Securitatea şi terorismul (inter)naţional (II)

Despre relaţiile dintre Securitatea lui Ceauşescu şi terorismul internaţional (1977-1989) ştim ast`zi mai multe lucruri decît s-ar putea crede la prima vedere. În acest progres al cunoaşterii trecutului nostru recent doar arhivele româneşti r`mîn închise.

Carlos şi conexiunile sale erau urmăriţi informativ de Securitate începînd din 1978, prin UM 0920 din cadrul USLA. Planul de ascultări prin tehnica operativă (T.O.) purta numele "Malicius"¹.

Conform informaţiilor de presă, în perioada ianuarie-aprilie 1979 "locotenent-colonelul" Helmut Voigt de la Stasi ar fi avertizat CIE că "Şacalul" (Carlos) pregătea un atentat asupra unui avion TAROM, care "venea de la Tel Aviv" la Bucureşti, atentat comandat de regimul de la Bagdad. La rîndul ei, Securitatea ar fi încercat să preîntîmpine acest atentat "oferindu-i şlui Carlos – n. n.ţ alte contracte mai bine plătite"². Informaţia este cu totul îndoielnică. Mai întîi, ofiţerul Voigt era maior, iar nu locotenent-colonel. Apoi, date fiind măsurile antiteroriste luate de autorităţile israeliene, un asemenea plan de atentat pornind de pe Aeroportul din Tel Aviv era greu de imaginat, iar de realizat şi mai greu. Încă: teroristul Carlos îşi avea cartierul general pe teritoriul unui stat comunist (Ungaria), situaţie care făcea imposibilă organizarea de atentate vizînd un alt stat comunist. Şi, în fine, faptul că Securitatea l-ar fi plătit pe Carlos ca să nu comită presupusul atentat asupra avionului TAROM şi, în plus, că l-ar fi angajat doar ca să-i dea o altă ocupaţie (mai bine plătită) nu are nimic de-a face cu modul său de operare.

Pe 10 aprilie 1979, cînd Carlos se afla la Hotelul Budapesta din capitala ungară, a primit un telefon de la lt.-col. Sergiu Nica ("Andrei Niţescu")³. Cu această ocazie a fost stabilită o întîlnire. Potrivit unui Raport înaintat conducerii Centrului de Informaţii Externe la 21 februarie 1990, întocmit de lt.-col. Sergiu Nica, primul contact direct pe care Securitatea l-a avut cu Carlos a fost în august 1979, la Praga⁴. Securitatea aflase printr-o "sursă" externă că teroristul "trăia în ţările socialiste cu asentimentul şi sprijinul acestor state (R.D.G, R.P.P., R.S.C., R.P.U. şi Iugoslavia) şi, în plus, că era interesat să realizeze un contact şi cu autorităţile din România."⁵ Lt.-col. Sergiu Nica, şeful Serviciului Informativ de la USLA (UM 0620), cel căruia i-a fost transmisă informaţia, a transmis-o la rîndu-i şefilor săi, col. Ştefan Blaga şi gl.-lt. Iulian Vlad. După ce aceştia s-au întîlnit cu informatorul, Tudor Postelnicu, şeful Securităţii, l-a însărcinat pe Nica să meargă în străinătate "pentru a verifica informaţia cu privire la identitatea lui Carlos, a atitudinii acestuia faţă de România şi eventuale posibilităţi de a ne sprijini în neutralizarea trădătorului Pacepa."⁶ Împreună cu lt.-col. Ion Deaconescu, acesta a mers la Praga, unde "am efectuat prima întâlnire cu Carlos şi alţi câţiva membri ai organizaţiei sale"⁷. Apoi, o bună perioadă de timp nu s-a mai întîmplat nimic. În 1980, după preluarea conducerii CIE de către Pleşiţă, acesta l-a chemat pe Nica şi i-a cerut să ia din nou legătura cu Carlos şi să-i organizeze o întîlnire cu el. Prin "sursa" externă pe care Securitatea o avea, Nica a reuşit acest lucru, "dar cu multe, multe suspiciuni din partea acestuia şa lui Carlos – n. n.ţ, deoarece nu am dat nici un semn de viaţă după atâta timp"⁸.

Ofiţerii unităţii 0544/R, Sergiu Nica şi Ion Deaconescu, s-au întîlnit cu Carlos şi Weinrich la Praga, la cofetăria Hotelului Intercontinental, întîlnire înregistrată de Securitatea cehoslovacă (STB). Cu acea ocazie, Nica a spus că: "La noi, la cel mai înalt nivel, şoficialiiţ sunt impacientaţi de a vedea proiectul realizat"⁹ (atentatul asupra postului de radio Europa Liberă), manifestîndu-şi dorinţa ca la sfîrşitul lunii noiembrie să vină la Bucureşti pentru punerea ei la punct. Carlos şi Weinrich au spus că au nevoie de timp pentru planificarea acţiunii, şi că înainte de începutul anului următor li se pare imposibil de înfăptuit. Apoi Nica a încheiat astfel: "În orice caz, vă asigurş:ţ dacă doriţi, sunteţi bine veniţi în România. Vă puteţi muta la noi chiar în şcu – n. n.ţ baza pe care o aveţi aici. Şi avem şi alte proiecte pentru dumneavoastră, în perspectivă."¹⁰

