Pentru o posibilă hermeneutică a ideii de naţiune

Într-un context al multiculturalismului şi al lui political corectness, al globalizării endemice, o privire critică, lucidă asupra proiectului romantic al ideii de naţiune se reclamă cu atât mai mult a fi făcută.

Un recurs la un asemenea proiect nu poate ocoli reflecţiile teologice – unele notabile, altele profund amendabile – ale Părintelui Dumitru Stăniloae cu privire la o posibilă hermeneutică a naţiunii. De altfel, încercarea de fundamentare teoretică a ideii de naţiune, din perspectiva teologiei şi a metafizicii religioase, era cvasi-recurentă în perioada interbelică, aceasta fiind decelabilă la o parte însemnată a elitei – să amintim două paradigme esenţiale: Nae Ionescu şi Nichifor Crainic.

Dumitru Stăniloae făcea parte din pleiada de patrologi şi istorici ai creştinismului antic care-i mai cuprindea pe Teodor M. Popescu, Ioan G. Coman, Iustin Moisescu, Dumitru Fecioru, Olimpiu Căciulă ş.a.

Plecând de la ideea lui Bulgakov potrivit căreia lumea este Sofia în formă creată, teologul D. Stăniloae consideră că naţiunea are drept fundament "un model dumnezeiesc etern", model pe care naţiunea trebuie să-l realizeze la modul absolut. Un aspect grav apare în momentul în care "diversificarea omenirii în naţiuni ar fi o urmare a căderii în păcat, o deviere de la calea pe care vrea Dumnezeu să se dezvolte omenirea". Într-o asemenea ipostază, naţiunea este lipsită de substanţa eternă, legitimantă – Părintele Stăniloae vorbeşte, în acest caz, despre naţiune ca despre o entitate ontologică potrivnică lui Dumnezeu –, datoria oricărui creştin constând tocmai în implicarea sa pentru scoaterea umanităţii din această stare de păcat.

Se ridică, acum, o întrebare firească: oare "diversificarea omenirii în naţiuni" constituie un păcat sau o consecinţă a păcatului? Răspunsul teologului român este revelator în acest sens: "Naţiunea, în faza păcatului, are manifestări păcătoase, pentru că natura omenească în general, cu toate diversificările în care se înfăţişează, este păcătoasă. Scoaterea oamenilor din starea păcătoasă nu se face prin anularea calităţilor naţionale, ci prin îndreptarea naturii omeneşti în general. Dacă ar fi ceva păcătos în însuşi specificul naţional, atunci nu s-ar mai putea face deosebire între buni şi răi în cadrul unei naţiuni, căci toţi ar fi răi".

Metafizicianul Nae Ionescu considera că naţiunea ca realitate istorică – aşadar, una dintre cele două accepţii – este o consecinţă a păcatului originar prin care fiinţa umană a căzut în istorie, prin care s-a marcat începutul istoriei. Precum am observat, există o relaţie de co-naturalitate între naţional şi uman, acest raport constituind, totuşi, o chestiune dificil de clarificat. Naţionalul şi umanul sunt unite inseparabil, la modul cel mai tainic şi profund, de unde ideea că naţiunile reprezintă aceeaşi umanitate în forme şi grade diferite. Naţionalul sau, altfel spus, individualul este însuşi umanul, care prezintă esenţialmente o anumită calitate. Calitatea naţională, mai ales cea a "eului omenesc", nu este superficială, a posteriori, ci ea face parte integrantă din traseul, destinul lui fundamental, figurând, invariabil, printre determinantele imaginii eterne.

"Modelul ceresc al fiecărui om – afirmă D. Stăniloae – este modelul omului concret, precizat istoriceşte".

Umanul se regăseşte în structura profundă a "firii naţionale", prin aceasta anulându-se teoria unui fals antagonism între naţional şi uman.

"Calitatea naţională, care nu este altceva decât o formă generală a sufletului, nu se dizolvă în har, ci harul se lasă turnat în tiparul sufletului naţional, sublimând această calitate a sufletului"(Stăniloae).

Prin urmare, naţiunea este o "realitate voită etern de Dumnezeu"; dreptul său la existenţă poate fi privit ca un fapt natural, inevitabil în iconomia divină. Sinteza dintre naţiune şi creştinism, în vederea atât a păstrării specificului naţiunii, cât şi a salvării unităţii creştinismului, a ecumenicităţii sale se poate realiza prin armonizarea idealului naţiunii cu cel creştin. Această problematică a fost amplu dezbătută în catolicismul occidental interbelic (Maritain, Blondel, Maurras), din perspectiva dualităţii metafizice dintre natura şi supranatura, dualitate care împiedică armonizarea idealului naţiunii cu cel creştin, naţiunea fiind exclusă din această ecuaţie.

Fundamentul teologic al naţionalului se sprijină pe faptul că dezvoltarea lumii este o revelare în timp a eidos.-ului care fiinţează etern. Creaţia propriu-zisă nu a constat într-o simplă dezvăluire a lumii în tiparul ei deplin, întrucât această dezvoltare nu s-a realizat decât prin conlucrarea Proniatorului cu lumea.

Încercarea de justificare teologică a naţiunii capătă consistenţă în măsura în care se acceptă presupoziţia iniţială potrivit căreia "naţiunea este o descoperire în timp a chipurilor care există etern în Dumnezeu". Trecerea în planul teologiei istoriei validează demersul lui D. Stăniloae de interpretare a naţiunii, având la bază modelul etern, divin, care îi asigură caracterul imuabil. Această încercare de interpretare critică a ideii de naţiune nu trebuie înţeleasă ca o motivare a vreunui proiect utopic, retrograd, ci numai o problematizare a unei perspective a teologiei politice.

Constantin Mihai

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!