Secolul corporatismului sau al corporaţiilor transnaţionale? (II)

Profilul statului corporatist

Statul corporatist este singurul în măsură să aducă la realitate aceste imperative. Corporaţiile sunt de două feluri: unele sunt economice (agricultura, industria, meseriile, comerţul, creditul, transporturile), altele, neeconomice (biserica, armata, magistratura, ştiinţa şi artele, educaţia naţională, sănătatea publică). Aceasta este şi osatura statului corporatist, în care corporaţiile sunt "subinstrumente în serviciul statului, care la rândul său este instrumentul cel mai înalt, destinat să servească un ideal superior al colectivităţii naţionale."

În această construcţie ideală (în sensul că statul nu este neutru, ci îşi propune un ideal pentru comunitatea naţională – ne amintim că şi Gusti propunea un sistem de sociologie care avea de asemenea un astfel de plan ideal la nivel statal), individul abstract al democraţiei parlamentare nu există. El există numai în calitate de membru al unei corporaţii, deci de instrument al unui instrument al statului. Fără conotaţii negative, individul este sclavul statului, aşa cum în antichitate, la Aristotel, sclavul era un fel de "instrument însufleţit" al stăpânului său. Aceasta deoarece scopul statului corporatist nu este dezvoltarea individuală sau afirmarea cu orice preţ a individului, ci afirmarea idealului naţional, care este necesarmente unul colectiv. În această afirmare colectivă instrumentele mari sunt corporaţiile, iar în cadrul lor, instrumentele ultime sunt indivizii. Avem de-a face, aşa cum se poate observa, cu o doctrină a unui stat perfect ierarhizat şi dezindividualizat, în care fiecare corporaţie are o funcţie socială distinctă care se subsumează idealului naţional. Integrarea individului este şi ea totală. Nici un individ nu rămâne în afara acestui sistem totalizant, în care fiecare trebuie să îndeplinească o funcţie, după model aproape biologic. De aceea, Manoilescu va spune: "Corporatismul este doctrina organizării funcţionale a naţiunii. Corporaţiile nu sunt decât organele care îndeplinesc aceste funcţiuni."

Corporaţia este un organ colectiv, dar care se deosebeşte de profesie. Aici apar diferenţele majore între corporatismul politic manoilescian şi cel stric economic al Evului Mediu. În cazul acestuia din urmă, o corporaţie reprezenta, de cele mai multe ori, numai comunitatea unei profesii. La Manoilescu, corporaţia are un sens deosebit. Ea se referă nu la o activitate anume (profesie), ci la o funcţie socială, care este necesarmente mai vastă. Caracterul "politic" (în sens de organ al existenţei armonioase a statului) al corporaţiei face ca în cadrul ei să "încapă" mai multe profesii, teoretic, oricât de multe. De exemplu, în corporaţia apărării pot intra oricâte profesii ce ţin de industria militară, de educaţia militară, de serviciul militar propriu-zis, de alimentaţia în cadrul armatei etc. Toate aceste activităţi presupun fiecare în parte numeroase profesii. Însumarea lor dă corporaţia apărării. Aşadar, o corporaţie manoilesciană cuprinde şi înglobează armonios oricâte profesii distincte. Ceea ce dă unitate corporaţiei este finalismul concepţiei: toate corporaţiile, deşi eterogene (adică formate din mai multe profesii) sunt supuse "convergenţei scopului".

În "lupta" sa cu sistemul politic democratic, corporaţiie se vor lovi invariabil de partide. Cum se va desfăşura această luptă şi care vor fi consecinţele ei?

Dacă rolul corporaţiilor este unul strict funcţional, este de stabilit în ce măsură rolul funcţional al partidelor este mai important decât cel al corporaţiilor. Evident, regimul partidelor politice este unul ideologic, de secol XIX. Multipartidismul nu reprezintă, pe de altă parte, o necesitate funcţională: pentru aceeaşi funcţie, nu e nevoie de mai multe organe. După părerea lui Manoilescu, partidele politice nu mai au nici un rol, devreme ce problema echilibrului între revoluţie (stânga spectrului politic) şi reacţiune (dreapta) nu mai există, odată cu cucerirea întregii libertăţi politice de către cetăţeni. Partidele nu pot îndeplini roluri sociale, dar nici roluri economice, căci nu au fost create pentru aşa ceva. Rezultă că numai corporaţiile au viitor, partidele politice fiind organisme perimate. Chiar dacă, în principiu, nu sunt interzise, în regimul corporativ partidele vor avea mari dificultăţi în a exista, căci ele ar trebui, pentru a fi reprezentative, să fie capabile să cucerească cvasitotalitatea spiritului public la un moment dat, şi să ştie să-şi păstreze nealterată influenţa asupra acestuia.

