numarul 9, noiembrie 2003

Dumitru Stăniloae: viata de după moarte a teologiei

Un mare teolog se naste a doua oară după ce a murit. Într-adevăr, bibliografia despre opera lui Dumintru Stăniloae sporeste în fiecare an, o dată cu recunoasterea valorii sale pe plan international, dublată ori stîrnită de traduceri în limbile majore de circulatie. Amintesc doar că Dogmatica sa a fost tradusă integral în germană si partial în engleză si franceză. Alte proiecte sînt pe punctul de a demara sau în plină desfăsurare. Dintre cele mai importante titluri despre scrierile sale, apărute în ultimii ani citez: Ioan I. Ică jr. (ed.), Persoană si comuniune: Prinos de cinstire Părintelui Profesor Academician Dumitru Stăniloae la împlinirea vîrstei de 90 de ani, Sibiu, 1993; Maciej Bielawski, The Philocalical Vision of the World in the Teology of Dumitru Stăniloae, 1997; Emil Bartos, Deification in Eastern Orthodox Theology. An Evaluation and Critique of the Theology of Dumitru Stăniloae, 1999; Charles Miller, The Gift of the World. An Introduction to the Theology of Dumitru Stăniloae, Edinburgh, 2000; Silviu Eugen Rogobete, O ontologie a iubirii. Subiect si Realitate personală supremă în gîndirea Părintelui Dumitru Stăniloae, Iasi, 2001. Majoritatea acestor studii, remarcabile, apartin unor autori străini, neortodocsi, ori sînt teze de doctorat realizate de tineri teologi români în străinătate. Merită pusă întrebarea: din ce cauză opera unui teolog român este atît de putin — ori, atunci cînd este — atît de provincial si lamentabil analizată si fructificată în mediile universitare românesti?

Lucian Turcescu, emigrant român post 89, profesor asociat la Catholic Studies Program and Religious Studies Departement al Universitătii St. Francis Xavier, Antigonish, din Canada, a reunit într-un volum de 250 de pagini, intitulat Dumitru Stăniloae. Tradition and Modernity in Theology (The Center for the Romanian Studies, 2002), o serie de studii consacrate gîndirii celui mai important teolog român ortodox al secolului XX, studii semnate de specialisti din cîteva tări. Volumul oferă o imagine cvasicompletă si în acelasi timp „fenomenologică” a gîndirii lui D. Stăniloae, constituindu-se într-o sinteză a tuturor monografiilor specializate anterioare. Primul capitol, The Church Fathers, Our Contemporaries, vizează identificarea rădăcinilor patristice ale gîndirii lui Stăniloae, luînd în discutie trei aspecte: traditia filocalică; recuperarea dogmatică a Părintilor si raportul teologiei lui Stăniloae cu opera lui Dionisie pseudo-Areopagitul, pe care teologul român a tradus-o integral.

Studiul lui Bielawsky, “Staniloae's Conception and Redaction of the Philokalia”, un rezumat al tezei de doctorat, publicată în 1997, retrasează cu acribie istoria Filocaliilor crestine, de la faimoasa culegere de pasaje origeniene, întocmită în secolul al IV-lea de Vasile cel Mare si Grigore din Nazianz, trecînd apoi prin Filocaliile întocmite de Nicodim Haghioritul si Macarie (Venetia în 1782), Paisie Velicikovski (1793), Teofan Retrasul (1857) si Ignatie Briancianinov (1857) si ajungînd pînă la Filocalia românească întocmită si realizată de Dumitru Stăniloae în peste patruzeci de ani (1946-1991). Două idei merită subliniate: Filocalia teologului român, desi respectă spiritul Filocaliilor precedente, propune un alt canon, mult lărgit. Cu volumul VIII, apărut în 1979, el epuizează practic continutul Filocaliei lui Nicodim, cu cîteva modificări de structură si de continut. Totusi proiectul nu se opreste aici. În anii următori (1980-1981) apar încă două volume, IX si X, cu texte din Ioan Scărarul, Dorotei din Gaza si Isaac al Ninivei, iar pese zece ani, înainte de a muri, apar încă două, cuprinzînd extraordinara corespondentă de zidire spirituală a lui Varsanufie si Ioan, plus textele lui Isaia Eremitul (vol. XI si XII). Retrasînd acest itinerariu se poate vedea limpede că proiectul Filocaliei lui Stăniloae n-a avut niciodată o limită precisă, el continuînd practic pînă în pragul mortii traducătorului. Dacă acesta ar mai fi trăit, Filocalia românească s-ar fi îmbogătit, sînt sigur, cu alte volume (Bielawsky nu trage această concluzie, dar ea mi se pare intrinsecă analizei pe care o desfăsoară). A doua ideea fortă: Filocalia lui Stăniloae propune un exercitiu spiritual implicit, însotit de numeroase comentarii de ghidaj. Traducătorul nu lucrează pur si simplu „stiintific”, oprindu-se la litera textului, ci se implică în mesajul spiritual transmis de autorii respectivi. Comentariile/scoliile lui Stăniloae ajută cititorul modern să se orienteze nu doar în continutul profan al textului ci să intre în comuniune directă, euharistică, se poate spune, cu mesajul duhovincesc al unei lumi de care sîntem mai mult sau mai putin înstrăinati.

