Pe 28 august, Justinian era însarcinat cu girarea treburilor eparhiei. Retras la Agapia, Irineu moare pe 3 aprilie 1948, unii banuind ca ar fi fost asasinat. La sfârsitul lunii august, erau pusi în retragere si Episcopii Cosma Petrovici si Lucian Triteanul, fapt consemnat oficial prin decretul 1836/10 septembrie 1947. Petrovici va muri pe 16 decembrie 1948, iar Lucian Triteanul în 1953. Astfel, era deschisa calea alegerilor dorite înca din 1946. Ele vor avea loc în noiembrie 1947. Pe 19 noiembrie, Justinian Marina era ales Mitropolit al Moldovei, dorinta puterii fiind astfel împlinita. Episcop al Maramuresului era ales Sebastian Rusan, pe 21 noiembrie 1947, principalul „merit” fiind înrudirea cu prim-ministrul Petru Groza. ArhiEpiscop al Craiovei a devenit Firmilian Marin, pe 20 noiembrie, în urma unei mea culpa publice, privind activitatea lui din trecut. Desi a facut acest compromis, fiind al doilea dupa Justinian ca încredere din partea Puterii comuniste, el se va dovedi un ierah vrednic si aparator al preotilor. Pentru celelalte posturi vacante nu s-au gasit oameni „siguri”. S-a acceptat solutia provizorie a loctiitorilor. La Râmnic ramânea Athanasie Dinca Bârladeanul, dar numai pâna în 11 martie 1948, când era înlaturat datorita faptului ca era un colaborator apropiat al lui Nicodim si din pricina legaturilor cu „Actiunea ecumenica” a lui Magne Solheim, fiind pus în disponibilitate. Justinian, ajuns patriarh, va intentiona mai întâi sa-l numeasca staret la Manastirea Ghighiu, unde acesta fusese si înainte de a ajunge Episcop, apoi va fi numit profesor la seminarul de la Manastirea Neamt în 1948, devenind în 1950 staret la Husi. S-a pensionat si s-a retras la Caldarusani, unde a si murit. În locul sau continua sa gireze treburile eparhiei Episcopul Iosif Gafton al Argesului. La Roman, dupa pensionarea lui Lucian Triteanul, treburile Episcopiei au fost girate, pentru scurta vreme, de Episcopul armatei, Partenie Ciopron (13 septembrie-15 decembrie 1947). Era înlocuit cu fostul vicar al lui Lucian Triteanul, arhiereul Ilarion Mircea Bacaoanul, care va conduce eparhia pâna la numirea unui Episcop titular, în persoana lui Teofil Herineanu, în august 1949, când este pensionat. La Galati Episcop locotenent a fost numit, din septembrie 1947, Antim Nica, pastorind în aceasta calitate pâna în februarie 1950. Dând impresia la început ca va fi un apropiat al regimului, pe masura ce trecea timpul, guvernantii vor fi tot mai dezamagiti de el.

În ziua de 26 februarie 1948, clopotele Patriarhiei anuntau sfârsitul lui Nicodim, dupa o lunga suferinta si dupa ce trecuse prin trei dictaturi, facând mari eforturi pentru a salva biserica. În calitatea sa de cap al Bisericii, a trebuit sa fie echilibrat, diplomat, fapt care a nemultumit deopotriva pe anticomunistii radicali, care l-au acuzat de colaborationism, dar si puterea comunista, care a pus în circulatie tot felul de zvonuri incredibile despre profilul sau moral. Nu a fost pensionat, precum alti ierarhi, pentru a nu stârni proteste, dar a fost atacat indirect, prin colaboratorii sai, fiind acuzat ca mentine în functii elemente „necorespunzatoare”. Peste câtiva ani, aceleasi acuzatii vor fi aduse si lui Justinian, devenit incomod. Patriarhul Nicodim poate fi considerat o victima a puterii comuniste, refuzând sa devina o unealta în mâinile ei. În ultimele luni de viata ale lui Nicodim, Arhiepiscopia Bucurestilor a fost condusa efectiv de arhiereul Pavel Serpe, numit de Patriarh în iunie 1947. În acest timp acesta a fost semnalat ca a desfasurat o activitate ostila sindicatului constituit la ArhiEpiscopie si a vizitat manastirile din cuprinsul eparhiei, îndemnând monahii si monahiile la rezistenta. El a fost mentinut în functie de Justinian pâna în decembrie 1948, când, la presiunile puterii, l-a trimis profesor la Seminarul de la Neamt.