Organizarea statului corporativ

În statul corporatist, puterea legislativă supremă aparţine numai parlamentului corporativ, deci corporaţiilor. La rândul lui, statul corporatist are un rol de arbitru între corporaţiile care-l slujesc. El este şi corporaţie, dar şi supracorporaţie.

În cele din urmă, după ce prezintă cu lux de amănunte doctrina corporatismului, Manoilescu dă şi definiţia corporaţiei: "Corporaţia este o organizaţie colectivă şi publică alcătuită din totalitatea (sau din o parte) persoanelor (fizice sau juridice) îndeplinind împreună aceeaşi funcţiune naţională şi are ca scop asigurarea exercitării acestei funcţiuni în interesul suprem al naţiunii, prin reguli de drept impuse cel puţin membrilor săi."

Câteva caracteristici ale corporaţiilor, aşa cum le concepe Manoilescu, sunt utile pentru a determina apropierile şi diferenţele faţă de corporatismul medieval.

Mai întâi, corporaţiile sunt naţionale. Cele medievale erau locale. Caracterul naţional a corporaţiilor se impune cu necesitate, dacă ne gândim că în România (dar şi în alte ţări, cum ar fi Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia) există numeroase şi puternice minorităţi naţionale, care au un rol central în anumite ramuri economice. Aşadar, acest caracter preîntâmpină, pe de o parte, cosmopolitismul facil al elitei democratice, pe de altă parte, posibilele înstrăinări ale funcţiunilor naţionale datorate etnicilor minoritari. Condiţia este indispensabilă realizării unei unităţi naţionale funcţionale. În al doilea rând, corporaţiile sunt unitare. Acest caracter rezultă logic din caracterul unitar al funcţiunii pe care o îndeplineşte corporaţia în stat. Corporaţiile sunt totalitare. Acest lucru înseamnă că "reţeaua corporaţiilor cuprinde naţiunea întreagă şi că nu lasă nici o activitate naţională neîncadrată într-o corporaţie." "Totalitarismul" corporatismului este firesc, în măsura în care, aşa cum ştim deja, baza de pornire a lui este ideea completei unităţi naţionale pe scheletul corporaţiilor. Corporaţiile au caracter deschis. Acest caracter este cu atât mai important cu cât adversarii corporatismului pretind că acestea ar fi, după model medieval, nişte instituţii închise, improprii lumii moderne. Această libertate a intrării în corporaţie se referă numai la eventualele piedici de natură ereditară. În afara acestora, evident, există condiţii şi criterii clare de admitere, care nu pot fi puse la îndoială. Mai mult, aceste condiţii de admitere trebuie să fie severe, astfel încât în cadrul corporaţiilor competenţa să fie asigurată din plin. Caracterul deschis nu este echivalent cu devălmăşia. Nu oricine poate face parte dintr-o corporaţie anume, ci numai cine este pregătit pentru aşa ceva. Corporaţia nu este o castă închisă. În fine, corporaţiile sunt neexclusive. Acest lucru înseamnă că un om poate aparţine în acelaşi timp mai multor corporaţii, situaţie care se întâlnea foarte rar în cazul breslelor medievale.

Valorile corporatismului

Care sunt valorile interne ale corporatismului? Sau care este etica sa? Manoilescu porneşte de la critica idealului individualist, în speţă a bunăstării individului. Acest "ideal" este părăsit în cadrul corporatismului şi înlocuit de un alt ideal, cel naţional. Etica adiacentă este una funcţională, o etică ce rezultă din natura organică a instituţiilor. Diferenţele dintre valorile democratice şi cele corporatiste sunt enunţate pas cu pas: "Respectul masei este înlocuit în morala corporatistă prin respectul naţiunii şi al idealurilor sale. Respectul libertăţii individuale este înlocuit prin respectul libertăţii colectivităţilor organizate, deci a autonomiei corporative. Cultul majorităţii este înlocuit prin cultul naţiunii şi al imperativelor sale morale (s. a.) (...) Naţiunea este scopul. Corporaţia este mijlocul. Iată întreaga morală corporatistă."

Corporaţiile au puteri normative interne, dar şi puteri normative externe. O corporaţie este cu atât mai integrată cu cât are puteri normative interne (exemplu: biserica, armata, universitatea, care au independenţă normativă faţă de mediul politic extern), ceea ce este foarte firesc, dar şi externe (ceea ce este mai greu de admis, dar este real). De exemplu, armata are putere normativă asupra tuturor cetăţenilor în caz de război, iar corporaţia învăţământului îi obligă pe cetăţeni să-şi dea copiii la şcoala primară.

