Supra-subiectul gogolian

Acest text ne-a fost înmânat spre publicare de profesorul Emil Iordache, cel mai mare traducător din limba rusă al nostru, în urmă cu cîteva săptă1mâni, puţin înainte de a pleca la cele veşnice. Speram într-o colaborare de lungă durată şi de mare folos pentru cititorii noştri. Dumnezeu a hotărît însă altfel. Ne facem o datorie de onoare din a publica acest text, cu regretul că a fost singurul oferit revistei ROST de marele profesor. Tototdată, îi aducem un ultim omagiu la rubrica "in memoriam".

Tradiţia interpretării psihologice sau, mai exact, psihanalitice a creaţiei lui Gogol, ca durată, este comparabilă cu durata existenţei tradiţiei aplicării procedurilor psihanalitice la textele literaturii ruse. Alături de fantasticul isteric al lui Dostoievski, fantasticul gogolian a fost şi este câmpul cel mai generos pentru interpretarea analitică. Totuşi, atraşi de perspectivele evidente, deschise în faţa exegeţilor de aventurile nasului maiorului Kovaliov, aceştia au neglijat o altă temă tradiţională pentru psihanaliză: reflectarea conflictului dintre părinţi şi copii. Or, permanenţa, evidentă sau ascunsă, cu care Gogol revine la această temă pe parcursul întregii traiectorii a operei sale şi, cu atât mai mult, originalitatea cu care o transferă în textul beletristic, ar merita mai multă atenţie.

În legătură cu Gogol, s-au pus demult bazele metodicii descrierii morfologice care au demonstrat dependenţa teleologiei sale de subiectele religioase ale secolului al XVIII-lea, tratate în literatura masonică teozofică. Totuşi, ideologia, inclusiv cea religioasă, doar raţionalizeză preferinţele, obsesiile şi dependenţele care ne stăpânesc; în cel mai bun caz, ea ne dă senzaţia că noi le stăpânim sau, cel mai adesea, ne dă senzaţia că vom reuşi să le stăpânim cândva şi, cel mai des, regretul că nu le putem stăpâni. De aceea, analiza ideologică, chiar dacă este foarte necesară, este insuficientă pentru înţelegerea unui text literar, care este o cristalizare a psihicului, ca să nu mai vorbim de înţelegerea psihicului uman ca atare. Or, pentru psihanaliză, o procedură cât se poate de obişnuită este apelul la fanteziile clientului şi căutarea în ele a unui subiect universal, cam ar fi, de pildă, complexul oedipian. Cei care caută o unitate morfologică în mulţimea subiectelor gogoliene, sunt fie optimişti, fie pesimişti. Optimiştii ar vedea aici chezăşia unităţii dinamice a personalităţii umane, iar pesimiştii ar găsi incapacitatea noastră de a ne elibera de trecut; oricâte necazuri ne-ar aduce acesta. Ca urmare a lecturii atente, se poate contura un, hai să-i spunem aşa, supra-subitect gogolian, cam cu următoarea succesiune de motive: eroul-orfan doreşte să-şi modifice situaţia familială dar întâlneşte împotrivirea unui adversar, un personaj mai în vârstă, de aeelaşi sex, care se află în relaţii de rudenie cu eroul sau cu cea pe care o iubeşte eroul. Eroul nu se poate opune acţiunilor directe ale adversarului şi este nevoit să apeleze la ajutorul forţelor supranaturale (un ţigan, o înecată, un drac, un schimnic sfânt). Aceste forţe îl mută pe erou şi / sau pe adversar într-un spaţiu deosebit, în care sau datorită căruia eroul primeşte putere asupra adversarului. Totuşi, această putere se cere transferată în realitatea în care continuă să domine adversarul. Pentru acest transfer eroul trebuie să plătească printr-o pedeapsă, care precede îndeplinirea dorinţelor sale.

Acesta este, în linii mari, subiectul romantic al fantasticului gogolian. Mişcarea de la romantism la realism, de la fantezie spre verosimil, îl conduce pe autor la crearea eroului "nedreptăţit", a "minus"-eroului. Altă consecinţă a acestei mişcări, săvârşită treptat de Gogol, constă din estomparea şi înlocuirea motivelor familial-erotice cu altele, ca şi transformarea treptată a figurii eroului. }inând cont şi de perioada creaţiei mature, putem reformula supra-subiectul gogolian. Eroul nu este satisfăcut de poziţia sa în lume şi încearcă să pretindă la ceva inaccesibil lui din cauză că lumea este condusă de alţii – de părinţi, de societate sau de stat. Eroul fuge de realitatea care îi aparţine puterii într-o lume suprareală, care-i este accesibilă datorită harului său. Acolo găseşte un ajutor sau un mijloc de a pune stăpânire pe realitate, care, la întoarcerea în realitate, îi permite să-şi schimbe situaţia în lume, trecând printr-o pedeapsă ce-l purifică de supranatural, sau, datorită pedepsei, îi permite să părăsească lumea asta. Dar la Gogol eroul poate şi să nu pretindă o altă situaţie şi atunci devine erou nedreptăţit, a cărui istorie nu are final.