După această discuţie, lucrurile se precipită. Conform surselor lui Schröm, primul contact pe care Carlos l-a avut cu Securitatea externă din România, pe teritorul ţării noastre, a fost la 18 august 1980. În prealabil, la 1 august el sosise la Budapesta cu un paşaport diplomatic sirian, pe numele "Khouri Michel"¹¹. La Bucureşti a stat cinci zile, după care pe 23 august 1980 s-a întors în Ungaria prin Berlin, cu un paşaport diplomatic sud-yemenit (comunist), pe numele "Mohamed Ali Aedaross". A doua vizită în România pare să fi avut loc pe 30 august, când Carlos a plecat la Berlin sub acelaşi nume ("Mohamed Ali Aedaross"), vizită care a durat pînă pe 8 septembrie, cînd se întoarce la Budapesta sub numele de "Khouri Michel". A treia vizită a lui Carlos la Bucureşti a avut loc la o săptămână distanţă, după care zborurile sale către România devin mai dese. Conform investigaţiei făcute între 1997 şi 2000 de Parchetul Militar din România, Carlos a intrat în ţară "de cel puţin zece ori"¹².

Securitatea externă i-a comunicat lui Carlos că "secţia română a postului şRadio Europa Liberă de la Münchenţ trebuia aruncată acum în aer" şi că dorea "ca teroristul să ucidă cinci români care trăiau în exil"¹³. La început, Carlos a fost rezervat faţă cu cererea Securităţii, întrucît, deşi România era membră a Tratatului de la Varşovia şi întreţinea relaţii cu statele arabe şi OEP, avea legături şi cu Israelul. El s-a temut deci să nu cadă în mîinile Mossadului, serviciul secret israelian. Acesta este motivul pentru care – ca să fie sigur înainte de a primi comenzi de la Securitatea externă din România – a trimis-o de cîteva ori pe Magdalena Kopp la Bucureşti¹⁴.

La Bucureşti, Kopp a fost contactată de către un ofiţer al CIE, sub numele de acoperire "Andrei Niţescu". Conform informaţiilor de presă din România de după 1989, avînd ca sursă Parchetul Militar, numele acestuia este Sergiu Nica, pe atunci lt.-col. în CIE. Kopp şi Nica ("Niţescu") au discutat deschis, prima mărturisindu-i temerile, iar cel de-al doilea dîndu-i asigurări că grupul din care făcea parte va fi protejat faţă de Mossad. Mai mult, ca dovadă de încredere, ofiţerul Securităţii i-a dezvăluit "câteva lucruri interne din activitatea serviciului secret israelian în România"¹⁵. Apoi, Kopp a obţinut promisiunea ca în situaţia în care va avea necazuri, grupul va fi găzduit în România, promisiune pe care nu o făcuse pînă atunci nici un stat din Est.

La jumătatea lunii septembrie 1980 a avut loc o întrunire a conducerii Securităţii maghiare, la care au luat parte col. Lajos Kovács, şeful Secţiei Terorism Internaţional, gl. Lajos Kárász (nu cunoaştem funcţia acestuia) şi gl. Miklós Rédey (şeful Direcţiei a II-a – Contraspionaj, din cea de a III-a Direcţie Principală a Ministerului de Interne). După ce s-au informat reciproc cu privire la planul comun al Securităţii şi al grupului Carlos de a arunca în aer RFE/RL, gl. Rédey a conchis: "am transmis toate informaţiile sovieticilor. Dacă vor, ei au greutatea de a ne dispensa de responsabilităţi."¹⁶ După cîteva zile, gl. Kárász şi-a informat tovarăşii că KGB a transmis informaţia Politbiro-ului, "care se arătase foarte interesat de plan"¹⁷.

După întîlnirea grupului Carlos cu Pleşiţă şi stabilirea condiţiilor colaborării, la începutul anului 1981 Nica a fost mutat la CIE "cu caz cu tot"¹⁸, fiind integrat într-un "colectiv" care se ocupa de "lichidări" şi atentate pe teritoriul statelor democratice occidentale¹⁹. Această unitate, denumită codificat UM 0544/R, răspundea direct în faţa şefului CIE, Nicolae Pleşiţă, iar acţiunile sale au fost coordonate mai întîi de gl. G. Zagoneanu, iar apoi de gl.-lt. Aristotel Stamatoiu. Unitatea avea "în lucru" un număr de opozanţi şi circa 30 foşti ofiţeri de Securitate trecuţi la "inamic". "În perioada 1981-1982 (iunie) – susţine Nica –, gral. lt. PLEŞIŢĂ N. a efectuat mai multe întâlniri cu Carlos şi alţi membri ai organizaţiei acestuia, urmărind următoarele: / - determinarea lui Carlos să nu întreprindă acţiuni teroriste împotriva României / - acordarea unor facilităţi acestuia la Bucureşti cu alţi membri din ţări ale Americii de Sud etc. / - determinarea lui Carlos să ne sprijine în neutralizarea trădătorului Pacepa."²⁰

