numarul 9, noiembrie 2003

Evul Mediu din sens opus

La începutul secolului trecut, mai multi gânditori au anuntat o schimbare profunda a lumii: „un nou Ev Mediu” i-a spus Nicolai Berdiaev, „restauratia oridinii va fi integral crestina sau nu va fi” a fost previziunea lui Jacques Maritain sau „secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi de loc”, cea a lui Malraux, ca sa ramânem numai la cele mai cunoscute. Numitorul comun al tuturor a fost necesitatea, ultimativa, a iesirii din barbaria contemporana, definita prin haos, indeterminare, dezechilibru, dizarmonie introduse în viata omului de artificialitatea constructului umanist. În aceasta perspectiva, ultima perioada apare ca foarte asemanatoare celei care a marcat naruirea lumii antice. Orizontul de timp în care au situat ei necesitatea, dar si probabilitatea, acestei treceri de la rationalismul timpurilor moderne la suprarationalismul specific timpurilor medievale era, însa, - firesc, din moment ce vedeau atât de limpede anomaliile lumii prezente si manifestarile celei viitoare – apropiat timpului în care traiau.

Dar lumea moderna a parut, o perioda lunga pentru o viata de om, a o lua mai abitir în directia opusa celei prezise, trecând între timp prin traumele celui de-al doilea conflict global, ale totalitarismelor ideologice între care si cel mai antiuman - cel comunist.

Umanismul a esuat în comunism ajungând la propria sa negare dupa ce se întorsese deschis si brutal împotriva omului, dar capitalismul neoliberal parea, împopotonat cu zorzoanele pretioase ale ipocriziei, ca va duce mai departe esenta umanismului – plasarea fiintei umane în virtual.

     Si totusi, ceva cu adevarat profund e pe cale sa se petreaca: dupa zbuciumul asurzitor al noilor cataracte, se simte deja linistea tainica a unei adânci întinderi de apa. Atât timp cât a avut un dusman – vechea ordine spirituala a lumii – sau cât s-a bifurcat în cele doua variante, capitalismul si comunismul care au simulat înfruntarea, umanismul s-a autogenerat. Dar ceata, menita sa ascunda gardul în spatele caruia fusese închis omul, a început sa fie împrastiata în momentul în care a ajuns sa-i încurce pe chiar cei interesati sa o raspândeasca, adica atunci când SUA, patrunsa cel mai adânc în tinuturile individualismului extrem, a constatat ca se împiedica în însasi constructiile sale motivante. Drepturile individuale, de exemplu, au fost, chiar brusc si brutal, restrânse în interior si aproape abandonate, alaturi de vechiul drept international, în exterior. Treptat, motivatia, de camuflaj, a exportului de democratie a fost înlocuita cu cea reala a interesului. În scurt timp, prin reflex imitativ, dar si pentru motive de eficienta, bastioanele ipocriziei din vestul Europei vor face acelasi lucru sau, daca vor ramâne încurcate în plasa unei demagogii care mascheaza o aceeasi politica a interesului, vor pierde tot mai mult. Restul lumii: Rusia, China, Orientul sudic si estic, Africa, America Latina, nu se da în vânt dupa ipocrizia occidentala, decât conjunctural sau sub presiunea de pâna acum a centrului. Individualismul extrem omoara a doua oara si definitiv umanismul. Lumea unipolara actuala are deja înfatisarea unei lumi medievale. Avem un imperiu cu un centru deliberativ si executiv, vasali si vasali ai vasalilor si sub toti, masele.

Berdiaev si ceilalti au avut dreptate: orice analiza lucida si corecta (ce probleme trebuie sa fie pe capul activistilor de serviciu care trebuie sa faca 180 de grade!) poate arata ca umanismul a ajuns la o autonegare efectiva atât în sociologismul extrem cât si în individualismul extrem si ca, istoric, lumea iese de sub totalitarismul acestuia.

Au avut dreptate si în ceea ce priveste respiritualizarea lumii vazuta ca fundament al schimbarii profunde a acesteia – adevarata schimbare - cu doua amendamente: ea este întârziata si, mai ales în Occident, este o respiritualizare de semn negativ.

Apocalipsa dupa Ioan?