Pe 24 mai 1948, prin alegerea lui Justinian Marina ca patriarh, puterea comunista a crezut ca a gasit colaboratorul ideal. Însa, de la sfârsitul anului 1948, noul Patriarh, constient de pozitia sa, nu va mai fi colaboratorul obedient de alta data, ci va cauta sa manevreze în asa fel încât sa obtin cât mai multe drepturi pentru biserica. Filosofia lui era simpla: daca puterea are nevoie de biserica, atunci ea trebuie sa trateze, nu sa ceara pur si simplu. În 1950, Justinian era convins de ca: „Regimul mai are nevoie de Biserica, în fruntea caruia sta el. Este constient ca în spatele sau stau 12.000.000 de credinciosi, pe când partidul numara câteva mii de <<derbedei>> fara importanta. Din aceasta constiinta izvoraste forta Patriarhului si curajul sau de a înfrunta regimul în orice chestiune”. Prin asemenea tratative a obtinut multe lucruri pentru Biserica, despre care nu este locul sa vorbim aici. Pentru a realiza acest lucru, el trebuia sa aiba anumite atu-uri, si unul dintre acestea era solidaritatea sinodalilor. De aceea, în anii urmatori el se va implica adânc în alegerea Episcopilor si a diferitilor functionari patriarhali, pentru a evita numirea unuia dispus la prea multe concesii fata de stat. În aceasta lupta el a suferit si victorii dar si înfrângeri zdrobitoare.

Deocamdata noi ierarhi erau scosi din functii. Policarp Morusca era oficial pensionat, retragându-se la Manastirea Sf. Ioan Botezatorul din Alba Iulia. De asemenea, era scos la pensie fortat Teodor Trandafir Scorobet, arhiereu vicar al ArhiEpiscopiei Sibiului, ales în 1946, pentru a face loc noului vicar, greco-catolicul revenit Traian Belascu. Pe 22 august 1948, institutia clerului militar a fost desfiintata, iar Episcopul Partenie Ciopron pus în disponibilitate. Se cauta, de asemenea, completarea scaunelor vacante. Numai ca lucrurile nu au mers deloc bine, oameni cu adevarat fideli puterii nefiind de gasit. În lipsa de altceva, puterea comunista a recurs la o alta masura: desfiintarea de eparhii. Aceasta „inginerie” se petrecuse în cazul Mitropoliei Olteniei, pentru înlaturarea lui Criveanu, acum însa ea era reluata cu o noua forta. Primul act de acest fel s-a consumat în 18 septembrie 1948 când s-a desfiintat Episcopia Maramuresului, care a fost integrata ArhiEpiscopiei Sucevei, fosta Mitropolie a Bucovinei (transformare realizata în 8 mai 1947, printr-o hotarâre a Adunarii Deputatilor). Titular al ArhiEpiscopiei Sucevei si Maramuresului devenea Sebastian Rusan, în timp ce Emilian Antal îsi pierdea functia avuta anterior. Nepotul lui Miron Cristea va functiona apoi ca profesor la Manastirea Neamtului, vietuieste un timp la Cozia, pentru a sfârsi ca staret la ctitoria unchiului sau, manastirea Toplita, timp de 19 ani, pâna la moartea survenita în 1971.