Acest raport pune mai multe probleme, legate de conţinut şi de contextul în care a fost elaborat. Mai întîi, el nu spune nimic despre conţinutul şi modul cum a decurs prima întîlnire, de la Praga, din august 1979, între trimişii Securităţii şi Carlos. Prin urmare, dacă informaţia este adevărată – şi am văzut că este – ea are o relevanţă redusă comparativ cu întîlnirile dintre grupul Carlos şi responsabilii Securităţii care au avut loc la Bucureşti, şi în care au fost stabilite operaţiunile teroriste comune, modul lor de executare şi condiţiile colaborării. Apoi, cele trei obiective ale Securităţii externe comunicate de document nu se regăsesc decît în foarte mică măsură în operaţiunile ulterioare. Documentul nu spune nimic despre cele "cel puţin şapte" atentate puse la cale de CIE împreună cu grupul Carlos. În schimb, vorbeşte despre o presupusă tentativă de asasinare a lui Pacepa care nu a avut loc niciodată. Dacă ideea Securităţii – certă – de a-l asasina pe Pacepa prin grupul Carlos sau cu sprijinul acestuia a existat vreodată, ea a fost rapid abandonată, căci grupul nu avea nici o posiblilitate de operare pe teritoriul SUA. Totodată, documentul focalizează atenţia asupra atentatelor organizate de Securitate împotriva acelor dezertori ai săi, fără să sufle un cuvînt despre cele puse la cale şi realizate împotriva scriitorilor şi jurnaliştilor opozanţi ai politicii regimului de la Bucureşti. Din acest motiv, autorul său nu omite să spună că majoritatea ofiţerilor Securităţii trecuţi la "inamic" "au fost condamnaţi şla moarteţ pentru trădare de către instanţeşleţ"²¹ regimului Ceauşescu, unitatea din care el făcea parte fiind – vezi Doamne – una de execuţie. Idee vehiculată ulterior şi de Nicolae Pleşiţă.

La rîndul său, contextul în care a fost elaborat documentul ridică alte semne de întrebare. El a fost înaintat conducerii CIE în data de 21 februarie 1990, deci după evenimentele din 1989, într-un context politic şi social extrem de tensionat. Pe 21-22 februarie au avut loc în Bucureşti manifestaţii de stradă, la fel ca şi în faţa clădirii guvernului, populaţia protestînd împotriva revenirii în forţă la putere a vechilor structuri ale statului comunist, care îşi asiguraseră monopolul puterii. După aceste incidente, între Ion Iliescu şi guvernul său, pe de o parte, şi partidele istorice renăscute, pe de alta, a fost realizat un compromis care a dus la formarea CPUN (prima structură preparlamentară de la căderea regimului Ceauşescu). În aceeaşi perioadă, Securitatea redacta şi ea cîteva "note" cuprinzînd persoane care făcuseră parte din propria-i conducere²². Limbajul acestor ultime documente, care reprezintă o emanaţie a Direcţiei Anchete Penale a Securităţii, este revelator pentru scopul urmărit de puterea politică de atunci: la presiunea publică a fost avută în vedere condamnarea penală a respectivilor, împreună cu Nicolae Pleşiţă. În limba de lemn, ele vorbesc despre "unele aspecte" privitoare la "faptele incriminatorii" săvîrşite de "unii generali din fostul Departament al Securităţii Statului"²³. Ulterior, totul a fost sistat, dintre toţi, singurul anchet penal fiind Nicolae Pleşiţă.

Conform informaţiilor de presă din România de după 1989, avînd ca sursă Procuratura, grupul Carlos a fost însărcinat de Securitatea externă să realizeze "cel puţin" şapte atentate²⁴.