Ierarhia intercorporativă este un aspect esenţial al corporatismului, care se referă la relaţiile corporaţiilor între ele, la posibilele ierarhizări între acestea (nu în interiorul lor). Unii autori (ca, de exemplu, O. Spann) admit această ierarhie. Există în opinia lui Spann o inegalitate a corporaţiilor, prin urmare, o ierarhie între ele, "calculată" în funcţie de gradul de spiritualitate pe care-l reprezintă fiecare. În această ierarhie, corporaţiile intelectuale sunt considerate superioare celor active. În schimb, din punctul de vedere al autorului român, această ierarhie este imposibilă şi neavenită. Toate corporaţiile sunt la fel de importante, pentru că toate funcţiile unui organism sunt la fel de importante. O singură corporaţie are un statut privilegiat. Aceasta este corporaţia (şi, în acelaşi timp, supracorporaţia) statului. Statul este "singura formaţie socială a cărei preeminenţă se impune fără intervenţia unor criterii arbitrare şi exogene." Aceste precizări sunt cu atât mai importante cu cât relaţiile dintre corporaţii şi relaţiile dintre stat şi corporaţii definesc starea dinamică a unei societăţi organizate pe principii corporatiste. Tocmai de aceea este foarte bine de ştiut care sunt relaţiile posibile între aceste organisme ale statului. Este important de precizat, de asemenea, că statul-corporaţie este responsabil de apărarea naţională, de politica externă şi de ordinea internă, iar în calitate de supracorporaţie, el este dator a veghea la armonizarea şi la coordonarea activităţii celorlalte corporaţii.

În ce priveşte modalitatea de organizare a activităţii legislative, Manoilescu este de părere că soluţia optimă este aceea cu două camere legiuitoare corporative, una care să reflecte compoziţia corporaţiilor economice, iar cealaltă compoziţia corporaţiilor aşa-zis culturale. Prima ar urma să se cheme Camera corporativă economică, iar cea de-a doua, Camera corporativă social-culturală. Unul dintre principiile cele mai semnificative şi mai revoluţionare totodată după care va funcţiona parlamentul corporativ va fi acela după care o lege care interesează direct o anumită corporaţie să nu poată fi votată împotriva voinţei acelei corporaţii, chiar dacă majoritatea membrilor camerei (sau camerelor) ar fi de acord. Căci majoritatea devine, în acest sens, una dintre formele violenţei, spune Manoilescu. Spiritul corporativ nu se poate sprijini decât în cazuri extreme pe această doctrină a majorităţii, de inspiraţie democratică. În acelaşi spirit antidemocratic, economistul român propune o monarhie corporatistă, nu o republică de acelaşi tip.

Concluzii

Corporatismul manoilescian este antidemocratic, organicist, etatist şi totalitar. El nu suprimă libertatea individuală, ci doar aşază această libertate sub tutela unui ideal naţional, coordonat de la nivelul corporaţiei sau supracorporaţiei statului. Însă, cel mai important aspect al programului de faţă nu este atât modul de organizare internă (care este destul de simplu în spiritul său, în ciuda numeroaselor aspecte pe care le comportă, şi pe care lucrarea lui Manoilescu le dezvoltă), ci presupoziţiile internaţionale de la care porneşte. Am putea spune că acest corporatism este răspunsul organicist la nevoia de limitare a exploatării sau colonialismului mondial, pe care autorul român a explicat-o în lucrările ce vizau schimburile economice internaţionale. Aceste schimburi se desfăşoară sub semnul raportului fatal de 1 la 10, adică ţările agricole sunt nevoite să facă eforturi înzecite pentru a putea să-şi plătească importurile de factură industrială din ţările avansate. Acest raport este cel care determină încercarea de reorganizare a lumii pe baze noi, corporatiste şi naţionale, astfel încât fiecare naţiune să devină o monadă capabilă de "negocieri" corecte cu statele industrializate. Aşadar, corporatismul nu poate fi înţeles în afara raportului de exploatare la nivelul schimburilor internaţionale şi nici în afara unui naţionalism organic, care pune mai presus de interesele individuale, de grup, ideologice etc. interesul naţional, sau idealul naţional. În măsura în care se admit aceste ipoteze de lucru şi în măsura în care sistemul corporatismelor naţionale s-ar generaliza, iar statele mari ar renunţa la pretenţiile de hegemonie asupra celor mici (prin decapitalizare) sistemul lui Manoilescu ar putea deveni realist. Ne întrebăm însă: este realistă această ipoteză a eliminării cu bună ştiinţă, din proprie iniţiativă, a decalajelor între statele industrializate şi cele rămase în urmă? În fond, corporatismul nu este posibil decât ca urmare a unei decizii prealabile de renunţare la "imperialism" sau dominaţie economică. Dar o atare decizie nu pare a fi tentantă pentru statele mari şi industrializate. Şansele corporatismului manoilescian sunt extrem de diminuate tocmai privite prin prisma dimensiunii lui externe. Căci "relaţiile internaţionale", chiar între state corporatiste, vor fi întotdeauna guvernate de "imperativele" forţei şi dominaţiei.

Cristi Pantelimon

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!