Noi masuri urmau sa fie luate în februarie 1949. Însa, de la sfârsitul anului 1948, Justinian este semnalat ca face unele manevre „ciudate”. Astfel, el intentiona sa-l numeasca Episcop locotenent la Râmnicu Vâlcea pe Efrem Enachescu, devenit staret la Cernica, în speranta alegerii lui ca Episcop titular. Îi chema lânga el pe Benedict Ghius, Episcopul neconfirmat de Balti, si pe Partenie Cipron, fostul Episcop al armatei. La staretia a doua manastiri foarte importante din jurul Bucurestiului, Cernica si Caldarusani, se intentiona numirea fostului mitropolit Tit Simedrea si a fostului arhiereu vicar Eugeniu Laiu. Cu exceptia ultimului caz, restul a ramas la stadiu de intentie. Tit Simedrea a ramas la Darvari, apoi s-a retras la Cernica, în timp ce Efrem a devenit spiritual la Institutul Teologic, apoi din nou staret la Cernica pâna în 1952, când este obligat sa se pensioneze. Se pare ca a fost arestat ulterior. Pe 1 ianuarie 1949, Justinian era obligat sa pensioneze pentru limita de vârsta pe arhiereul Valeriu Moglan de la Arhiepiscopia Iasilor, înlocuit însa cu un colaborator fidel al acestuia, Teoctist Arapas, pe arhiereul Veniamin Pocitan de la Mitropolia Ungro-Vlahiei, vechi colaborator al lui Nicodim, pe arhiereul Galaction Gordun, secretarul Sf. Sinod, si pe Ilarion Bacaoanul, care va functiona însa de facto pâna în august.

În 5 februarie 1949, la presiunile puterii, Adunarea Nationala Bisericeasca era obligata sa ia urmatoarele masuri: desfiinta eparhia Husiului, care era unificata cu cea a Romanului. Prin aceasta masura, Episcopul Grigore Leu, un mare caracter, era pus în retragere. De suparare, el a murit la scurt timp dupa aceasta, fiind un adevarat martir al Bisericii. Pentru noua eparhie nu s-a gasit candidat. Tot acum este pus în retragere Veniamin Nistor, cunoscut ca având manifestari anticomuniste, iar Episcopia Caransebesului era unificata cu Arhiepiscopia Timisoarei, sub conducerea Mitropolitului Vasile Lazarescu. Nici pentru Episcopia Râmnicului nu s-a gasit candidat, aceasta fiind unificata cu Argesul, sub conducerea lui Iosif Gafton. Ramâneau de asemenea vacante Episcopia Dunarii de Jos si importantul post de mitropolit al Moldovei. Pentru a mai atenua masurile luate, Arhiepiscopia Craiovei devenea mitropolie, în frunte cu Firmilian. Acest gest se adauga celui facut în iulie 1947, când Arhiepiscopia Timisoarei devine Mitropolia Banatului, în sparanta, desarta, ca Vasile Lazarescu va fi o contrapondere lui Nicolae Balan, Mitropolitul Ardealului, ramas la fel de incomod, dar pe care nimeni nu a îndraznit sa-l clintesca, poate si pentru faptul ca era foarte apropiat de Petru Groza.

Justinian obtinea în schimb numirea ca vicari patriarhali a lui Benedict Ghius si Partenie Ciopron, fapt care de la început a stârnit mânia Securitatii si a puterii de stat. Alte numiri facute de Patriarh în diferite functii, au determinat pe ofiterii care se ocupau de problema Bisericii Ortodoxe sa-l priveasca cu mult mai multa circumspectie. Din aceasta perioada apare si în cazul lui stereotipul interbelic, aplicat si la Nicodim, de ierarh cu bune intentii, dar înconjurat de „dusmani ai poporului” care-l sfatuiesc de rau si care trebuiesc eliminati. Faptul ca totul este ceva construit este evident, deoarece chiar Patriarhul îsi numise colaboratorii, iar Justinian, cu firea lui autoritara, nu prea accepta sa se supuna altora. Însa, deoarece Patriarhul era greu de atins, se încerca îndepartarea colaboratorilor sai, pentru a-i slabi pozitia. De asemenea, încep investigatiile legate de averea Patriarhului, pentru a fi eliminat eventual pe baza acuzatiei de administrare frauduloasa a averii bisericii. Justinian a fost însa prea abil pentru a fi prins cu asa ceva. El a stiut când sa impuna si când sa cedeze, stiind sa mentina mereu un echilibru între Biserica si puterea politica. Cu toate acestea, în cadrul Ministerului Cultelor se vorbea de un nou candidat: Arhimandridul Valerian Zaharia si inspector general în cadrul acestui minister. Între el si Justinian se va da în urmatorii ani o lupta fara crutare.