Primul atentat. Pentru îndeplinirea comenzii de la München – supravegherea "obiectivului" şi executarea acţiunii –, Magdalena Kopp a cerut la început 34 de paşapoarte italiene, franceze, vest-germane şi austriece, cu ajutorul cărora să evite supravegherea serviciilor secrete şi a autorităţilor occidentale. Paşapoarte pe care le-a şi primit de la Securitatea externă a României. Acestea erau copii perfecte ale originalelor. În total, grupul a primit 64 de paşapoarte şi 39 de permise de conducere auto false. Totodată, i s-a pus la dispoziţie un centru de antrenament al CIE de la Dejani-Vaida Rece²⁵ şi o mare cantitate de armament. Conform informaţiilor de presă din surse occidentale, "Explozibilul fusese furnizat de agentul român «Andrei şNiţescuţ»"²⁶, alias Sergiu Nica. În ziarul "Ziua" din 29 septembrie 2000 au fost publicate două "adrese" din arhivele CIE, în care Unitatea Antiteroristă a Securităţii externe (UM 0544/R) – a cărei ocupaţie de căpătîi am văzut că era chiar terorismul – cerea depozitului său de armament (UM 0297) să scadă din inventar o mare cantitate de arme şi muniţie folosite în "operaţiuni speciale"²⁷. Despre acestea, ziarul "Ziua" afirmă că au fost folosite "în acţiunile teroriste puse la cale împotriva unor persoane condamnate pe timpul regimului Ceauşescu şdezertori – n. n.ţ, precum şi şînţ legătura conspirativă cu temutul Carlos Ramirez Sanchez"²⁸, fiind semnate de lt.-col. Sergiu Nica, devenit între timp şeful unităţii de "lichidări". Prima dintre adrese este redactată în vederea "Operaţiunii 207", datată 22 iunie 1981²⁹, poartă nr. 102/71/0010748 şi are la bază un raport operativ aprobat de şeful Securităţii, Tudor Postelnicu (care, cu siguranţă, conţinea indicaţia cu privire la ce acţiuni va fi folosit armamentul în cauză), datat 21 octombrie 1980, care poartă nr. 0012578. Arsenalul a fost ridicat de către lt.-col. Costin Dumitru pentru UM 0102 şi 0544/R. Perioada acţiunii corespunde cu etapa de dinainte de cele "cel puţin şapte atentate" puse la cale de Securitate şi executate de grupul Carlos. Întrucît documentul nu indică nici un gram de explozibil plastic, marea cantitate de armament şi muniţie este o indicaţie asupra faptului că grupul era plătit de CIE (şi) în armament, pe care îl vindea pe piaţa terorismului internaţional pentru a se autofinanţa sau cu care îşi plătea, la rîndu-i, colaboratorii din alte grupări. A doua acţiune de scădere din inventar, realizată în vederea "Operaţiunii 363", este cuprinsă în adresa datată 9 decembrie 1981 şi poartă nr. 91/0026021³⁰. Documentul din urmă poartă avizul şefului Securităţii externe, Nicolae Pleşiţă. Totuşi, trebuie spus că la data cînd armamentul şi muniţia pentru prima operaţiune au fost scoase din depozit, Pleşiţă era şef al CIE³¹. Între alte "articole" – necesare şi ele finanţării grupului – era vorba de 215 kg de explozibil plastic, 550 de capse pirotehnice şi fitil detonant. Parte din acestea au fost folosite în atentatele comune ale Securităţii cu gruparea Carlos.

Cu organizarea şi executarea atentatului de la München, Carlos l-a însărcinat pe Johannes Weinrich ("Steve"), "inginerul" grupului (după numele de cod dat de Securitatea ungară). Pentru observarea obiectivului, grupul Carlos s-a folosit de vechi activişti ai Celulelor Revoluţionare germane, care, ca autohtoni, nu atrăgeau atenţia, iar pentru executare a apelat la sprijinul autonomiştilor elveţieni Giorgio Bellini (nume de cod intern: "Roberto" – fost membru al Brigăzilor Roşii) şi Bruno Breguet ("Luca"), şi al belgianului Luc Edgar Groven ("Eric"), care, deşi de naţionalitate belgiană, era membru al organizaţiei separatiste basce ETA. Conform informaţiilor lui Richard H. Cummings, fost director pentru securitate al RFE/RL (începînd din noiembrie 1980), la realizarea atentatului au mai participat José Maria Larretxea ("Schep") şi o femeie rămasă neidentificată cu numele de cod "Secretara", ambii din ETA³².

"Inginerul" Weinrich a mers el însuşi la München ca să supervizeze desfăşurarea acţiunii – botezată de CIE "Tangoul münchenez" –, deşi după atentatul eşuat de la Aeroportul Paris-Orly pe numele său fusese emis un mandat de arestare. Paşapoartele din România au făcut ca deplasarea să se desfăşoare în deplină securitate. Atentatul era foarte important, căci de reuşita lui depindea obţinerea de către grupul Carlos a altor comenzi de pe piaţa terorismului internaţional.

Pe 11 octombrie 1980 Carlos şi Magdalena Kopp au plecat cu avionul la Bucureşti. De la Aeroportul Otopeni au fost luaţi de ofiţerul de legătură şi adjunctul şefului unităţii de "lichidări" a CIE, lt.-col. Nica ("Niţescu"), care i-a condus la o casă conspirativă. Carlos a fost primit de însuşi şeful Securităţii externe, Nicolae Pleşiţă, cu care s-a înţeles că: "Grupul trebuia să efectueze atentate în diferite ţări şi primea pentru aceasta ajutor tehnic, logistic şi financiar."³³ A doua zi, Kopp a deschis la Banca Română de Comerţ Exterior (devenită după 1990 Bancorex) contul cu nr. 47112103502, "care a fost aprovizionat şalimentat – n. n.ţ în mod constant de serviciul secret"³⁴, deci de Securitatea externă condusă de Pleşiţă. Pentru acoperirea tranzacţiei, Kopp avea acces la cont cu un paşaport RFG falsificat, pe numele "Anna Luise Kramer".

După stabilirea condiţiilor concrete de muncă şi de luptă, Johannes Weinrich a început pregătirea detaliată a atentatului asupra secţiei române a postului de radio Europa Liberă. Curînd însă, unul dintre colaboratorii grupului pe care se bazase, Gerd-Hinrich Schnepel, membru al Celulelor Revoluţionare, s-a retras din acţiune. Carlos şi Weinrich îi propuseseră să se alăture ORI, însă Schnepel se săturase de vărsarea de sînge şi nu mai voia să ia parte la crime înfăptuite la comandă. Decizia o luase în urma morţii Brigittei Kuhlman ("Emma", "Halimeh"), şi ea membră a Celulelor Revoluţionare – petrecută pe 4 iulie 1976, după atacul comandoului israelian de la Entebbe (în Uganda), care a avut loc în urma deturnării unui avion cu pasageri israelieni, atentat pus la cale de FPEP-CS. Drept care, el le-a spus celor doi că nu vrea să ajungă nici la închisoare, nici la cimitir.