De fapt aceasta întoarcere are loc de mai demult însa a fost mascata de schimbarile din lumea materiala. Occidentul s-a de-crestinat, masiv în ultimii doua sute de ani, si mai ales în ultimii cincizeci, dar nu s-a despiritualizat. El s-a întors catre religii si practici orientale, a rostogolit la nesfârsit ghemul schismatic aruncat pe jos de catolicism sub forma cultelor neo-protestante si a sectelor zise crestine, dar care nu mai au nimic comun cu crestinismul, a întronat parareligii si religii noi: cultul omului, al banului, comunismul, consumismul sau hedonismul sunt toate religii de semn negativ. Însusi laicismul a ajuns o religie, mai intoleranta decât oricare alta din moment ce se impune prin lege ca unicul adevarat si corect.

Cazul tipic este cel al SUA: new-ageismul, satanismul, moonismul, iehovismul, mormonismul si multe altele asemenea, mergând de la mascarea caracterului pagân sub o poleiala crestina si pâna la adularea fatisa a lui Satan, a formelor lui de manifestare sau a mijloacelor cu care stapâneste lumea (banul, de exemplu) sunt larg raspândite. Biserica lui Satan functioneaza oficial, are lacase de cult si un mare numar de adepti situati pe toata verticala sociala. În timp ce crestinismul este alungat din scoli pe motivul caracterului laic al învatamântului, aici intra toate celelalte având ca vârf de lance, mai nou, vrajitoria. Filme ca Harry Potter sau Stapânul inelelor, vizionate de sute de milioane de copii din lumea întreaga, respira, într-o forma plasata între distractie si hobby, exact atmosfera din societatea occidentala, cu precadere din cea americana. Dar vrajitoria este, chiar în forma ei de hobby amuzant, o religie, parte a unui sistem religios care, folosind aceeasi materie ca si crestinismul, construieste pe baza unui sistem bine-rau rasturnat. Nu catre Dumnezeu, ci catre tot ceea ce îl neaga. Pericolul este deci ca omul sa cada si mai mult în întuneric si sa piara odata cu stapânul acestuia, iar acest Ev Mediu sa fie, de data aceasta, unul cu adevarat întunecat, pregatit tocmai de “maestrii luminilor”. Apocalipsa lui Ioan despre astfel de timpuri vorbeste.

Crestinism si anticrestinism

Despre ce este vorba de fapt? De a alege între doua seturi de valori, doua tipuri de viziune si de atitudine, între doua comportamente, adica între doua plasari în raport cu eternitatea: în afara sau înlauntrul ei.

Crestinismul, sa luam bine aminte, nu e o simpla scoala a cinstei, curatiei si dreptatii, ori o nobila si rationala explicatie a vietii (teologia, mai bine decât zoologia, ne dezvaluie tainele: Emil Cioran); ori un înalt cod de purtari (confucianismul, sintoismul); ori o terapeutica evazionista (stoicismul, yoga, zenul); ori un set de întrebari (taoismul); ori un act de supunere în fata Unicului (iudaismul, islamismul). E mai mult si deosebit: e învatatura lui Hristos, adica a dragostei si a salvatoarei putintii de a ierta. (…) Crestinismul e dogma, e mistica, e de toate, dar e în mod special un mod de a trai si o solutie de fericire…Crestinismul ne da pace, liniste si odihna – dar nu searbede si monotone, ci pe calea aventurii celei mai temerare, a luptei neîncetate, acrobatiei celei mai riscante. (Nicolae Steinhardt)

De cealalta parte: egoism, lipsa de responsabilitate, ura, invidie, banuiala, avaritie, lacomie, meschinarie, rigiditate, lasitate, rautate, mitocanie, brutalitate, violenta, opresiune, robie sub pofte, alienare, închidere în sine, devotarea totala si neconditionata catre o persoana, spirit sau Satan însusi, abandonarea familiei si chiar macelarirea ei ritualica, procrearea la întâmplare, neputinta, refuzul ei sau sacrificarea chiar si a copiilor proprii, o continua robie. Nu avem decât a alege. Dar si în alegerea noastra, pâna în ultima clipa, Domnul nu ne lasa singuri, la îndemâna diavolului, ci ne trimite îngerii sai care sa ne îndrume, sa ne arate, sa ne sopteasca. El nu ne vrea pedepsiti ci mântuiti, nu ne vrea vânduti acestuia caci: Ce-a obtinut Iuda de la diavol? Nimic. A fost fraierit. S-a ales cu dispretul batrânilor si a restituit banii; s-a ales cu streangul si cu hohotul de râs al Necuratului.(N.S.). Pe diavol îl intereseam numai pâna ne cumpara; dupa aceea ne arunca în iad, în timp ce Dumnezeu vrea sa sarbatorim vesnicia împreuna.

Paul Ghitiu