În aceasta perioada (1 ianuarie- 4 februarie) este arestat fostul arhiereu vicar Eugeniu Laiu, din pricina presupuselor legaturi cu Mitropolitul Visarion Puiu prin intermediul nuntiaturii papale. Nu stim cât a stat în închisoare. Cert este ca în 1957 a fost trimis la Manastirea Horaita din Moldova, unde a vietuit ca simplu calugar pâna la moartea sa, petrecuta în 1967. 

În iunie 1949, este convocata din nou Adunarea Nationala Bisericeasca, pentru alegerea ierarhilor la Iasi, Roman si Galati. Ministerul venea cu Valerian Zaharia. Justinian încerca sa-i promoveze pe Teoctist Arapasu si pe Antim Nica. Marturiile pastrate arata ca luptele au fost extrem de dure, Justinian luptând prin toate mijloacele împotriva Ministerului Cultelor. Pâna la urma Zaharia nu a fost ales, dar nici candidatii patriarhului. Justinian a fost obligat sa-l accepte ca Episcop de Roman pe fostul greco-catolic Teofil Herineanu (ales 8 iunie 1949). Putin cunoscut, el a stârnit la început un val de neîncredere printre „vechii ortodocsi” care considerau pe cei reveniti drept „cai troieni” ai puterii comuniste. Aceasta îl impusese pe Herineanu cu scopul de a „cimenta” legatura dintre ortodocsi si fostii greco-catolici. În cele din urma, Episcopul Teofil se va dovedi un ierarh vrednic, cu multe realizari. Alegerile pentru Galati si Iasi se amânau pentru februarie 1950.

În aceasta perioada se manifesta tot mai limpede ideea mutarii Episcopilor ardeleni Nicolae Colan si Nicolae Popovici în cele doua scaune vacante din Moldova. Se vehicula ca aceasta ar fi dorinta greco-catolicilor reveniti, care afirmau ca numai asa ar fi posibila realizarea deplinei unificari. Nu stim daca acest lucru este adevarat. De oriunde ar fi venit, cert este un lucru: masura avea drept scop spargerea „Blocului ardelean”, foarte puternic în Sinod, si izolarea lui Nicolae Balan. Cei doi ierarhi mentionati au refuzat categoric, fapt care a facut puterea comunista sa ia din nou în calcul desfiintarea de eparhii. Justinian s-a straduit ca sa se organizaze totusi alegeri la Iasi si Galati, în speranta ca va fi ales un protejat de-al sau. Ministerul Cultelor l-a propus iarasi pe Valerian Zaharia, despre care Justinian spunea ca-si taie mai bine mâinile decât sa-l numeasca arhiereu. Pâna la urma, pe 26 februarie 1950 se ajunge la urmatoarea solutie: Arhiepiscopia Sucevei era integrata Arhiepiscopiei Iasilor, Mitropolit al Moldovei devenind Sebastian Rusan, iar eparhia Galatilor era contopita cu cea a Constantei, Chesarie Paunescu, fostul Episcop de Constanta, preluând conducerea noii eparhii. Era o solutie care nu multumea pe nimeni. Cei doi nu erau niste „fideli” ai puterii, iar ascensiunea altor candidati „mai flexibili” fusese oprita. Justinian era si el nemultumit de desfiintarea a doua noi eparhii si de faptul ca candidatii sai, Teoctist Arapasu si Antim Nica, nu fusesera acceptati. În acelasi timp, vicarii Ciopron si Ghius erau obligati sa renunte la functii. Benedict Ghius va fi profesor la seminariile de la Neamt si Bucuresti, apoi preot la Catedrala Patriarhala pâna în iunie 1958, când este arestat în cadrul lotului „Rugul aprins”. A fost condamnat la 15 ani închisoare, fiind eliberat în 1964, când revine la Catedrala patriarhala. În ceea ce-l priveste pe Partenie Ciopron, el a avut tinut mai multe cuvântari care au iritat puterea comunista, fiind obligat sa se retraga. Va deveni staret la manastirea Sf. Spiridon Nou din Suceava între 1950-1962, când Justinian va reusi sa-l aduca Episcop la Roman.