În urma activităţii echipei de observare pe teren a obiectivului, Weinrich a strîns un material care însuma peste 70 de pagini A4, conţinînd: fotografiile şi schiţele clădirii, lista cu echipamentul şi explozibilul necesare, şi variantele de fugă de la faţa locului. În acest timp, lucrătorii maghiari de la serviciul de ascultări al AVH au aflat – din discuţiile pe care membrii grupului le purtau în cartierul lor general din Strada Vend – "că colegii lor de la serviciul secret român însărcinaseră, se pare, grupul Carlos să lichideze cinci disidenţi şi să arunce în aer la München secţia română a postului Europa liberă."³⁵ Pe 23 ianuarie 1981, Securitatea maghiară a mai aflat că teroriştii au stabilit să fie detonate prin teleghidare patru încărcături explozive camuflate într-o maşină-capcană.

Pe 31 ianuarie 1981, cînd Carlos, Weinrich şi Kopp au plecat din Budapesta în străinătate, Securitatea ungară le-a percheziţionat locuinţa-cartier general. Pe lîngă cantitatea enormă de arme (valize întregi cu pistoale, amortizoare, puşti automate şi lunete, explozibili) au fost găsite planurile detaliate ale atentatului şi "fotografiile disidenţilor care trebuiau ucişi"³⁶. Conform informaţiilor de presă venite din surse occidentale, Carlos a fost la Bucureşti, unde a stat pînă în data de 3 februarie³⁷.

Al doilea, al treilea şi al patrulea atentat. Pe data de 3 februarie 1981, scriitorul Paul Goma – disident pînă în 1977, cînd s-a refugiat politic în Franţa, opozant al regimului comunist de la Bucureşti şi militant pentru drepturile omului – a primit un colet-capcană. În aceeaşi zi un colet de acelaşi tip a primit şi Nicolae Penescu, preşedintele Comitetului Naţional Român de la Paris, iar în ziua următoare Şerban Orescu, preşedintele Cercului Democrat al Românilor din Germania. Pe colete, la adresa expeditorului scria: "I. A. / Hotel Castellana / Madrid", notaţia reprezentînd o trimitere la Conferinţa organizată de disidenţi în noiembrie 1980, la care cei trei opozanţi participaseră, şi care adusese regimului de la Bucureşti serioase prejudicii. Au fost răniţi Nicolae Penescu – la faţă şi mîini – şeful Serviciului de Deminare al DST, venit să dezamorseze bomba la locuinţa lui Paul Goma, şi Şerban Orescu³⁸. După toate probabilităţile (conform Securităţii ungare), bombele au fost trimise de belgianul Luc Edgar Groven ("Eric"), membru al ETA şi al ORI, acţiunea înscriindu-se în modul de operare al organizaţiei sale de origine. Tot prin acesta din urmă, grupul Carlos a transportat la München explozibilul necesar atentatului. Din desfăşurarea acţiunilor putem deduce că grupul dorea să înlănţuie atentatele la adresa opozanţilor cu cel asupra postului de radio, însă trimiterea explozibilului în Germania a întîrziat.

Pe 13 februarie Carlos l-a sunat pe Nica–"Niţescu" şi i-a comunicat codificat că Johannes Weinrich ("Steve") va întîrzia în executarea atentatului. Conform informaţiilor de presă avînd la bază surse occidentale: "Atentatul ar fi trebuit să se producă cu o săptămînă mai devreme, pe 14 februarie, tot într-o sîmbătă seara, dar în două locuri simultan şi într-o manieră extrem de dură. Prima bombă ar fi trebuit să explodeze la Holzkirchen, o mică localitate din apropierea Münchenului, unde se aflau emiţătoarele primare ale Europei Libere. Se urmărea un dublu scop: crearea unei diversiuni şi amuţirea radioului. La sediul din München al «Europei Libere» urma să se producă apoi atacul propriu zis. Nu doar detonarea unei bombe, ci şşiţ un atac armat avînd ca obiectiv pătrunderea în departamentul românesc, înfrîngerea oricărei rezistenţe întîmpinate pe parcurs şi sustragerea presupusei «arhive secrete». Comando-ul terorist urma să fie condus de germanul Johannes «Steve» Weinrich, adjunctul lui Carlos. Echipa era formată din zece terorişti: cîte doi din gruparea bască ETA, grupul elveţian Prima Linea, Brigăzile Roşii italiene, Celulele Revoluţionare germane şi gruparea palestiniană PFLP şde fapt: FPEL-CS – n. n.ţ. Dotarea lor se compunea din opt walkie-talkie, nouă pistoale, dintre care două cu amortizoare de sunet, şi grenade. Oricine le-ar fi ieşit în cale urma să fie împuşcat. Acest plan a fost abandonat în ultimul momentş,ţ alegîndu-se varianta «uşoară»"³⁹.