Andrew Louth, eminent patrolog englez, tradus cu cîteva lucrări în România, se opreste asupra Teologiei dogmatice ortodoxe, prima dogmatică modernă de anvergură înrădăcinată în viziunea teologică si spirituală/mistică a Părintilor. Deja Vladimir Lossky arătase, în celebra sa Teologie mistică ortodoxă, că opozitia dogmă/teologie versus mistică/spiritualitate este o falsă opozitie, post-patristică. Stăniloae urmează aceeasi idee, distantîndu-se de maestrul său de la Atena, Andrutsos, a cărui Dogmatică abstractă, de sorginte scolastică o tradusese în limba română la sfîrsitul anilor 30. Cu toate acestea, arată A. Louth, Stăniloae pune de mai multe ori, în mod eronat, pe seama Părintilor, anumite doctrine sustematice care, în realitate, nu apar decît o dată cu teologia modernă. Un caz priveste functiile de Profet, Preot si Împărat ale lui Hristos. Stăniloae pretinde că această tripletă de atribute (valabilă pentru Moise, la Philon din Alexandria, de pildă n.m. C.B.) ar fi garantată explicit de către Părinti, fără a oferi, de altmineri, nici o referintă în acest sens. Or, afirmă Louth, tripla functie a lui Hristos este sistematizată abia de Calvin, în Institues! Stăniloae comite un alt anacronism în legătură cu cele sapte taine, justificate, si ele, printr-o referire neîntemeiată la Părinti. Or ideea celor sapte taine, de sorginte occidentală, „catolică”, intră în traditia ortodoxă abia în secolul al XIII-lea, după Conciliul de la Lyon (1274). Împăratul Mihail al VIII Paleologul impune clerului oriental conceptia sistematică si unitară despre taine, care nu apare niciunde, ca atare, la Părinti. În concluzie, desi fundamental patristică, Dogmatica lui Stăniloae plăteste totusi tribut dogmaticilor „scolastice” cu care polemizează implicit sau explicit. Iar folosirea Părintilor nu este tot timpul justificată si oportună.

Gheorghe Drăgulin încheie prima sectiune cu un articol despre influenta lui Dionisie asupra viziunii ecleziologice si marianice a lui Stăniloae, arătînd felul cum teologul român stie să valorizeze argumentul patristic în diferite controverse teologice moderne. Articolul, destul de inconsistent ca substantă, deschide totusi cîteva perspective de cercetare, propunînd triada Dionisie pseudo-Areopagitul, Maxim Mărturisitorul si Grigore Palama drept triada formatoare a teologiei mistice a lui Stăniloae (fără să insist, amintesc doar că prefata lui Stăniloae la Ambigua lui Maxim, scrisă de pe pozitia unui antiorigenist primar, are o valoare istoric-teologică foarte redusă; mă întreb asadar ce „Maxim” trebuie să vedem la rădăcina teologiei sale?).

