Portretul unui ierarh ortodox din secolul al XVIII-lea

Episcopul Inochentie de la Brâncoveni (1728 –1735)

În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, }ara Românească a cunoscut vremuri tulburi, pe de o parte, datorită ocupaţiei Olteniei de către austrieci (1718-1739) şi, pe de altă parte, deselor războaie ruso-austro-turce desfăşurate de cele mai multe ori pe teritoriul său. Totuşi, prin contribuţia unor ierarhi remarcabili, viaţa bisericească a cunoscut o înflorire deosebită.

Unul dintre vrednicii episcopi ai acestei perioade este Inochentie de la Brâncoveni, vlădică al eparhiei Râmnicului. El şi-a desfăşurat activitatea pastorală într-o perioadă dificilă când Oltenia trebuia să suporte "jugul de fier austriac".

Scaunul episcopal de la Râmnic rămânând vacant prin moartea lui {tefan de la Govora, în septembrie 1727, s-a ţinut obişnuita adunare electivă, formată din reprezentanţii clerului şi ai boierimii, pentru alegerea unui nou episcop. Adunarea avea menirea să aleagă trei candidaţi pe care Administraţia îi va face cunoscuţi Oberdirectorului din Sibiu. Acesta, la rându-i, va recomanda pe unul dintre candidaţi, Curţii din Viena, urmând a se obţine recunoaşterea împăratului. Cei trei candidaţi au fost: Inochentie, egumenul de la Brâncoveni, Dositei, eclesiarhul episcopiei şi Nicodim, egumen de la Tismana. Generalul-comandant Tige din Sibiu, Oberdirectorul Olteniei primise din partea Administraţiei din Craiova, un raport pentru a fi verificat şi trimis la Curtea din Viena. Tige îl va desemna pe Inochentie, care, după multe frământări şi tergiversări, a fost ales şi episcop. Împăratul de la Viena i-a ordonat lui Tige, la 11 mai 1728, să ia de la noul numit, jurământul de credinţă şi abia apoi să-l instaleze.¹

Hirotonia întru arhiereu a lui Inochentie a fost săvârşită la Belgrad de mitropolitul sârb Moise Petrovici, iar instalarea s-a făcut de episcopul Timişoarei, Nicolae, pe care mitropolitul sârb îl delegase în acest scop, spre finele anului 1728. Istoricul Nicolae Dobrescu precizează din ce cauză a fost întârziată instalarea, nefiind exclusă posibilitatea ca Inochentie să fi fost instalat de autoritatea temporală, fiind mai importantă şi după aceea de cea bisericească. Mai târziu, Consiliul de război din Viena a interzis mitropolitului sârb orice amestec în treburile Bisericii Ortodoxe Române din Oltenia.

Inochentie a fost călugărit în 1702, la mănăstirea Tismana "unde petrecuse multă vreme". De aici e ales egumen al mănăstirii Motru, căreia prin diată îi va lăsa la moartea sa (1 februarie 1735), moşiile de la Dobra şi Zlaşova. De aici va ajunge egumen la mănăstirea Brâncoveni².

Apărătorul drepturilor Bisericii Ortodoxe

În urma raportului împuternicitului imperial Koch, în ce priveşte mănăstirile, se dă un nou decret imperial (27 aprilie 1729) care se ocupă de mai multe probleme. Se cerea prin acest decret o situaţie cât mai amănunţită în privinţa veniturilor mănăstirilor din Oltenia, atât a celor închinate, cât şi a celor domneşti. Acest lucru se făcea ca să se vadă ce biruri s-ar mai putea lua de la fiecare. În al doilea rând, se prevedea ca averile mănăstirilor închinate să se ia de fisc, aşa cum se mai procedase în trecut, iar asupra celor domneşti, împăratul cere Oberdirectorului Tige să însărcineze Administraţia din Craiova, ca să verifice care fuseseră prerogativele domnului în asemenea cazuri şi ce s-ar putea păstra din ele, fără să trezească în ţară nemulţumiri. Autoritatea austriacă încerca să se inspire din tradiţiile locale de conducere ca nu cumva altfel, populaţia din provincie să se răscoale împotriva sa³.

