Despre nevoia educaţiei creştine în şcoli

Educaţia, ca preocupare formativă a omului, nu poate să fie determinată istoric. Asupra începuturilor ei nu există date precise. Chiar înainte de constituirea grupurilor umane primare, (clan, trib), educaţia a fost o realitate în sânul familiei. Ea rezidă într-un instinct existent în structura umană care s-a manifestat în sânul familiei încă de la apariţia ei.

De asemenea, nu se cunoaşte epoca în care să fi existat numai o singură familie. Constituiţi într-o familie, membrii ei au constatat existenţa şi a altor familii. De aici şi apariţia relaţiei sociale, care nu se putea desfăşura la voia întâmplării şi la bunul plac al oricui. Rânduirea raporturilor dintre oameni şi grupări a impus tuturor şi fiecăruia un anumit mod de comportare. Or, a ajunge să te comporţi într-un anumit fel, înseamnă a trece printr-o filieră educativă, indiferent de dimensiunile ei. Dar manifestarea fenomenului educaţional nu poate fi exclusiv datorat existenţei unui cadru social. Este de presupus pe bune temeiuri că în simplu cadru familial, părinţii tindeau să-şi crească copiii într-un anumit fel, care reprezenta forma lor de viaţă optimă. Nu există documente care să ateste că în sânul familiei, de la aura omenirii, a existat un ideal educativ. Însuşi bunul-simţ are rezerve să admită că familia, de la prima ei închegare, şi-a crescut fii urmărind un ideal educativ. Dar este indiscutabil că pentru a face viaţa posibilă şi suportabilă în familie, părinţii au trebuit să impună copiilor anumite norme de conduită. Acestea au fost primele manifestări ale faptului educaţional. Se înţelege că pe parcursul dezvoltării înjghebărilor omeneşti comunitare, educaţia a căpătat noi valenţe şi, de unde a fost o activitate derivată dintr-o iniţiativă particulară, a ajuns să fie o preocupare de stat. Ştim bine ce importanţă avea în societatea romană educaţia. Ea presupunea atunci existenţa unui model, pretindea o persoană care să modeleze fiinţele încă nestructurate, după un anumit sistem educativ, şi era de aşteptat ca acest sistem să nu fie unul singur, ci să genereze o multitudine de asemenea sisteme. Ete de neimaginat existenţa unei societăţi care să nu înscrie printre primele preocupări procesul educativ. Astăzi, în acest stadiu de constituire gigantică a societăţilor, diversitatea relaţiilor din sânul lor ameninţă să le descompună şi să le împingă în haos şi anarhie, aşa încât, după cum au nevoie de variate coduri de legi, care să reglementeze diferitele sectoare de activitate, ele au cel puţin în aceeaşi măsură nevoie de o reglementare, în primul rând, a dezvoltării individului. Şi dacă legea se exercită asupra individului, din momentul în care el devine obiect juridic şi sancţionabil în caz de nesupunere la ordinea publică, obligându-se aşadar la mijloace de constrângere şi forţă, educaţia în schimb se desfăşoară punând accentul aproape exclusiv pe mijloace pacifiste, pe o îndrumare care să caştige adeziunea obiectului ei şi să formeze un ins conform unui model valabil în societatea respectivă. Încât se poate spune, în mare, că educaţia prezidează în general existenţa individului până dobândeşte răspundere juridică, iar de aici, existenţa lui este prezidată de legea scrisă. Aşadar, este de neimaginat funcţionarea normală a unei societăţi, fără să se consacre în dezvoltarea indivizilor ei un capitol extrem de important, acela al educaţiei.

În faza actuală a societăţii noastre, educaţia, atât a individului cât şi a grupurilor sociale, a dobândit o importanţă crucială. Creşterea numerică a cetăţenilor, apariţia unei diversităţi de profesiuni şi ocupaţii până acum necunoscute la noi, face din ce în ce mai dificilă exercitarea legii asupra întregului corp social.

Şcoala, amvonul cunoaşterii

De bună seamă că şcoala este un patrimoniu de date, cunoştinţe, informaţii, formule, care ne înarmează în raport cu societatea şi natura.

