Mănăstirea Petru Vodă şi păstorul ei

"În această lume dominată de bani, plăceri egoiste, sete de putere şi de a avea, în acest univers unde omul este abandonat progresiv comandării maşinilor, când un număr mic de îmbogăţiţi sărăceşte marea majoritate a oamenilor – este timpul ca oamenii să se ridice şi să spună "Nu, este suficent!". Trebuie să se sfârşească cu materialismul sălbatic, să intre în lume puţină: conştiinţă, spirit, dragoste".

Iată un strigăt lansat de un om al secolului XX. Ajungem, din fericire, să resimţim golul, abisalul din noi, când conştiinţa noastră realizează zădărnicia dorinţelor egoiste, materiale, aşa cum bine spune înţeleptul: "Toată dulceaţa cea lumească în lumea aceasta este amestecată cu întristare. Mărirea şi bogăţia trec. Frumuseţea şi sănătatea se veştejesc. Prietenii cei de aproape se răpesc de moarte!… Îndulceşte dar necazurile noastre Doamne!".

Iată invocarea lui Dumnezeu, iată resortul intim, profund care reface în noi geneza cosmică, care relansează spiritul nostru în competiţia spre înălţimile neatinse ale desăvârşirii şi dă un sens fundamental vieţii, conferindu-i atributele speranţei, iubirii şi credinţei în ocrotirea celestă.

Din această perspectivă ontologică, omul, în lupta sa cu răul, acel rău materializat în dezechilibrul proceselor anatomo-fiziologice şi metabolice care generează starea de aşa-zisă boală a fiinţei noastre, găseşte, printre multele căi empirice, alopate, naturiste etc de vindecare şi … acea întoarcere la cauza primordială a răului, materializată prin impurificare, prin "murdărire" a fiinţei, în totalitatea ei (atât fizic, cât mai ales psihic şi spiritual), printr-o proastă gestionare a valorilor noastre materiale, morale, juridice, estetice, etice, sociale şi, sinteza lor, valorile religioase. Acestea din urmă dăruiesc omului o puritate interioară care îl fac imun în faţa răului de orice natură.

Dar unde găsim acest antidot, acest leac care să tămăduiască suferinţa, să aducă armonia stricată de răul care lucrează în noi şi în afara noastră şi din cauze care scapă şi acum minuţioaselor cercetări ale ştiinţei umane?

Sunt locuri în care oamenii primesc o "îngrijire" specială. La fel cum şi doctorii acestor locuri sunt într-un fel, şi ei, în mod haric, "speciali". Este vorba de locurile unde trăiesc şi se roagă pentru noi oamenii dăruiţi lui Dumnezeu. Iar puterea lor este nemăsurată pentru că, şi ne permitem o antinomie, această putere nu este a lor, ci ea vine în ei, dăruită din transcendent, din spaţiile sacre neaccesibile nouă, dar deschise acelor suflete purificate în rugăciune şi adorare a "înălţimii desăvârşirii celei nespuse şi a adâncului tainelor celor neurmate" ale lui Dumnezeu. Iubirea, cu care Divinul ne înconjoară din măreţia Sa Universală, devine "energie necreată"1 care mângâie, curăţeşte, tămăduieşte şi luminează fiinţele umane care au inspiraţia, ardoarea şi dorinţa de a primi toate aceste daruri cuminecătoare şi vindecătoare ale sufletelor şi trupurilor noastre.

Un asemenea loc este Mănăstirea Petru Vodă a cărei stăreţie este ţinută cu vrednicie şi har de Părintele protosinghel Iustin Pârvu. În peisajul de basm al Munţilor Neamţului avem privilegiul să găsim această perlă din salba de mănăstiri din zonă şi să întâlnim pe acest om. Ce înseamnă oare pentru destinul nostru să-l cunoaştem pe stareţul Mânăstirii Petru Vodă? Este un dar de mare preţ. Se nasc în noi întrebări despre temeinicia existenţei noastre. Căpătăm conştiinţa măreţiei umane. Marea armonie pe care o refuzam din ignoranţă ni se deschide în faţa ochilor. Lumina sufletului acestui om este o oglindă magică în care ne oglindim pentru a ne vedea sufletul. El are puterea de a corecta priveliştile arse ale interiorului nostru cu bunătate şi înţelegere, izvorâte dintr-o mare dragoste de oameni, limpede şi simplă ca adevărul însuşi.

Părintele Iustin Pârvu este o eminenţă a neamului românesc şi a credinţei în Dumnezeu. Lumina sa străjuieşte ocrotitor peste oameni şi locuri. Mărturia harică se revarsă peste noi dincolo de cuvânt. Lumina lui materializează gândurile, curăţă inimile şi corectează aspiraţiile. Adevărul curge lin, se separă în noi de părelniciile cu care ne înşelăm noi înşine. În faţa Părintelui Iustin nu ne mai putem minţi. Toată murdăria noastră iese la suprafaţă, şi mai mult, Sfinţia Sa o curăţă cu marea-i bunătate şi cu puterea harului ce sălăşluieşte în el.

Destinul său se identifică cu cel al neamului românesc. Prigoana, năpasta, loviturile, foamea, frigul, arşiţa, obida au transfigurat în fiinţa lui Chipul lui Dumnezeu, toate acestea au stimulat iubirea de oameni, înţelegerea, iertarea şi nu au dat loc răzbunării, blestemului sau urii.

