Morala unei vieţi cîştigate*

Viaţa omului seamănă, pînă la un punct, cu "stihiile". Porneşte blînd, amuşină orizonturile, după care se repede să rupă totul în jur, aşa cum face apa trezită uneori. După o vreme însă, ajunsă într-o vale largă, se linisteşte, se reintegrează liniştii şi ordinii, mai supusă parcă, împăcată cu sine şi cu ceilalţi. Oamenii care vin la părintele Iustin, la mănăstirea de la Petru Vodă, par să fie dintre cei care s-au oprit din zbuciumul lor, care caută liniştea, pacea interioară. Şi cine poate să-ţi dea pace interioară, dacă nu cel care a găsit-o, a dobîndit-o? Vezi, astfel, condiţia socială năvalnică, funcţia înaltă, îmblînzindu-se în faţa uşii părintelui Iustin. Aici omul îşi restabileşte înălţimea în raport cu ceilalţi şi nu în raport cu proiecţia unor funcţii trecătoare. Uneori e ipocrită această ieşire din lume, dar repetiţia poate duce, în final, la "o conciliere" cu sine a fiecăruia. De asta, cînd l-am întrebat pe părintele Iustin despre cum l-a cunoscut pe părintele Cleopa, acesta a răspuns cu toată dragostea care vede un lucru din toate părţile, concomitent: "Părintele Cleopa este părintele Cleopa! Un mare duhovnic. Dar eu am pe suflet o sminteală pe care nu pot să nu o spun. Părintele Cleopa i-a umplut de mîndrie pe activiştii comunişti. Veneau la el şi primeau binecuvîntare. Toţi făceau cale bătută la el, să primească binecuvîntări oficiale. Şi ei mergeau şi spuneau: «Ei, m-a binecuvîntat părintele Cleopa, înseamnă că e mare lucru de capul meu!». Cu harul său, cu credinţa sa, cu numele său, cred că el ar fi putut să-i facă pe mulţi activişti să se ruşineze de faptele lor, să se modifice, să fie mai umani. În vremurile alea era bine ca cineva să-i certe pe cei care în societate propovăduiau ateismul, iar în particular veneau la părintele Cleopa să primească binecuvîntare pentru faptele lor. În acelaşi timp părintele Cleopa a ţinut trează în mulţi creştini simpli rugăciunea şi credinţa. Pe mulţi oameni i-a «mîncat raiul» după ce l-au cunoscut pe părintele Cleopa".

Am văzut oameni care se supărau că nu pot intra mai repede, vociferau, apostrofau pe cei care stăteau mai mult în chilia părintelui. Căci fiecare îşi descarcă cum poate desagii din suflet. Dar caracterele, se ştie, sînt trei sferturi rodul răbdării, cine nu stăpîneşte "arta răbdării" pe lumea asta nu este pregătit pentru competiţie, nu este pregătit să cîştige. Spune, de altfel şi părintele Iustin care şi-a educat îndelung, în închisoare, răbdarea: "Răbdarea este axa pe care ne mişcăm noi…! Răbdarea face parte dintr-o smerenie, cu cît omul este mai mulţumit şi mai mulţumitor, mai satisfăcut, mai împăcat cu toată lumea, atunci îşi clădeste destinul pe răbdare. Poate să fie răbdare mai puţină de voie, să fie de nevoie… Dar experienţa asta, a răbdării, te face din ce în ce mai tare, mai încrezător, îţi creează personalitatea."

Şi cine stăpîneste «arta răbdării» pare să domine şi timpul, acel mult, puţin cu care a fost dăruit. Răbdarea te mai învaţă un lucru: că nu trebuie să te lupţi cu lumea din jur, ci s-o domini trăind ca lumea din jur. Dacă te opui apei care vine năvalnică, vei fi învins în final, ea perseverează, tu oboseşti. Dar dacă te laşi dus de curgerea ei, trăind în sensul curgerii ei, o poţi domina fără să oboseşti, folosindu-i energia în folos propriu, poziţionîndu-te pe val. Dar totul în limitele moralităţii, pentru că e singura noastră punte spre Dumnezeu. În afara moralităţii viaţa omului e un surogat, o mizerie. Aşa şi cei închişi pe nedrept în închisorile comuniste au învins, parte dintre ei, pentru că au trăit pe cursul vieţii şi nu împotriva acesteia, şi-au refăcut lumea din toate amănuntele pe care le aveau în preajmă. Spune, de altfel, părintele Iustin: "Libertatea nu însemnă să fac ceea ce vreau, căci, de multe ori, făcînd ceea ce vrem, facem voia diavolului. Libertatea se cunoaşte în discernămîntul omului, în capacitatea lui de a alege între bine şi rău. Omul trebuie să conştientizeze faptul că numai în adevăr poate trăi liber, că în lumea aceasta este şi multă amăgire, de care el trebuie să se ferească. Asta n-au înţeles comuniştii, că sufletul pe cruce cîştigă adevărata libertate, că toate metodele lor de tortură, toate metodele de reeducare psihică au făcut mai mulţi sfinţi decît robi, au sfinţit pămîntul ţării cu sînge de mucenici".

Concluzia dialogului nostru, desfăsurat "în cîteva reprize" de-a lungul unei ierni, poate fi sintetizată astfel: Nu bucata de pîine e problema României de azi; asta se va rezolva pentru că poporul e vrednic şi va găsi mijloace să lucreze cu folos un pămînt roditor de la Dumnezeu. Problema cu care se confruntă România începutului de mileniu III este problema morală. Chiar dacă vrem să iertăm, trebuie să nu uităm ceea ce trebuie să iertăm. Conştiinţa iertării trebuie să urmeze conştiinţei păcatului. Petre Tuţea a găsit o formulă magistrală pentru individualizarea celor care au trăit "o viaţă" identificîndu-se cu sacrificiul pentru o idee: meseria de român! Da, este singura care poate fi alăturată numelor celor care au stat în închisorile comuniste, care au pătimit doar pentru că şi-au afirmat mai mult decît alţii calitatea de român. În cartea sa Schimbarea la faţă a României, apărută cu mult timp înaintea celui de-al doilea Război Mondial, Emil Cioran, analizînd profilul românului şi îndeobşte a intelectualului, spune la un moment dat: "N-am întîlnit om care să aibă o mai slabă aderenţă la valori decît românul. De cînd există România nici un intelectual nu a murit pe o idee, vreau să spun că nici unul nu s-a substituit unei idei".

A trebuit să vină perioada postbelică, perioada prigoanei declanşată de comuniştii antinaţionali, ca să-l contrazică, măcar parţial, pe Cioran.

Da, au fost mulţi intelectuali români care au murit pentru o idee. Sau au fost mulţi români care au supravieţuit ca acea idee să nu moară!

Părintele Iustin poate esenţializa morala după care au trăit creştinii în istoria aceasta atît de zbuciumată a credinţei, un amestec de sacrificiu şi iubire împărtăşită, de suferinţă şi căutare fără oboseală. Pentru orice revelaţie, chiar de o clipă, trebuie să munceşti mult, mult, uneori o viaţă!

Adrian Alui Gheorghe

* Fragment din prefaţa cărţii Părintele Iustin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate de Adrian Alui Gheorghe (Ed. Credinţa strămoşească, 2005)

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!