În locul celor doi, ca vicari patriarhali au fost numiti Teoctist Arapasu si Antim Nica. Daca în cazul lui Teoctist s-a ajuns pâna la urma la o întelegere, Antim Nica a fost respins de Ministerul Cultelor. În consecinta, Justinian face un gest de mare curaj: îl numeste cu de la sine putere pe Nica vicar si scrie un memoriu direct la Comitetul Central prin care se punea chezas personal pentru el. Este confirmat în functie, dar va fi urmarit în permanenta pentru a fi arestat si condamnat.

Abia terminata chestiunea alegerilor, începe scandalul Nicolae Popovici. El nu era de acord cu tactica lui Justinian, care de altfel i-o si împartasise: „Asculta de ei, dar fa ce stii, asa cum fac eu”. El credea ca numai o înfruntare deschisa poate salva biserica, criticând cu mult curaj unele masuri arbitrare ale puterii. Predicile sale, la care se adunau multime de oradeni, erau veritabile rechizitorii la adresa comunistilor. Popovici era constient ca o lupta deschisa nu are sorti de îzbânda pe termen lung. El spera însa ca cel târziu în septembrie 1950 americanii vor elibera România de jugul comunist. Americanii nu au venit, iar comunistii erau hotârâti sa-l scoata din scaun pe Episcopul rebel. S-a recurs din nou la controale de gestiune si acuzatii de abuz fata de functionarii Episcopiei, fiind gasiti unii dispusi sa faca jocul puterii. Pâna la urma a fost convocat Justinian la prim-ministrul Groza, care i-a cerut sa-l pensioneze pe Popovici, altfel îl aresteaza. Desi se pare ca au fost rivali, totusi Justinian a încercat sa-l apere pe Episcopul oradean. Patriarhul a redactat un memoriu, prin care-i lauda calitatile si propunea mutarea sa la Galati. A încercat si un santaj prin propunerea de caterisire a omului puterii, vicarul oradean Andrei Coman, pentru vina de a se fi ridicat împotriva ierarhului legiuit. El urma sa renunta la caterisire, daca si puterea renunta la pensionarea lui Popovici.

Totul a fost zadarnic. Pe 5 octombrie 1950, Sf. Sinod pronunta pensionarea Episcopului oradean si i se fixa domiciliul la Manastirea Cheia. Daca si înainte au mai fost ierarhi pensionati sau retrasi, în cazul lui Popovici a fost altceva. Multi Episcopi au vazut aceasta ca un sfârsit al Sinodului ca institutie care sa reziste puterii comuniste. Faptul era cu atât mai elocvent cu cât în locul lui Popovici era „ales” Episcop Valerian Zaharia, chiar daca acest lucru s-a petrecut dupa un an, semn al marilor framântari care aveau loc. Era un esec al Bisericii, al politicii lui Justinian în primul rând, care va fi tot mai încoltit.

În 1955, moare Nicolae Balan, ultimul stâlp de nadejde al vechiului Sinod. În locul lui, în 1956, este ales Justin Moisescu, uriasa personalitate a învatamântului teologic românesc, devenit însa „politrucul” puterii. Toate eforturile lui Justinian de a-i bloca ascensiunea au fost zadarnice.

