Basarabia 1940. Dovezile unei trădări (III)

Tabloul situaţiei diplomatice, după patru ani de ministeriat Titulescu, se prezenta dezastruos: din 1932 până în 1936, singurele rezultate concrete ale intensei activităţi diplomatice, purtate într-o manieră foarte personală, se soldaseră cu slăbirea considerabilă a poziţiei României faţă de imperiul de la răsărit şi izolarea ei faţă de aliaţi, în primul rând de Polonia, manevre la care a contribuit decisiv şi diplomaţia franceză, care spera, în felul acesta, că o Românie timorată de pericolul din est va reveni pe făgaşul politicii antantiste, respingând avansurile germane¹.

Slăbiciunea (reală) a României nu putea fi compensată în nici un fel prin întărirea (formală) a statutului ei juridic ce rezulta din pactul Briand-Kelogg (1928) cuplat artificial de Titulescu cu convenţia pentru definirea agresorului, semnată de Uniunea Sovietică şi România în 4 iulie 1933 la Londra. Pentru că, tot la începutul anului 1929, prin intermediul Poloniei, guvernul român primise din partea ruşilor propunerea de a aplica pactul Kelogg printr-un protocol, semnat pe 7 februarie, care a rămas cunoscut sub numele adjunctului comisarului cu afaceri străine al Rusiei, Litvinov².

Reprezentantul diplomatic italian la Bucureşti l-a atenţionat în zadar pe Gafencu despre inutilitatea semnării protocolului Litvinov "Preziosi s-a străduit în lungi convorbiri să-mi explice că protocolul Litvinov nu înseamnă nimic, că e o cursă întinsă în care vom cădea, şi că se miră că eu, «atât de inteligent», nu pricep asta". (Gafencu, op. cit., p. 225). De altfel, Gafencu, pe atunci subsecretar de stat la comunicaţii, fusese pus la curent cu dedesubturile ofertei sovietice de către specialiştii diplomaţiei: "Arion, directorul politicii orientale din minister, mi-a atras atenţia asupra faptului că «toate declaraţiile oficiale ale cârmuitorilor ruşi până la cele mai recente note privitoare la pactul Kelogg, iscălite de Cicerin şi Litvinov, aminteau, fie pe faţă, fie prin subînţelesuri, că între Rusia şi România dăinuieşte o stare de război, în temeiul căreia trupele româneşti ocupă Basarabia. Pactul Kelogg nu putea să aibă deci nici un efect între Rusia şi noi. Năvălirea oştilor bolşevice în Basarabia nu ar fi însemnat, după teoria bolşevistă, un act de agresiune, adică o tulburare a păcii, ci o simplă operaţie de război între două ţări care sunt de atâta vreme în stare de război.»" (ibidem, p. 227).

În aceste condiţii, diplomaţia română a "inventat" o formulă adăugată textului-bază, din care să reiasă, că între cele două ţări "dăinuie" o stare de pace. Însă acele cuvinte din preambulul protocolului Litvinov: "Statele subsemnate, în dorinţa de a întări starea de pace existentă între ele..." nu pot ţine locul unui tratat de cooperare. Starea de pace nu putea fi existentă între două ţări care nu aveau în vigoare un Tratat de Pace după încheierea primului război mondial, cu integritatea teritorială recunoscută de ambele părţi. Formulele lui Titulescu, sub aparenţa unei subtilităţi inteligente, ascundeau o extrem de periculoasă fragilitate.

În urma întrevederii cu ministrul polonez Szembeck, Gafencu consemnează, în data de 24 decembie 1931, două elemente neliniştitoare: faptul că "Rusia nu acceptă decât pacte separate" şi existenţa unor deosebiri de fond între pactul polonez şi pactul românesc. "Pactul polono-rusesc se sprijină pe tratatul de pace polono-rus şi pe lămuririle politice şi teritoriale prevăzute în acest tratat. În al doilea rând, pactul vorbeşte de «neviolabilitatea integrităţii teritoriale». Iată două puncte care vor lipsi din pactul nostru!!"³.

Aflată în această situaţie, România respingea cu înverşunare propunerile repetate (din 22 octombrie şi 20 noiembrie 1934, 13 noiembrie 1936, 20 februarie şi 20 martie 1937) ale Germaniei de a ne garanta frontierele şi a ne înarma, în schimbul unor contracte comerciale şi a transformării noastre în avanpost răsăritean menit să asigure securitatea Europei Centrale în această parte a continentului, faţă de tendinţele expansioniste ale Uniunii Sovietice.⁴

Alex Mihai Stoenescu este un alt cercetător care admite caracterul de trădare pe care l-a reprezentat faptul cedării Basarabiei şi a nordului Bucovinei. "Documentele confidenţiale ale ministrului de Externe, date publicităţii de Academia Română în 1992, arată pericolul în care ne-am aflat permanent, odată cu apariţia revizionismului şi cât de greşită a fost respingerea brutală a garanţiilor germane."⁵ Conluzia autorului: "Cam tot ce a fost gândire de Dreapta românească din această perioadă (...) a pornit de la premisa corectă că Franţa trădează România pentru o înţelegere cu Rusia, cu sacrificarea Basarabiei, fapt care trebuia să declanşeze o apropiere sistematică şi inteligentă de Germania." (ibidem, pp. 263-264).⁶

"Pentru a înţelege cât mai bine că cedarea teritoriilor din 1940 a reprezentat un act de înaltă trădare, ne vom opri cu analiza asupra unui aspect tehnic, dar nu mai puţin important." (op. cit., pp. 281-282, subliniere în text). Aici, autorul se referă la planurile militare de apărare a ţării, nefuncţionale la data ultimatumului rusesc, din cauza înzestrării defectuoase a armatei. Întocmit de generalul Ion Antonescu, planul "Traian" prevedea rezistenţa statului român la o agresiune venită simultan din trei părţi, şi la care ar fi trebuit să recurgă militarii în 1940.

