Arta traducerii

Afirmaţia că traducerea (ca proces) este un efort teribil nu trebuie, în opinia mea, demonstrată. Traducătorii nu au nevoie de argumente, iar ceilalţi nu le vor înţelege până la capăt. Doar experienţa vie a traducerii te apropie de miezul problemei. Dar afirmaţia că traducerea te poate îmbunătăţi, aceasta, da, are nevoie de o prezentare şi de o încercare de argumentare.

Probabil, pe traducătorul Emil Iordache moartea l-a surprins lucrând la Crimă şi pedeaspsă. Se ştie că domnia sa şi-a asumat rolul unui liant, precum Th. Carlyle a fost la vremea lui între Anglia şi Germania, între cultura noastră şi cea slavă, traducând zeci de cărţi din limba rusă, precum şi texte din cehă şi poloneză. Am fost surprins să aflu că dintre toate aceste cărţi cea care i-a dat cel mai mult de muncă a fost cea a lui Pavel Florenski, Stâlpul şi Temelia Adevărului. Încercare de teodicee ortodoxă în douăsprezece scrisori. (Polirom, 1999). Numai citind această carte (cu tot cu note!) poţi înţelege oarecum afirmaţia sa. Dar una e să citeşti o carte pentru a şti ce se găseşte în ea, iar alta e să o citeşti pentru a o traduce. Între aceste două modalităţi de lectură se inserează subtil traducătorul, mai corect devine traducător cititorul ce-şi depăşeşte lectura pentru sine. Iar Emil Iordache prefera să spună: "Eu nu am citit din literatura rusă decât cărţile pe care le-am tradus".

Să vorbim însă de traducerea anagogică. Cum trebuie înţeleasă această expresie? În primă instanţă, socotim că exerciţiul traducerii îţi îmbunătăţeşte gradul de cunoaştere a limbii din care traduci. Să ne amintim, de exemplu, de părerea lui Unamuno care a învăţat daneza traducându-l pe Kierkegaard. Apoi, putem considera că exerciţiul traducerii îţi favorizează o mai bună dominare a limbii tale. Vezi opinia lui E. Betti din L’ermeneutica come metodica generale delle scienze dello spiritu. În al treilea rând, am putea sesiza o amplificare a fiinţei tale. Vestitul Carol Quintul a spus odată următoarele: "Câte limbi străine cunoşti de atâte ori om eşti". Dar oare traducerea nu-i "face" traducătorului mai mult decât acestea? Nu voi susţine că ceea ce poate îmbunătăţi spiritual traducătorul este doar textul. Traducerea lui, de cele mai multe ori o clonare parţial reuşită, "c’est la façon de lire tres lentement" cum ar fi spus Faguet în a sa L’art de lire. Or, citind atât de lent nu mai poţi fi scutit de chinul de a regândi cot la cot cu autorul fiecare idee. Lectura, considera Schopenhauer în Parerga und Paralipomena te eliberează de efortul gândirii. Citind, eşti un fel de "spectator neangajat". Traducerea însă te scoate vrând-nevrând din acest paradis şi te aruncă în situaţia de a-ţi câştiga sensul cu sudoarea frunţii tale.

Stâlpul şi Temelia Adevărului este o adevărată enciclopedie. Notele şi scurtele comentarii ocupă 127 de pagini. Conţinutul lor îl fac pe orice savant vanitos să moară de invidie. Sute de cărţi citate, nenumărate încercări etimologice, scheme, operaţii matematice toate migălos lecturate şi traduse. Cele 15 capitole cu privire la "amănunte presupuse în text ca fiind deja cunoscute" constituie iarăşi un prilej de mare efort intelectual. Studii despre teoria infinitului, probleme de logică, teorii cu privire la iraţionalitatea în matematică, analize ale conceptelor de identitate, timp şi destin, studii de iconologie (vezi metoda lui Aby Warburg), exegeze la textul "mistic" al lui Pascal din 1654 etc. îţi reamintesc imediat de atmosfera cărţilor Cum văd eu lumea (Einstein) şi Cibernetica (N.Wiener). Cât priveşte conţinutul cărţii, cele douăsprezece scrisori, o dată citite, adică traduse, nu te mai pot lăsa să fii cel ce ai fost. Totul este străbătut de convingerea lui Florenski că "singurul mijloc legitim de cunoaştere a dogmelor este experienţa religioasă vie". Or, eu sunt aproape convins că întâlnirea lui Emil Iordache cu această experienţă religioasă a lui Florenski a avut un impact mai mare asupra fiinţei sale decât au avut notele şi comentariile ştiinţifice asupra inteligenţei lui. Traducerea a apărut cu un superb studiu introductiv scris de diac. Ion Ică jr. Dacă editura i-ar fi fost solicitat lui Emil Iordache acest studiu, probabil că l-ar fi scris.

Cred însă că atitudinea sa, atunci când a aflat că această carte ajunsă în librării la preţul de un euro, a spus mai mult decât orice studiu. Supărat, ne-a recomandat să o citim neaparăt. Citind-o, am putut spune cuvintele de mai sus. Acum moartea i-a adăugat un nou aspect în jocul (in)vizibilităţii sale. Vizibilitatea şi invizibilitatea traducătorului ţin de arta traducerii. Autorul şi traducătorul nu pot ocupa acelaşi loc în peisajul cititorului. Murind însă traducătorul, autorul fie rămâne în orizontul cititorului plin de recunoştinţă faţă de munca interpretului său, fie porneşte în căutarea unui alt interpret, fie se va face nevăzut pentru o vreme. Dar oare prin aceasta nu iese la iveală aportul uriaş pe care o cultură îl obţine din partea traducătorilor? Nu aduce cu sine invizibilitatea / inexistenţa traducătorului invizibilitatea unui mesaj pe care limba română nu-l rosteşte deloc?

Daniel Mazilu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!