A doua sectiunea a volumului, despre ecleziologie si ecumenism, cuprinde următoarele trei texte: „Eucharistic Ecclesiology or Open Sobornicity?” de Lucian Turcescu; „Dumitru Staniloae on Christian Unity” de Ronald Roberson; „Dumitru Staniloae’s Theology of Ministry” de Danut Mănăstireanu. Lucian Turcescu analizează pozitia lui Stăniloae în raport cu ecleziologia euharistică a lui N. Afanasiev si ecleziologiile cumuniunii ale lui Schmemann si Zizioulas. Dorind să depăsească obstacolul „petrin” (suprematia juridică a lui Petru) Afanasiev pune acentul, în ecleziologia sa, pe importanta Bisericii locale (adunare euharistică), dotată cu toate atributele Bisericii universale (sfintenie, unitate, catolicitate si apostolicitate). Afanasiev îsi întemeiază ecleziologia pe imaginea utopică/romantică a crestinismului timpuriu, cînd Bisericile locale, desi autonome si independente, ar fi format o unitate perfectă (reconstituire nesustinută de mărturiile antice). Ecleziologia lui Afanasiev a fost imediat corectată de Zizioulas, care încearcă să transceandă opozitia Biserica locală-Biserică universală prin intermediul pneumatologiei. Pentru episcopul grec, ecleziologia este un capitol al pneumatologiei (episodul fondator al Cincizecimii). După prezentarea temeinică si extrem de captivantă a contextului polemic post-belic, Turcescu ajunge la pozitia lui Stăniloae, care poate fi definită prin expresia „sobornicitate deschisă”, definită în concordantă cu proto-ecleziologiile din Păstorul lui Hermas, Grigore din Nazianz si Ioan Gură de Aur: sobornicitatea deschisă este unitatea unor persoane, adică unitatea în comuniune si diversitate a fiilor lui Dumnezeu, între care nu poate exista decît relatie de iubire neautoritară. Foarte interesantă este compararea unitătii în diversitate a Bisericii cu unitatea oglindită în multiplicitatea de sensuri a Scripturii. O asemenea viziune îl apropie, fără voia sa, pe Stăniloae, de viziunea origeniană asupra „Marelui Cod” al Bibliei, unic si polisemantic în acelasi timp. Turcescu explică foarte bine, în final, diferenta dintre „alteritatea” centripetă a membrilor Bisericii si alteritatea centrifugă a ereziilor, care distrug unitatea pneumatologică.

Ronald Roberson, autor al unei cărti despre Bisericile din Răsărit, contribuie decisiv la conturarea ecleziologiei „practice” a lui Stăniloae (a scris, de altfel, o teză despre subiect, sustinută în 1988). Relatiile dintre Biserica Ortodoxă si Bisericile catolică si protestantă sînt evaluate pesimist de teologul român. După el, „pneumatologia inadecvată” a catolicilor ar sta la originea „institutionalizării monarhice”, în vreme ce „slaba hristologie” a protestantilor ar genera „individualismul haotic”. Pe de altă parte, Stăniloae salută desfiintarea de către comunisti a Bisericii greco-catolice, „creată prin constrîngere”, si realipirea ei „la sînul Bisericii Mamă” (id est, Ortodoxă). În ce priveste realizarea unitătii ecleziale, el refuză ideea intercomuniunii ecumenice. În schimb, „îi încurajează pe teologii ortodocsi să articuleze mai clar conceptul de catolicitate ca sobornicitate într-un mod care să vadă în diversele traditii crestine aspecte complementare si revelatorii ale aceleiasi taine”. Justificat, Roberson respinge în finalul studiului său criticile aduse de Stăniloae catolicismului si protestantismului, critici făcute adesea în necunostintă de cauză, fără verificarea surselor de primă mînă. Cu elegantă însă, telogul american justifică lacunele teologului român, punîndu-le pe seama opresiunii regimului comunist si a imposibilitătii de a avea o informatie corectă la zi. Dănut Mănăstireanu discută conceptia lui Stăniloae despre taina preotiei. Stăniloae insistă asupra preotiei oficiale, ca ministeriu, acordînd o atentie minimă preotiei universale, a tuturor credinciosilor (despre această preotie congeneră oricărui credincios a se vedea superbul tratat al lui Ioan Gură de Aur, printre altele). În acest fel, Ortodoxia întretine, în mod autoritar si arbitrar, ideea unei caste clericale „alese”, deosebită printr-un har special de casta profană a laicilor. Atunci cînd critică vederile catolice sau protestante asupra ministeriului preotiei, Stăniloae are în minte o reprezentare anacronică, total depăsită, fără legătură cu situatia reală de la sfîrsitul secolului XX.