Evoluţia acestui subiect ne permite să facem presupunerea că Gogol s-a îndepărtat treptat de poziţia iniţială a copilului care încearcă să stăpânească lumea, dar n-a ajuns niciodată în poziţia tatălui, care stăpâneşte această lume. Despre acest lucru ne vorbeşte, în textele târzii ale lui Gogol, apropierea funcţiilor eroului tânăr şi ale mijlocitorului: în locul dorinţei de a-şi ocupa propriul loc în lume, Gogol resimte tot mai mult dorinţa de a descoperi îndărătul lumii reale lumea ascunsă a posibilului, a supranaturalului, lumea din care vin toate schimbările. Este logic să presupunem că aceasta este reflectarea schimbărilor care vin o dată cu vârsta în conştiinţa scriitorului. Astfel, ieşim din literatura propriu-zisă şi pătrundem în biografie. Or, biografia lui Gogof oferă cel puţin tot atâta spaţiu pentru interpretările psihanalitice ca şi opera sa. Bazându-ne pe datele furnizate de operele de tinereţe, am putea spune că în acestea se manifestă o originală transformare a complexului oedipian, care, conform tradiţiei de punere în legătură cu subiectele mitologice, ar putea fi numită complexul hamletian (avându-l în vedere mai degrabă pe eroul cronicilor decât pe cel shakespearean): copilul, care şi-a pierdut pe unul dintre părinţi, presupune că pe celălalt părinte îl are complet la dispoziţia sa şi de aceea percepe noul mariaj al acestuia nu doar ca pe o trădare, ci şi ca pe un atentat la propria sa persoană; de aceea retragerea în fantezie, la limita nebuniei, îi permite să-şi restabilească drepturile ştirbite, să-i pedepsească pe cei care l-au ofensat etc. Întrucât Serile în cătunul de lângă Dikanka au fost scrise doar la câţiva ani după moartea tatălui, am putea presupune că fantezia tânărului nu a evoluat întâmplător pe calea descrisă. În continuare, referindu-ne la textele din Mirgorod, am putea presupune că, la un moment dat, Gogol a trecut printr-o criză de masculinitate: poate că trecerea din fantezie, în care Gogol se identifica cu eroul, în realitate s-a dovedit mai puţin rezultativă decât şi-ar fi dorit. Drept confirmare a acestei presupuneri, am putea indica faptul că în mitul cultural despre Gogol lipseşte orice faptă cât de cât masculină – un duel, o iubire etc. Astfel, ar putea fi acceptată ideea că psihicul gogolian s-a dezvoltat după tipul feminin, înţelegând prin acesta nu psihotipul universal-biologic codificat, ci complexul stereotipurilor socioculturale de comportament feminin, în fine, am putea să ne gândim la spaima de care Gogol a încercat să se salveze cu ajutorul râsului şi al fanteziei, de care a ajuns până la urmă să se îndoiască şi şi-a pus toate speranţele în religie ca ultim ajutor.

Dar nu trebuie să uităm că orice interpretare psihanalitică este o ipoteză, adică o substituţie, în sensul că ne punem în locul celui analizat şi de aceea interpretarea este o includere a noastră în jocul semnelor. În procesul obişnuit de lucru al analistului, rezultatele acestui joc pot fi verificate cu ajutorul reacţiilor clientului; însă, analizând un text literar, această verificare nu este posibilă. Şi, cu toate că astăzi apare ideea de a considera orice text drept rezultatul unui experiment asociativ, ceea ce permite includerea oricărui autor într-o procedură psihanalitică aproape standard, rămâne întrebarea: pentru cine facem aşa ceva? Analiza clientului nevrotic trebuie să-l ajute pe acesta să trăiască. Pe cine trebuie să ajute analiza biografiei unui om decedat? N-ar fi oare suficient să ne limităm la analiza a ceea ce el însuşi a menit publicării, prin aceasta renunţând la eventualele pretenţii înaintate interpreţilor (dar nu interpretărilor!), şi să nu ne atingem de ceea ce scriitorul a decis să păstreze doar pentru sine? Este o întrebare care, în ultimă instanţă, ţine de etică.

Emil Iordache

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!