Pe 16 februarie a avut loc un alt eveniment neprevăzut, care putea să amîne acţiunea "Tangoul münchenez". Trecînd frontiera dinspre Elveţia către Germania, Giorgio Bellini ("Roberto"), şi el implicat în organizarea atentatului, a fost arestat. Germanii l-au arestat pe baza unei cereri de ajutor juridic, întrucît era acuzat de apartenenţă la organizaţia ilegală italiană Prima Linea. Timp de nouă luni, el a rămas în arest, nemaiputînd participa la atentatul de la München.

În acest timp, grupul a fost preocupat să găsească locurile de destinaţie unde să se retragă după comiterea atentatului şi să-şi stabilească alibiurile. În acest scop, Carlos a vorbit cu Montaner, primul secretar al Ambasadei Cubei de la Budapesta, căruia i-a cerut viza de intrare în ţara sa pentru Magdalena Kopp.

Pe 18 februarie, Carlos i-a expus telefonic unei femei neidentificate planul atentatului asupra secţiei române a postului Europa Liberă. Pînă în apropiere, bomba va fi transportată într-o maşină furată de doi colaboratori ai grupului, după care va fi amplasată de Weinrich la locul vizat. Apoi, în momentul în care Bruno Breguet ("Luca") va detona încărcătura explozivă prin teleghidare, toţi participanţii la acţiune se vor afla în gară sau în trenuri. Pentru Breguet a fost pregătit următorul alibi: va merge la gară, situată la 12-15 minute distanţă de locul exploziei, şi se va sui într-un tren cu destinaţia Nürnberg. Ajuns acolo, se va urca în alt tren, care va veni din Elveţia. În vagonul restaurant, un colaborator îi va înmîna discret un bilet cumpărat şi vizat la Zürich, pentru a putea dovedi că în momentul atentatului nu se afla la München ci, chipurile, în acel tren⁴⁰.

În seara zilei de 19 februarie 1981, Weinrich l-a sunat pe Carlos şi i-a spus că cele mai potrivite zile sînt "20 şi 22 februarie"⁴¹. Apoi, Carlos l-a sunat pe Nica-"Niţescu" pentru a-i comunica faptul că stabilise data execuţiei atentatului pentru "dimineaţa de duminică"⁴², 22 februarie. Pe 21 februarie, la orele 19.26, Luc Edgar Groven ("Eric") l-a sunat pe Carlos, căruia i-a spus, codificat, că datorită arestării lui Giorgio Bellini ("Roberto"), o parte din cei implicaţi în organizarea atentatului trebuiau schimbaţi, însă în rest totul decurge conform planului şi că în curînd el şi Weinrich vor sosi la Budapesta.

Explozia de la postul de radio din München a avut loc mai devreme decît credea Securitatea maghiară, căci teroriştii aveau un cod de recalculare a timpilor comunicaţi. Ea s-a produs pe 21 februarie 1981, la orele 21.47. În faţa clădirii, în partea de est, la 20 de m de centrala telefonică, în acel timp plină de oameni, a fost amplasată o bombă de 15 kg de nitropental, explozibil plastic de producţie românească. Deflagraţia a produs o spărtură de 18 m în zidul exterior, iar suflul a fost atît de puternic, încît a îndoit stîlpii de beton, mobila din interiorul clădirii a fost pulverizată printre crengile copacilor dimprejur şi sute de geamuri din zona alăturată au fost sparte. Un număr de opt colaboratori ai postului au fost răniţi, unei femei fiindu-i distrus maxilarul inferior. În total, pagubele materiale s-au ridicat la patru milioane de mărci germane.

Cu toate acestea, atentatorii au greşit ţinta. Căci explozibilul a fost plasat în faţa secţiei cehoslovace a postului, iar nu a celei române. Pentru executarea acţiunii, "serviciul secret român le-a promis şteroriştilorţ un milion de dolari pentru acest atentat şi le-a livrat documentele necesare de călătorie, arme, muniţii şi explozibili."⁴³

După atentat, membrii grupului s-au reunit la Budapesta, iar de aici au plecat după cum urmează: Kamal al Issawi ("Ali") la Damasc (Siria), Luc Edgar Groven ("Eric") şi un alt membru al ETA la Sofia (Bulgaria), iar Carlos, Kopp şi Weinrich la Bucureşti. Ultimii trei s-au deplasat la o casă conspirativă a CIE, situată într-un fost conac din apropierea Aeroportului Otopeni, în vederea analizării operaţiunii "Tangoul münchenez". Singurul din grup care a vorbit cu acel prilej a fost Carlos, care a descris acţiunea în detaliu, afişîndu-şi mîndria pentru ceea ce aprecia a fi o reuşită. Nica-"Niţescu", care ştia că liderul grupului coordonase de la Budapesta executarea atentatului, în timp ce ceilalţi riscau să fie arestaţi, a făcut în permanenţă remarci sarcastice. El "l-a întrebat pe Carlos dacă nu vrea ca securitatea să-i facă rost de câteva paşapoarte în ordine, pentru ca data viitoare să poată lua şi el parte personal la o operaţiune, ca să aibă grijă de executarea mai precisă a sarcinii."⁴⁴ După ce teroriştii au consumat o cantitatea apreciabilă de alcool, Nica–"Niţescu" a toastat pentru grup: "Usually I kill for money, now I kill for nothing"⁴⁵ (De obicei ucid pentru bani, de data aceasta ucid pentru nimic). Luată dintr-un western-spaghetti al anilor ’70, formula arăta cît se poate de clar dezamăgirea Securităţii şi sugestia ca următoarea operaţiune să fie efectuată în contul milionului de dolari care fusese deja încasat.