Pentru Părintele Iustin, viaţa înseamnă sacrificiul părţii faţă de întreg, a singularului faţă de social şi ne duce cu gândul la rugăciunea: "Îţi mulţumesc Doamne că mi-ai oferit onoarea să sufăr pentru neamul meu", aşa cum spunea Petre Ţuţea, cu care a stat în închisorile politice. Viaţa este un mijloc, un moment auxiliar. În clipa în care faptul ei ar fi absolutizat, în clipa în care viaţa ar deveni totul, ea ar sărăci până la desfiinţarea spirituală a subiectului trupesc şi moral pe care îl veşniceşte (Max Scheler). Părintele Justin revarsă peste noi înveşnicirea.

Stareţul Iustin Pârvu s-a născut în satul Petru Vodă, la 10 februarie 1919, într-o familie de ţărani de munte şi a crescut împreună cu cei cinci fraţi şi două surori. La 17 ani a intrat în viaţa monahală, la schitul Durău, mânat de o chemare sublimă spre cele sfinte. Plaiurile nemţene, încărcate de rugăciune şi faptele de vitejie ale strămoşilor noştri, au sculptat în sufletul său matricea valorilor fundamentale ale neamului, neîngăduind, peste timp, a face vreo concesie sau a cădea din această formă pecetluită de Dumnezeu în sufletul său curat.

Un chip de o seninătate siderală te întâmpină cu o privire caldă şi, în acelaşi timp, pătrunzătoare. Trăsăturile fine, delicate, ţinuta spintenă şi elegantă fac din Părintele Iustin o prezenţă care încântă şi bucură de la prima vedere. Dar ce ne farmecă este imensa lumină cu care ne învăluie prezenţa sa. Este greu de tradus în cuvânt această trăire de bucurie şi teamă, de fericire şi rigoare severă, de putere autoritară şi duioşie tandră, de sobrietate pioasă şi zâmbet şugubăţ împăciuitor, de simplitate şi imensă generozitate. Toate te cuprind şi rămâi cu o comoară în suflet pe care vei încerca mereu să o meriţi pentru că ţi-a fost dăruită fără vreo condiţie, fără preţ, nemărginită.

Acest călugăr desprins parcă din icoanele sfinte ale neamului nostru închinător lui Hristos şi Sfintei sale Maici Maria, este unul din acei oameni care aduc alinarea sufletelor şi trupurilor celor în suferinţe de tot felul. Mii de oameni vin la Sfinţia Sa pentru a se tămădui de multele rele prinse de ei de pe unde nu poţi să-ţi închipui cu mintea.

Aici, la Petru Vodă, la mănăstirea păstorită de Părintele Iustin, eşti primit cu multă înţelegere, respect, omenie. Nu poţi să fii nici tu altfel când în jurul tău domneşte o tainică şi blândă lumină cuminecătoare. Simţi sfinţenia cum învăluie totul, cuprinzându-te şi pe tine. Te simţi deodată bun şi fericit. Când dangătul polifonic al clopotelor adună lumea la sfintele slujbe, poiana, în mijlocul căreia este aşezată mănăstirea, se însufleţeşte, brazii înalţi cu poalele umbroase freamătă de o adiere tandră, razele soarelui adaugă o lumină delicată, cernută de nuanţele pastelate ale amurgului. Cerul aşterne o lacrimă de rouă peste biserică şi peste pădure de unde cântarea liturgică se face auzită până spre înălţimile munţilor. Oamenii se adună sfioşi în biserică. Alături se ei, se coboară, din picturile pereţilor, sfinţii noştri, cu capetele împodobite de aura strălucitoare a jertfei făcută din iubire de oameni şi de Dumnezeu şi, în acelaşi fel, de jertfa pentru neamul nostru românesc, greu încercat de puterile întunecate şi potrivnice lui Dumnezeu.

În această atmosferă de înfrăţire a imanentului cu transcendentul, porţile Luminii se deschid şi Harul se coboară peste noi – curăţind, vindecând şi luminând totul. Poiana mănăstirii se însufleţeşte de un freamăt sublim. Stelele încet închid pleoapa nopţii, lăsând loc primelor raze ale soarelui. Odată cu stelele şi călugării se retrag în chilii, unde veghea şi ruga lor se săvârşeşte în taina sufletelor. După o asemenea experienţă, omul capătă noi forţe. El devine puternic, sănătos şi curat la suflet. Iubirea îi inundă fiinţa. El poate acum să se ierte pe sine şi pe cei ce i-au greşit, aşa cum şi el, la rândul său, a fost iertat şi eliberat de greutatea patimilor care îl apăsau, pricinuindu-i suferinţă şi boală.

Iată cum destinul omului poate fi corijat. Iată cum poţi fi vindecat. Iată cum se poate dobândi acea stare de pace şi armonie cu noi înşine şi cu Dumnezeu. Coborâm din această "gură de rai" care este poiana mănăstirii Petru Vodă, cu binecuvântarea Părintelui Iustin. Acum suntem altfel. Suntem frumoşi, buni şi fericiţi şi, mai mult decât toate, suntem sănătoşi la trup şi la suflet.

Iată cum acţionează "lumina necreată" care coboară, prin sufletele alese de Dumnezeu, asupra oamenilor, bucurând firea cu darul neasemuit al vieţii.

Camelia Corban

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!