Preoţii şi diaconii trebuiau să fie scutiţi de a mai da cuvenitul plocon episcopului, dar în schimb, pentru a se crea un nou venit tezaurului împărătesc, aceiaşi preoţi şi diaconi sunt supuşi la biruri către fisc, ca şi toţi ceilalţi locuitori, după legislaţia austriacă. Intenţiile Curţii erau ca din banii care se vor strânge de la clerul român să se întreţină în Craiova trei călugări catolici, pentru ca să predea tineretului român "humaniara". În acest fel se dorea încet, dar sigur, infiltrarea catolicismului în provincie, mai ales prin învăţământ. Tendinţe de uniatism nu au fost în cei douăzeci de ani de ocupaţie austriacă în Oltenia, dar pe viitor se preconiza un asemenea fenomen.

Episcopului i se prevedea să dea a treia parte a veniturilor sale (în primul an de episcopat) aceluiaşi tezaur împărătesc. Decretul punea în vedere Oberdirectorului să observe ca numărul preoţilor şi diaconilor să nu crească peste măsură, iar celor ce se vor hirotoni în afara graniţelor, să nu li se permită a oficia slujbele în ţară. Aceasta era o măsură de a restricţiona numărul preoţilor, mai ales că în ultima perioadă tot mai mulţi veneau din sudul Dunării pentru a sluji în Oltenia.

Inochentie, împreună cu 14 egumeni şi mai mulţi preoţi au semnat un memoriu împotriva acestui decret. Problema numirii egumenilor veni să mărească şi mai mult nemulţumirea. Episcopul s-a bucurat de dreptul tradiţional de a propune Oberdirectorului pe egumeni, pentru locurile vacante, în prima parte a păstoririi sale. Mai târziu i-a fost luat acest drept şi dat Administraţiei din Craiova. Inochentie va protesta, considerând că el cunoaşte mai bine pe călugări decât cei ce sunt în funcţii civile şi ca atare nu va recunoaşte egumenii recomandaţi de Administraţie, obiectând împotriva acestui procedeu.

După moartea generalul Tige, a venit în postul de comandant al Ardealului şi Oberdirector peste Oltenia, generalul Wallis. Acesta îi va lua apărarea lui Inochentie, la Curtea de la Viena, dar cu toate acestea hotărârea a fost definitivă în ce priveşte numirea egumenilor.

La 4 septembrie 1730, episcopul Inochentie trimite un memoriu comandantului Wallis pentru scutirea preoţilor şi diaconilor de dări. Acesta, în înţelegere cu conducerea de la Viena şi ţinând cont de faptul că nici clerul din Serbia nu plătea dări, hotărăsc la 10 octombrie 1730, scutirea de acest bir. Curtea de la Viena aprobă legea, "dar cu condiţia ca să plătească în locul lor locuitorii". Decizia a ridicat mari proteste în rândul populaţiei, ducând în cele din urmă la bejenie⁴.

După ce episcopul Inochentie de la Brâncoveni a participat la alegerea mitropolitului Vincenţiu Ioanovici, scrie comandantului Wallis că a văzut cum în diecezele Timişoara, Arad, Caransebeş şi Buda, ierarhii de acelaşi rit cu ei petrec în pace, fiind privilegiaţi de autorităţi. El cere un asemenea tratament şi pentru clerul din Oltenia "şi nu ceva mai mult decât s-a dat acelora".