CIA şi autorităţile germane au aflat că atentatul împotriva Europei Libere a fost comandat grupului Carlos de către Securitate de la cifrorul şef al Ambasadei Române din Bonn, Constantin Constantinescu, ofiţer CIE trecut la americani la începutul lunii martie 1984. Drept urmare, cinci ofiţeri ai Securităţii externe aflaţi sub acoperire diplomatică în Germania şi implicaţi în operaţiuni criminale au fost declaraţi persona non grata⁴⁶.

Planul de aducere în ţară a grupului Carlos a fost realizat de Tudor Postelnicu, şeful Securităţii, Iulian Vlad, Nicolae Pleşiţă, şeful CIE, lt.-col. Ion Deaconescu, adjunctul lui Nica, iar cel care a comandat şi coordonat atentatul a fost Nicolae Pleşiţă. Carlos a fost în contact şi cu Gisela Vass, adjunct al şefului Departamentului pentru Relaţii Internaţionale al CC al PCR, care avea în atribuţii relaţiile cu "organizaţiile revoluţionare din întreaga lume". Ofiţerul de legătură cu grupul terorist a fost lt.-col. Sergiu Nica, iar la operaţiuni a participat şi lt.-col. Nicolae Nădejde, de la aceeaşi unitate de "lichidări"⁴⁷.

După atentatul de la München, pe 24 aprilie 1981 a avut loc o întîlnire de lucru între lucrătorii Securităţii din RDG – col. Harry Dahl, şeful Secţiei Principale de Combatere a Terorismului, locţiitorul său, col. Günter Jäckel şi mr. Helmut Voigt, şef de secţie – şi omologul lor din Ungaria, lt.-col. József Varga. Scopul acestora era să evalueze informaţiile pe care le-ar fi putut furniza Giorgio Bellini ("Roberto"), membru al grupului Carlos arestat în RFG, despre colaborarea ORI cu statele est-europene. Ei au stabilit ca lui Carlos să i se dea de înţeles că şederea permanentă pe teritoriul statelor socialiste nu mai este posibilă. Pentru a facilita sarcina, Varga le va acorda membrilor grupului un termen de plecare de maximum patru luni şi le va permite pe viitor exportul de arme, tranzitarea teritoriului sau sejururi de scurtă durată. De fapt, rolul lucătorilor operativi era de a pune în practică o decizie deja luată, întrucît Varga i-a anunţat pe participanţi că "a obţinut deja consimţământul colegilor din URSS şi ČSSR şCehoslovaciaţ"⁴⁸. Probabil că aportul tovarăşilor cehi în această afacere a fost doar acela de a aproba – şi ei – decizia luată de KGB.

Conform informaţiilor furnizate de J.O. Koeheler, ofiţerul MfS Rainer Wiegand – responsabil cu controlul străinilor rezidenţi în RDG, care a participat şi el la o consfătuire pe linia sa de muncă cu organismele similare din statele est-europene, afirmă că: "Toate aceste state şcomuniste est-europene – n. n.ţ se abţinuseră să ia măsuri împotriva lui şa grupului Carlos – n. n.ţ, la «recomandarea» KGB."⁴⁹ Mai mult, la un moment dat, cînd a fost informat de Direcţia a XX-a a Stasi (care se ocupa, între altele şi cu subversiunea) că "Şacalul" se afla din nou în Berlinul de Est, Wiegand a luat legătura cu colonelul Boris Smirnov, şeful Direcţiei a II-a (contraspionaj) a KGB din sediul de la Karlhorst, pentru a-i cere sfatul cu privire la modul în care să procedeze. Acesta i-a spus că "MfS trebuia doar să urmeze exemplul celorlalţi. Atâta vreme cât Carlos nu putea fi clar implicat de autorităţile occidentaleş,ţ trebuia «să fie lăsat în pace şi doar supravegheat». În plus, a mai adăugat colonelul KGB, Carlos făcea suficient de mult rău Occidentului, încât să nu merite să se ia măsuri împotriva lui. Când Wiegand a sugerat că ar trebui măcar să-l interogheze, ofiţerul KGB i-a răspuns: «În locul dumneavoastră n-aş face una ca asta...V-aţi tăia craca de sub picioare.»"⁵⁰ De ce să incomodeze şi irite deci grupul Carlos – şi, alături de el, statele care îl susţineau –, atîta vreme cît aducea servicii Blocului Comunist fără să-l implice?