A treia sectiune a volumului, „The Modernity of Stăniloae’s Theology” se deschide cu un eseu al lui Costa de Beauregard, autorul unei cărti de convorbiri cu D. Stăniloae, intitulată Ose comprendre que je t’aime (1983). Teologul francez, profesor la Institutul Saint Serge din Paris, institut a cărui splendoare a apus de mult, îsi structurează textul sub formă de flashuri tematice, luînd drept puncte de meditatie cîteva teme: spatiul sacru; raportul antropologie-cosmologie; finitudine si infinit; simbolismul crucii. Eseul se distinge de restul contributiilor prin aura de ezoterism cvasiermetic, printr-un lirism stînjenitor, care poartă amprenta Olivier Clément, prin lipsa de continut si emfază usor lacrimogenă.

Silviu Rogobete propune o comparatie a „epistemologiilor” lui Stăniloae si Lossky. Desi apartinînd aceleiasi confesiuni crestine, desi hrăniti amîndoi de aceiasi traditie patristică, totusi teologiile celor doi colosi ai Ortodoxiei secolului XX diferă substantial. S. Rogobete arată cum „interpretînd unilateral traditiei ortodoxe ca preponderent apofatică”, Lossky reduce totul la experienta mistică. Privit prin acest „tunel” epistemologic, Dumnezeu nu poate fi decît „preeminent antinomic”, în vreme ce fiinta umană nu se poate învrednici decît de o definitie în termeni negativi: ireductibilitatea la natură. Epistemologia lui Stăniloae este mult mai „relaxată”; teologul român citeste traditia ortodoxă ca pe un continuum apofatic-catafatic, ceea ce permite o viziune echilibrată, bipolară, care valorizează atît ratiunea, cît si experienta persoanei. Fiinta umană are posiblităti nemărginite întru cunoasterea divinitătii, ea fiind în acelasi timp ireductibilă la natură (cazul antropologiei losskyene), dar si realizarea a naturii.

Emil Bartos, profesor de teologie sistematică si comparativă la Facultatea „Emanuel” din Oradea, autor al unei teze despre Stălinoae sub conducerea lui K. Ware, abordează una din temele majore ale teologei si misticii ortodoxe: îndumnezeirea persoanei umane (theosis). D. Stăniloae îl are, si aici, ca precursor pe uitatul Nichifor Crainic, al cărui curs de mistică era celebru în perioda interbelică. Bartos arată că D. Stăniloae preia principalele aspecte ale „theozei” sau „entheozei” din traditia patristică (mai ales capadociană), dar le intergrează într-o sinteză personală. După Stăniloae, teologia însăsi detine această capacitate de îndumnezeire, întrucît ea nu este simplu discurs despre Dumnezeu (de altfel, acest sens apare destul de tîrziu în crestinism), ci este experiere, „dinamică a contemplatiei”. În sens patristic (la Grigore din Nazianz, Evagrie Ponticul, Vasile cel Mare), teologia înseamnă strict „theoria”/contemplarea Sfintei Treimi. Caracterul contemplativ, experimential al teologiei fondează dogma, iar dogma se sustine prin experiere. Stăniloae, arată Bartos, descriind procesul tainic al îndumnezeirii (în limitele limbajului discursiv), redă teologiei dubla sa dimensiune, dogmatică si mistică. Una din problemele spinoase ale Ortodoxiei rămîne însă armonizarea între doctrina si practica „theozei” la nivel cotidian. Pe drept cuvînt, E. Bartos denuntă un optimism excesiv si, în fond, păgubitor care se degajă din acest „contemplativism” teoretic fără nici o angajare precisă si concretă.