Scrisorile din 14 iulie şi 27 decembrie 1731 către generalul Wallis arată nemulţumirile episcopului Inochentie în legătură cu drepturile tradiţionale ale ierarhului în eparhia sa, drepturi ce au fost flagrant încălcate de Administraţia habsburgică. La 31 iulie 1732, Curtea trimite un rescript generalului Wallis, privitor la plângerile episcopului. Pe unele le rezolvă favorabil, pe altele nu. În 1733 episcopul personal a mers până la Viena cu plângerile sale împotriva conducerii austriece.

Episcopul Inochentie de la Brâncoveni, alături de Damaschin Dascălul şi Climent de la Bistriţa, a înscris o pagină de luptă îndârjită în istoria Bisericii Ortodoxe din Oltenia, contra stăpânirii habsburgice⁵.

Legăturile Episcopului Inochentie cu Transilvania

După 1700, românii ortodocşi transilvăneni au rămas fără arhipăstor sufletesc, mai mult de jumătate de secol. În această perioadă, Râmnicu-Vâlcea este un punct de spijin bisericesc foarte important.

Fiind îngrijit şi plăcut tipărite, având un conţinut dogmatic-liturgic ortodox neîndoielnic, cuprinzând slujbe în româneşte, cărţile lui Inochentie nu rămân numai în graniţa eparhiei Râmnicului, ci trec peste Carpaţi, ducând cu ele faima tipografiei râmnicene. Astfel, în Transilvania şi Banat au apărut: Molitfelnicul din 1730, Ceaslovul din 1731, Triodul din 1731, având cea mai mare răspândire, Liturghierul din 1733. Mai mult chiar, se vorbeşte de un depozit foarte mare de cărţi bisericeşti ale lui Inochentie "un fel de librărie", la negustorul Dimitrie Moldovan din Sibiu, evident, cu scopul ca de aici să fie cumpărate şi răspândite la toate bisericile româneşti din Transilvania. Depozitul avea aşa de multe cărţi, încât Camera Ardeleană, confiscându-le după moartea episcopului Inochentie, le-a vândut cu o sumă de şase mii de florini, ceea ce era foarte mult pentru acea perioadă. Din aceasta se poate constata că aria de răspândire a tipăriturilor lui Inochentie în Transilvania şi Banat a fost foarte mare.

Episcopul Inochentie a hirotonit preoţi în eparhia sa pentru nevoile spirituale ale credincioşilor. Astfel, Dascălul Ioan a fost hirotonisit la Râmnicu-Vâlcea, în mai-iunie 1733 şi Vasile Dascălul, la 5 august 1734, pentru biserica din Făgăraşi. În martie 1734, Inochentie a trimis şi un sfânt antimis bisericii din şcheii Braşovului. Legăturile dintre Râmnicu Vâlcea şi credincioşii ortodocşi din şcheii Braşovului s-au întărit foarte mult în timpul ocupaţiei austriece în Oltenia⁶.

La 20 ianuarie 1728, generalul Tige dă dispoziţie preoţilor din Braşov, ca de acum înainte să aparţină în cele bisericeşti de Episcopia Râmnicului. Inochentie va încasa ploconul vlădicesc, dar va avea şi multe probleme din cauza preoţilor de acolo. El intervine deseori în diferite certuri provocate de judecata greşită a protopopului Florea. Preotul Toader îl va învinui pe episcop că ar fi aderat la unirea cu Roma, ceea ce era fals. Din cauza marii tulburări ce s-a făcut din această pricină în biserica din Braşov, protopopul Florea a trimis o scrisoare episcopului Inochentie, printr-o delegaţie, în care prezintă neajunsurile şi tulburările credincioşilor din şcheii Braşovului. Ortodocşii braşoveni erau foarte sensibili la dreapta credinţă, şi de aceea, orice zvon despre uniaţie, mai ales în această perioadă, îi făcea să devină foarte revoltaţi împotriva celor care aderau la greco-catolicism. La 10 decembrie 1732, episcopul Inochentie îl va caterisi pe preotul Toader, care va fi iertat doar la intervenţia domnitorului Grigore Ghica⁷.