Drept urmare, pe 15 mai 1981 între Carlos şi Weinrich, pe de o parte, şi coloneii Petresevics şi Lajos Kovacs de la AVH (primului nu-i cunoaştem funcţia, însă, după propria-i mărturisire era unul dintre şefii Securităţii, în timp ce cel de-al doilea era şeful Secţiei Terorism Internaţional), la sediul Oficiului Central pentru Controlul Străinilor a avut loc o întîlnire. Ea a fost filmată, iar caseta se găseşte în dosarul C – 79/AVH⁵¹. Comunicarea lui Petresevics a fost cît se poate de clară: "În cel mai scurt timp, trebuie să lichidaţi baza voastră din Ungaria şi toate stocurile de arme şi arhive. Bineînţeles, puteţi să călătoriţi prin ţară, puteţi sta câteva zile dar nu se mai pune problema unei baze permanente. Iată cam ce am dorit să vă spunem. [...] Nu vă vom împişeţdica să voiajaţi şi să rămâneţi câtva timp. Noi nu ne amestecăm în afacerile voastre. Dar, mai presus de orice, fără baze!"⁵² Cu acel prilej, Carlos s-a angajat să lichideze baza din Ungaria în decurs de maximum două luni, iar membrii grupului s-au retras la Bucureşti.

Al cincilea şi al şaselea atentat. Ion Şerban – ofiţer al Securităţii externe, care lucrase în calitate de curier de documente secrete sub acoperirea de medic – şi inginerul Rudolph Bruchner (alias Gheorghe Mandache), şi el ofiţer de Securitate, care au trecut la "inamic" (primul stabilit din 16 februarie 1981 în Elveţia, iar cel de-al doilea în RFG) au fost la un pas de a fi ucişi de grupul Carlos prin amplasarea de bombe în autoturismele personale. Ion Şerban a fost declarat dezertor prin ordinul nr. II/09527 din 20 februarie 1981 semnat de gl.-lt. Nicolae Pleşiţă, şef al CIE şi adjunct al ministrului de Interne. Urmare, Direcţia de Cercetări Penale a Securităţii a întocmit dosarul nr. 65792 (27 de file), prin care îl acuza de "trădare prin transmiterea de secrete" şi "refuzul de a se înapoia în ţară". Acţiunea penală a fost pusă pe rol, fostul ofiţer fiind judecat în contumacie, cu uşile închise, la Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti. Prin minuta sentinţei nr. 50, el a fost condamnat la moarte şi confiscarea totală a averii. Pe 23 ianuarie 1982, în timp ce Ion Şerban se afla în maşină împreună cu soţia sa, automobilul a sărit în aer. El a fost rănit la picior şi a rămas cu o infirmitate. Pe 26 ianuarie, automobilul celui de-al doilea dezertor a luat şi el foc. Nu există nici un dubiu că atentatele au fost puse la cale de Securitate, fapt recunoscut şi într-un raport din 6 februarie 1982 al ofiţerului CIE cu nume de cod "Bîrcan", însărcinat cu măsurile operative împotriva scriitorului Ion Caraion (care era în acel timp exilat în Elveţia), în care, după ce sînt descrise atentatul împotriva lui Ion Şerban şi efectele sale asupra lui Ion Caraion se afirmă în clar că: "s-a produs un atentat asemănător asupra inginerului Rudolph Bruchner [subl. n.]"⁵³.

Acum Carlos coordona acţiunile grupului de la Budapesta şi Bucureşti⁵⁴. Pe 16 februarie 1982 Magdalena Kopp şi Bruno Breguet au fost arestaţi la Paris, unde plecaseră – din însărcinarea serviciilor secrete siriene – să-l execute pe Walid Abu Zahr, redactorul şef al ziarului proirakian "Al Watan al Arabi", motivul fiind poziţia sa critică faţă de Partidul panarab Baas. (În acelaşi timp, Carlos întreţinea relaţii bune şi cu diplomaţii irakieni, cu care se întîlnea frecvent la Budapesta.) Totodată, sarcina celor doi era ca – de astă dată la comanda serviciilor secrete libiene – să organizeze un atentat cu bombă la una din ambasadele Kuweitului sau Emiratelor Arabe Unite. Nu au reuşit însă să facă nimic din ceea ce-şi propuseseră, fiind arestaţi înainte de a putea întreprinde ceva.

Ca răspuns, Carlos a somat Ministerul francez de Interne să-i elibereze pe cei doi, apoi, văzînd că francezii nu cedează şantajului, a pus la cale mai multe atentate: pe 15 martie 1982 împotriva Ambasadei şi a Centrului Cultural Francez din Beirut; pe 29 martie asupra unui tren expres francez; pe 16 aprilie au fost ucişi la Beirut diplomatul francez Guy Cavallo şi logodnica sa; pe 19 aprilie două bombe au explodat în faţa biroului Air France şi a Ambasadei Franţei din Viena; pe 24 aprilie, la ora 9.00, cînd începea procesul celor doi terorişti, Johannes Weinrich a detonat în faţa redacţiei ziarului "Al Watan al Arabi" o încărcătură explozivă plasată într-o maşină-capcană, atentat soldat cu un mort şi 68 de persoane grav rănite⁵⁵. Cu toate acestea, Kopp şi Breguet au fost condamnaţi la patru şi, respectiv, cinci ani de închisoare. În replică, grupul Carlos a explodat o bombă la Ambasada Franţei din Beirut, tot într-o maşină capcană, atentat soldat cu 11 morţi şi 27 de răniţi. (va urma)

Mircea Stănescu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!