Ea formează ceea ce se numeşte omul cult şi instruit. Tehnicianul, profesorul, savantul, omul de specialitate, sunt produsul şcolii. Şi numai în cazuri cu totul excepţionale, nu numai astăzi, ci şi în trecut, au apărut specialişti într-un domeniu sau altul, care s-au format prin experienţe şi mijloace proprii. Statul şi societatea rezervă şcolii un procent care ar trebui să fie cât mai considerabil, ca acesta să-şi atingă obiectivele. Dar de obicei activitatea de cunoaştere care domină spiritul şcolii nu depăşeşte în marea majoritate a cazurilor orizontul imanent. Ea satisface aproape în exclusivitate nevoile omului legate de viaţa pământească. Dar nevoile lui depăşesc limitele cadrului terestru. De la un anumit moment al vieţii, omul începe să înţeleagă nevoia integrării lui într-o ordine al cărei principiu nu se mai află în el sau în existenţa socială. Acest principiu, care reprezintă termenul ultim al existenţei umane, se află în transcendenţă.

Domeniul transcendenţei poate fi şi el, până la un punct, obiect de cunoaştere, ca toate celelalte, cu specificarea că el nu se mai confundă cu obiecte din natură (spre exemplu: istoria, geografia sau filosofia). Simpla cunoaştere, aşa zisă naturală, nu mai este suficientă. Ea se completează printr-o cunoaştere simultană cu o trăire a faptului religios, orientate spre dumnezeire.

Toate disciplinele de cunoaştere care formează materia şcolii, sfârşesc prin a-şi găsi raţiunea în cunoaşterea şi trăirea fiinţei supreme care este Dumnezeu. Evident, nu orice individ este urmărit de gândul prelungirii cunoaşterii lui dincolo de traiul cotidian. Nu orice individ îşi pune, cu alte cuvinte, problema mântuirii. Dar în orice caz, nevoia lui de echilibru şi de împăcare cu sine şi cu lumea, care este o nevoie specifică fiinţei umane, nu poate fi satisfăcută numai în cadrul oferit de statutul cultural procurat din şcoală. Chiar dacă un individ nu-şi pune problema mântuirii, în orice caz, caută să găsească o formă fericită a relaţiei lui cu lumea şi Cosmosul, şi cu atât mai mult în exercitarea facultăţilor lui sufleteşti pentru aflarea unui punct sigur şi de nezdruncinat în curgerea impetuoasa a evenimentelor. De aici, temeinicia unei legături trainice şi profunde între şcoală şi Biserică.

Religia, un imperativ al şcolii de azi

Astăzi, suntem în situaţia ca educaţiei să-i revină tot ceea ce legea nu poate reglementa şi ţine sub control. O societate care vrea să-şi asigure buna funcţionare numai prin instrumentul legii, degenerează în dictatură înăbuşitoare sau în anarhie dezvoltată şi este sortită eşecului.

Singurul remediu este educaţia. Faptul este cu atât mai întemeiat, cu cât şi viaţa de familie a dobândit aspecte şi dimensiuni care afectează relaţia dintre părinţi şi copii.

De unde acum un secol, de pildă, unitatea şi coeziunea familiei nu constituiau o problemă, în ziua de astăzi ele formează însăşi chezăşia instituţiei familiale, iar pentru garantarea lor se impune o preocupare asiduă, atât din partea capilor familiei, cât şi a acelei instituţii sociale, care nu este alta decât şcoala. Totuşi, această concepţie, de esenţă strict laică, în virtutea căreia educaţia este încredinţată în exclusivitate şcolii, prezintă grave lacune şi ele nu pot fi soluţionate decât printr-o conlucrare profundă şi continuă între şcoală şi Biserică. Şcoala care îşi imaginează că se poate debarasa de serviciile Bisericii este ca un arhitect al unei construcţii căreia i se cunoaşte planul până la fundaţie, iar de acolo se pierde în necunoscut.