Din cele expuse până aici, precum şi datorită unei bogate corespondenţe, (tot cu conţinut canonic) se poate constata cât de mult a contribuit episcopul Inochentie la ridicarea nivelului cultural şi la păstrarea duhului Ortodoxiei în Transilvania, considerându-i pe ortodocşii braşoveni ca pe proprii săi fii duhovniceşti.

Raporturile cu Biserica Ortodoxă Sârbă

Noul procedeu întrebuinţat la alegerea episcopului de Râmnic, fără a mai cere recunoaşterea mitropolitului sârb (de care depindea canonic), a influenţat foarte mult legăturile dintre eparhia Râmnicului şi mitropolia sârbească. Episcopului sârb nu-i rămânea decât să săvârşească sfinţirea celui deja numit de împărat. Aşa a fost şi cazul episcopului Inochentie de la Brâncoveni, care a fost hirotonisit la Belgrad, de către mitropolitul Moise Petrovici, la sfârşitul anului 1728. Inochentie va participa în 1730 la Congresul bisericii din Belgrad, iar la 2 aprilie 1731, va fi prezent la Belgrad, însoţit de doi egumeni, la alegerea noului mitropolit sârb, Vichentie Ioanovici. De asemenea, în 1732, este invitat la Congresul sârb de la Belgrad "unde face plângere publică ... în contra Administraţiei, care se amesteca în jurisdicţiunea sa bisericească", ceea ce însemna un act de mare curaj în acea vreme⁸.

Biserica Ortodoxă Sârbă, neavând tiparniţă, a folosit pentru nevoile ei, pe cea dea la Râmnic. De sub teascurile acesteia apar şi cărţile de slujbă slavoneşti pentru a putea fi la îndemâna credincioşilor ortodocşi sârbi. Aici a tipărit mitropolitul Moise Petrovici, în 1726, cartea "Întâia învăţătură pentru tineri" în limbile slavonă şi română. Aceasta a fost retipărită apoi de mai multe ori, fiind o carte necesară credincioşilor.

Activitatea pastorală şi tipografică

Ca păstor sufletesc, episcopul Inochentie, văzând trista stare de lucruri în care se afla clerul oltean, trimite o circulară în anul 1731, tuturor preoţilor şi diaconilor din eparhia Râmnicului, în care îi invită, sfătuieşte şi le porunceşte să ţină cont de mai multe reguli tipiconale ce erau frecvent ignorate. Administraţia austriacă şi-a adus aportul ei în ce priveşte disciplina clerului oltean, care de cele mai multe ori era certat cu legea.

Dacă din punct de vedere editorial, episcopul Inochentie avea la îndemână manuscrisele gata întocmite, ca tipograf însă nu mai avea aceeaşi situaţie favorabilă din timpul episcopului Damaschin. Pentru a renova tiparniţa care era foarte veche şi rudimentară, apelează la meşterii tipografi sibieni. Va chema la Râmnicu-Vâlcea pe tipograful sas, Peter Barth, care va veni în 1730 "pentru a supune unei revizii generale modesta instalaţie tipografică de aici". Dar Peter Barth va fi incapabil de a reface tiparniţa şi se va ajunge la un lung proces cu episcopul Inochentie⁹. Astfel cărţile tipărite de episcopul Inochentie la Râmnic sunt zăţuite din vechiturile de chirilică uzate, rămase moştenire de la episcopul Damaschin. Situaţia financiară a eparhiei erau una defavorabilă şi de aceea, de cele mai multe ori, proiectele episcopului Inochentie nu puteau fi concretizate¹⁰.

Cu toate că episcopul Inochentie a păstorit în vremuri aşa tulburi, totuşi în timpul său s-au tipărit la Râmnic nu mai puţin de şase cărţi de cult, atât de necesare bisericilor româneşti ortodoxe din toate provinciile. Inochentie, ca vrednic urmaş al lui Damaschin, se găsea într-o situaţie favorabilă în ce priveşte munca editorială. El dispunea de o preţioasă moştenire, anume acele traduceri din slavoneşte şi greceşte ale lui Damaschin, de care se va folosi din plin¹¹.