Volumul coordonat exemplar de Lucian Turcescu prezintă asadar mai multe fatete ale gîndirii lui Stăniloae (el are ca introducere un fragment din cartea Lidiei Stăniloae despre tatăl ei, apărută la editura Humanitas). Aceste fatete sînt însă organizate pe trei axe principale: traditia patristică, ecleziologia si mistica. Prima concluzie, asupra căreia as dori să insist, vizează formatia de patrolog a lui Stăniloae. Toti marii teologi ai secolului XX au un raport, direct sau indirect, cu traditia patristică: Urs von Balthasar, Karl Rahner, V. Florensky, V. Lossky, O. Cullmann, Jean Daniélou sau Henri de Lubac. Stăniloae nu face excepte de la regulă. As spune chiar, cu riscul de a soca putin, că el este un mare teolog în măsura în care este un adevărat patrolog. N-am ales întîmplător adjectivele „mare” si „adevărat”. Patrologia e o stiintă extrem de dificilă, cu responsabilităti enorme, mai ales din partea teologilor. Autorii vechi trebuie studiati — plecînd, desigur, de la manuscrisele cele mai fiabile — în afara prejudecătilor sedimentate de-a lungul secolelor, ideologiile mioape, urii confesionale. Or, vrem, nu vrem, sîntem obligati să recunoastem că D. Stăniloae nu i-a citit întotdeauna fără prejudecăti pe Părintii Bisericii (pe Origen îl desfiintează pe o sută de pagini, declarînd senin că nu l-a citit). De asemenea, simpatiile lui patristice nu trebuie considerate literă de lege: Chiril al Alexandriei a fost un ambitios ranchiunier, iar Atanasie un sovin mai degrabă politician decît teolog. O perspectivă destul de strîmtă, conventional-dogmatică, nu i-a permis lui D. Stăniloae accesul către cea mai superbă realizare a crestinismului antic, mă refer la opera polifonică si de o adîncime colosală a lui Origen. De asemenea, multe din traducerile sale nu sînt utilizabile, fie datorită impreciziei si contrasensurilor, fie datorită unei limbi îngălbenite stilistic. Unii autori din volumul de fată atrag atentia asupra numeroaselor aspecte discutabile din opera lui D. Stăniloae. Ei o fac mereu respectuos, cu destindere si mai ales cu temeinicie. Numai o asemenea abordare, justă, exactă, cinstită, fără debordări encomiastice si tămîeri extatice, foloseste în mod real nu numai cititorilor de astăzi ai lui D. Stăniloae, dar în primul rînd memoriei sale.

A doua idee se referă la derapajele ecleziologiei sale „concrete”. Nu se poate trece cu vederea faptul că D. Stăniloae a dus ani de-a rîndul o campanie de denigrare a Bisericii greco-catolice într-o perioadă cînd aceasta nu avea dreptul să existe. Sînt momente în istorie cînd polemica trebuie să atipească. Între 1949 si 1989 nici un cuvînt nu trebuia scris împotriva unei Biserici decimate si prigonite de comunisti. Ar fi necuviincios si nesănătos să trecem cu vederea această lipsă accidentală de cavalerism din partea celui mai important teolog ortodox român cu privire la „chestiunea uniată”. Din această perspectivă, si din aceea a polemicilor anticatolice si antiprotestante, merită să ne întrebăm cui se adresează, în fapt, „ecleziologia iubirii” a lui D. Stăniloae? Desigur, gigantismul operei si personalitătii sale nu va suferi de pe urma acestor mici întîmpinări. Visez de zece ani o monografie despre Părintele Stăniloae, scrisă de un homme de coeur et de bonne volonté, o carte despre omul si teologul pe care Heidegger îl pretuia si despre care J. Moltmann scrie, în Prefata la traducerea germană a Dogmaticii, că „este cel mai influent si creator teolog ortodox contemporan”. Pînă atunci, îi voi degusta cărtile bucurîndu-mă de onoarea de a-i fi compatriot.

Cristian Bădilită*, Rouen, 9 octombrie 2003

*Cristian Badilita, patrolog, eseist, traducator; doctor in istoria crestinismului timpuriu al universitatii Paris IV-Sorbonne