Obiectivele finale ale procesului educaţional aparţin religiei. Ea îndrumă paşii nu numai ai copilului sau ai tânărului de pe băncile şcolii, dar şi ai studentului şi chiar ai omului matur. Căci, dacă şcoala este un creuzet în care omul se formează până la vârsta cristalizării personalităţii lui, religia este tiparul în care individul se formează şi trăieşte până la săvârşirea lui din viaţă. Iată de Biserica este o citadelă de valori şi activităţi mult mai largă decât şcoala, iar aceasta din urmă presupune, prin natura şi destinaţia ei, să-şi intersecteze directivele şi preocupările cu acelea ale Bisericii.

Fără Biserică, societatea este ca a mare ambarcaţiune fără busolă. Mai mult, pe lângă faptul că prezidează faza finală şi obiectivele ultime ale existenţei umane, Biserica participă activ la viaţa persoanei, încă de la începuturile ei.

Reintroducerea învăţământului religios dobândeşte noi dimensiuni în contextul actual al societăţii noastre. Puzderia de idei, formule, ritualuri şi credinţe pseudoreligioase ameninţă nu numai tradiţiile poporului nostru, dar şi temeiurile lui de viaţă. Chiar dacă am evalua numai victimele pe care le fac, mai ales printre tineri, practicile yoga, încă am avea motive destule pentru a argumenta prezenţa constantă a religiei în cadrul şcolii. Ca să nu mai vorbim despre consecinţele educaţiei ateiste, pe care societatea noastră a cunoscut-o aproape jumătate de veac. Să nu ne imaginăm că urmările acestei educaţii se vor pierde de la sine în cursul timpului. Ele trebuie tratate cu seriozitate, competenţă şi însufleţire duhovnicească, deoarece insistenţa şi viclenia cu care au fost săpate în conştiinţa lumii româneşti nu pot fi înlăturate prin simpla desfăşurare a lucrurilor. Adversarii creştinismului au gândit cu multă eficienţă din punctul lor de vedere şi au procedat premeditat ca adevăraţi experţi în materie, la introducerea haosului care se manifestă încă şi astăzi în perimetrul religios. Religia, ca disciplină umanistă, are menirea de a combate năvala de rătăciri generate în chip premeditat în societatea românească.

Acesta este încă un argument care pledează pentru solidarizarea şcolii cu Biserica.

Efecte speciale ale predării religiei în şcoală

Introducerea religiei ca materie de învăţământ nu poate fi redusă la o simplă transmitere de cunoştinţe, care permit elevului să ştie în mare ce este Biserica şi ansamblul de forme şi mituri legate de activitatea ei.

Profesorul de religie trebuie să aibă şi chemarea de a trezi în elevi simţământul religios şi credinţa în Dumnezeu. Niciodată şi nicăieri, fenomenul religios n-a rămas doar o simplă materie de învăţământ. ”Obiectul” religie trebuie să se însoţească şi să fie încoronat de îmbrăţişarea credinţei şi de respectarea preceptelor derivate din ea. Or, a crede în Dumnezeu şi a trăi efectiv simţământul religios, atrage după sine o tendinţă de apropiere de fiinţa divină şi, în replică, o aplecare a divinităţii prin harul şi grija ei asupra credinciosului. De aici, elevul va dobândi un echilibru sufletesc şi o sănătate spirituală, care îi permit să pătrundă, să asimileze şi să dezvolte cunoştinţele căpătate într-un grad superior rezultatelor învăţării în afara sentimentului religios. Întrucât, profesorul de religie, care trebuie să fie neapărat cel puţin drept credincios, dar, pentru o mai mare eficienţă, preot, ştie să insufle în elevi credinţa în Sfânta Treime şi a bunurilor pe care Ea le revarsă asupra credincioşilor, este de aşteptat ca procesul de învăţământ să se desfăşoare mai amplu şi să ajungă la rezultate benefice.

În concluzie, predarea religiei în şcoală constituie un capitol deosebit în ansamblul disciplinelor de învăţământ, prin faptul că nu se rezumă la un aport de cunoştinţe, ci adaugă acestora noi forţe sufleteşti şi tendinţe spirituale, susceptibile să atragă asupra elevului revărsarea harului divin. Chiar dacă această revarsare de har nu se produce vizibil şi nu poate fi înregistrată în orice împrejurare, ea acţionează asupra elevului, lărgindu-i capacitatea de cunoaştere şi fortificându-i tonusul vital.

Pr. prof. Radu Ilaş

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!