Inochentie, ca un "cleric învăţat şi zelos pentru cultură", îşi are şi el meritul său, supraveghind apariţia lucrărilor şi suportând toate cheltuielile de tipărire.

Molitvelnicul apare în 1730, în româneşte. Prefaţa e semnată de episcopul Inochentie şi adresată mitropolitului sârb Moise Petrovici:

"{i întâi, am pus în cuget grija Sfintelor Beserici ... şi văzându-le prea lipsite de trebuincioasele cărţi în limba noastră cea da moşie ... am socotit a îmbogăţi sfintele Beserici cu înmulţirea sfintelor cărţi, în limba patriei noastre româneşti ...".¹²

În 1731 apare Ceaslovul în slavoneşte şi româneşte, tipograf fiind Ieremia Atanasievici şi Triodul în 1731, tipărit tot de Ieremia Atanasievici. În ce priveşte limba, se poate observa că e foarte corectă, fidelă originalului grecesc, deşi a fost tipărit pentru prima dată în româneşte. Aceasta înseamnă că traducătorul nu putea fi un om mediocru, ci un bun cunoscător al limbilor clasice şi desigur, acesta era ierarhul Damaschin Dascălul¹³. Liturghierul va fi tipărit în 1733, tipograful fiind Ioan Făgărăşanul. Nicolae Iorga, referindu-se la această carte, zice că ea "reproduce desigur cartea de acelaşi fel care ieşise la Bucureşti în 1728"¹⁴. În 1734, Catavasierul şi "Întâia învăţătură pentru tineri" vor fi tipărite numai în limba slavonă.

Cărţile tipărite de Inochentie, sunt îmbrăcate într-o haină grafică aleasă, fiind bogat ilustrate cu xilogravuri, având multe flori de compoziţie tipografică şi arabescuri. Ele nu mai sunt prezentate într-o formă stereotipă ca înainte, ci se introduc, pe lângă chipurile sfinţilor, şi o mulţime de scene religioase, cum se găsesc de exemplu în Molitvelnicul de la 1730: scena Botezului, a Cununiei şi a Sfântului Maslu.

Prin tipăriturile sale, episcopul Inochentie a contribuit la dezvoltarea limbii noastre literare, datorită folosirii corecte a limbii şi fidele originalului¹⁵. Fiind tipărite în limba populară, înţeleasă de românii de pretutindeni, ele s-au răspândit şi în afara graniţelor episcopiei Râmnicului, într-un număr destul de mare. Ierarhul s-a îngrijit personal de forma, de stilul şi de conţinutul lor. Tipăriturile sale au fost de un real folos vieţii noastre bisericeşti şi literaturii româneşti¹⁶.

După o păstorire de aproape opt ani, acest harnic vlădică s-a stins în scaun, în ziua de 1 februarie 1735¹⁷. A luptat cu multă dârzenie şi curaj pentru păstrarea neştirbită a drepturilor Bisericii Ortodoxe din Oltenia. Nu a dezarmat în faţa greutăţilor şi ameninţărilor venite din partea Imperiului Austriac, dând dovadă prin aceasta de mult curaj şi patriotism, asemenea altor ierarhi ortodocşi din această perioadă. A lucrat cu îndemânare şi pricepere la ridicarea nivelului cultural al păstoriţilor săi şi bunăstarea tuturor bisericilor din eparhia sa, mărind averea episcopiei cu multe moşii şi danii. Meritul cel mai mare al lui Inochentie e acela că s-a îngrijit de tipărirea manuscriselor episcopului Damaschin Dascălul, prin care aduce o preţioasă contribuţie la unitatea şi dezvoltarea limbii noastre literare.¹⁸

Cosmin Oprea

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!