În septembrie 1956, murea, în conditii neelucidate, Sebastian Rusan. Se pare ca a fost otravit. Ajuns Episcop pentru ca era finul lui Groza si Mitropolit prin comasarea de eparhii, Rusan a fost pâna la urma un indiferent politic, care nu a slujit puterea asa cum se spera. Notele informative îl arata slujind la marile procesiuni, atât de numeroase în Moldova, fara a rosti discursuri procomuniste. Era cuminte, dar inutil. Având în vedere raporturile foarte delicate dintre Patriarh si putere si pregatirea asaltului final împotriva manastirilor ortodoxe, exista posibilitatea sa fie o doza de adevar în zvonurile care au circulat cu intensitate în epoca. Mitropolit al Moldovei devenea Justin Moisescu, semn clar ca el va fi viitorul Patriarh. Ca Mitropolit al Ardealului este ales Nicolae Colan, care merita din plin aceasta functie.

Aceste manevre au slabit considerabil puterea Sinodului, care nu mai este considerat un pericol. Securitatea îsi va concentra toata atentia asupra manastirilor, ultimele bastioane ale bisericii, privite permanent drept potentiale centre de rezistenta anticomuniste. Cu ocazia adunarii Sinodului din 15 decembrie 1958, puterea comunista cere acestuia sa ia unele masuri de limitare a numarului de calugari. Pentru prima data Justinian s-a aflat singur împotriva celorlati ierarhi, refuzând sa recunoasca deciziile Sinodului. El nu a aplicat aceste decizii în manastirile aflate sub jurisdictia sa, fapt care a obligat Marea Adunare Nationala sa adopte celebrul decret 410. Gestul lui Justinian a fortat puterea politica sa nu se mai ascunda în spatele deciziilor sinodale, ci sa adopte deschis o masura antibisericeasca. În acei ani, Patriarhul a fost acuzat din nou ca s-a înconjurat numai de legionari, începând o adevarata prigoana împotriva celor apropiati lui. Ba chiar i s-a cerut demisia. Va rezista pâna la urma datorita abilitatii sale, dar nu va mai avea forta sa se opuna de dinainte.

Ca epilog la marile persecutii la care a fost supusa Biserica în anii 1958-1959, în 18 decembrie 1961, era fortat sa se retraga din functie Mitropolitul Banatului Vasile Lazarescu, pentru „vina” de a fi aparat pe preotii din eparhie de noul val de arestari.

În 12 decembrie 1969, din motive pe care nu le stim, era pus în retragere Valerian Zaharia, „politrucul” de odinioara, care s-a dovedit pâna la urma un ierarh bun, care a protejat pe multi preoti care suferisera condamnari politice. Cu el a încetat practica scoaterii ierarhilor din scaun la presiunile puterii politice. Timpurile se schimbasera. Comunismul era bine consolidat, se intrase în perioada de destindere relativa, când toata societatea româneasca a putut sa respire, fostii „dusmani ai poporului” fie murisera în închisori, fie nu mai aveau curajul sau puterea sa se opuna. Mai tarziu vor deveni ierarhi persoane care alta data au fost la un pas de a fi închise. Si asta nu pentru ca au semnat vreun angajament cu puterea, ci pentru ca nu mai reprezentau pericolul de dinainte. Cazul lui Antim Nica poate fi adus ca argument. Urmarit zeci de ani, Securitatea îl cunostea în amanunt. Niciodata, în particular, el nu-si va renega vechile convingeri, însa, de teama închisorii, el va fi prudent si, fara a face gesturi spectaculoase, va respecta în general noua ordine. În lipsa de candidati, cu sprijinul lui Justinian, el devine, în 1973, Episcop al Dunarii de Jos, eparhia la care fusese locotenent în urma cu 23 de ani. La fel, Nicolae Colan este o alegere în care puterea comunista nu s-a amestecat. Nu s-a apucat puterea sa ia angajamente de la ierarhi. Ea lovea punctual, pentru a dirija ansamblul acolo unde dorea. (Va urma)

George Enache