"Carol II ştia de el. Pentru asta se deplasa foarte des în 1934 la Marele-Stat Major, unde Ion Antonescu îi făcea prezentări detaliate ale planurilor de operaţii. După întocmirea tuturor acestor planuri de apărare, Antonescu a descris şi nevoile de dotare ale Armatei pentru a putea asigura în practică apărarea ţării. Aici s-a lovit de afacerile regelui...Pentru acest motiv, Ion Antonescu era îndreptăţit să considere atitudinea regelui Carol II în 1940 drept înaltă trădare, ştiind bine amândoi că se putea rezista contra agresiunii sovietice. Ajutat de un alt trădător, generalul Florea Ţenescu, Carol II a jucat comedia Consiliului de Coroană." (cf. op. cit., pp. 283-284).

Faţă de această veritabilă înscenare, pentru a înţelege mobilul şi motivele intime ale acestei atitudini ale lui Carol, autorul este de părere ele trebuie căutate şi judecate într-un context mai larg, începând din copilărie. Astfel, sursele consultate compun treptat o altă imagine decât cea "de suprafaţă": cea a unui prinţ destrăbălat, cu simpatii stângiste şi admiraţie pentru regimurile autoritare bolşevic şi fascist.

Stângismele lui Carol

"În perioada adolescenţei, lui Craol i s-a adus un preceptor elveţian ciudat, homosexual şi urmărit de «idei socialiste înaintate». Acest individ, pe nume Mohrlen, a avut o influenţă decisivă, exact în perioada critică, asupra tânărului prinţ, umplându-i mintea «cu îndoieli tulburătoate, mai ales în privinţa menirii lui de prinţ şi de oştean şi, de asemenea, îi zdruncina ideile asupra religiei.»...Dar lucrul cel mai periculos a fost educaţia republicană pe care a primit-o..."⁷ În 1911, avansat la gradul de sergent, Carol, încă un copil, a refuzat să îmbrace uniforma militară, replicând asistenţei, în cap cu Regele Carol I, că avea convingeri antimilitariste şi antimonarhice. (cf. op. cit, p. 204).

Carol va renunţa, în 1919, la calitatea de Principe Moştenitor al României, expediind, în acest sens, o scrisoare tatălui său, Regele Ferdinand, la 1 august. Pentru a fi sigur că avea să fie publicată, a trimis un exemplar şi liderului socialist Toma Dragu. (ibidem, p. 211).

"Nu există mărturie a unui om politic din preajma lui Carol care să nu confirme înclinaţiile sale socialiste – care l-au şi apropiat de fascism – şi să nu amintească de predilecţia sa de a se înconjura de «bolşevici» - indivizi care vedeau în regimul comunist viitorul omenirii (...) De altfel, ideea de republică s-a aflat de timpuriu între proiectele sale. În consemnarea din 25 mai 1930, Simona Lahovary reproduce mărturia unei cunoştinţe, Lala de Beloy, care «afirmă că prinţul Carol i-a spus cândva că nu vrea să fie rege, ci preşedinte de republică». În anul 1918, el a declarat anturajului său: «Ştiu bine că în 20 de ani România...va fi republică; de ce să fiu împiedicat atunci să trăiesc cum vreau?»" (ibidem, p. 291).

Autorul lucrării din care am reprodus pe larg aceste citate construieşte ipoteza conform căreia Elena Lupescu ar fi putut intra în anturajul lui Carol ca agentă a U.R.S.S. Colaţionarea unor surse care evidenţiază o serie de activităţi suspecte ale acesteia, precum şi opiniile unor personalităţi avizate ale epocii, par să susţină această ipoteză, la care autorul revine de mai multe ori în cadrul lucrării, volumele II şi III. Pentru scopul textului de faţă prezintă un interes faptul că "...Elena Lupescu întreţinea legături informative cu activişti din rândurile socialiştilor români, de regulă evrei, şi că prinţul Carol folosea acest canal pentru a produce campanii de presă împotriva Brătienilor şi a prinţului Barbu Ştirbey." (ibidem, pp. 220-221). Mai mult, "Ionel Brătianu comunicase cu titlu confidenţial unor ziarişti francezi că «principele Carol era în legătură cu ruşii, prin intermediul doamnei Lupescu, agentă sovietică»."⁸. "Nu trebuie să ne mire faptul că exact în acea perioadă (anul 1925 – n.mea, F.T.), în jurul lui Carol au apărut nişte indivizi suspecţi, care s-au constituit într-un fel de grup politic carlist: «Acest grup de opoziţie a atras o mulţime de socialişti, precum şi câţiva extremişti, ceea ce i-a îndreptăţit pe adversari să-i spună «Carol bolşevicul», din cauza relaţiilor sale politice»." (ibidem, pp. 221-222).

Rămâne în sarcina cercetărilor şi a documentelor ulterioare, conchide autorul, să lămurească "...dacă comportamentul regelui Carol al II-lea a fost influenţat de o agentă sovietică. Am avea astfel un răspuns şi pentru marile enigme ale deciziilor aberante de politică externă din anii premergători şi pentru prăbuşirea teritorială inexplicabilă din 1940." (op. cit., p. 223).

Florea Tiberian

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!