Credinţă şi încredere – o analiză sociologică

Una din întrebările ce se întâlnesc frecvent în sondajele din România este cea legată de încrederea în instituţii. În cele ce urmează vom evidenţia unele aspecte legate de acest tip de întrebare. Sondajele de la care am pornit sunt cele organizate de Institutul de Sondare a Opiniei Publice al Fundaţiei "România de Mâine" şi realizate cu participarea directă a studenţilor Facultăţii de Sociologie şi Psihologie a Universităţii Spiru Haret, publicate în ziarul Adevarul atât în 2004 cât şi în 2005.

La întrebarea Câtă încredere aveţi în următoarele instituţii? au fost propuse următoarele variante de răspuns: foarte multă, multă, puţină, foarte puţină, deloc. În funcţie de distribuţia răspunsurilor am evidenţiat trei tipuri de instituţii:

Instituţii în care populaţia are încredere sporită

Instituţii în care populaţia are încredere relativ crescută

Instituţii în care populaţia are încredere scăzută

Fiecăreia din aceste categorii i se asociază câte o instituţie astfel:

• pentru categoria a – Biserica
• pentru categoria b – Armata
• pentru categoria c – Partidele Politice

Acestă particularizare este interesantă pentru a studia tendinţele percepţiei populaţiei, referitor la aceste tipuri de instituţii. Desigur, era de aşteptat ca, într-un an (am studiat comparativ anul 2004 şi anul 2005), să apară diferenţe foarte mari. Totuşi, comparând statistic distribuţiile pentru fiecare categorie, notăm diferenţe semnificative între 2004 şi 2005. Fiecare caz în parte merită analizat, căci evoluţiile, pe cele trei tipuri de instituţii, au explicaţii particulare.

Biserica, încredere şi credinţă

Aşa cum de altfel apare în mai toate sondajele, Biserica reprezintă instituţia în care populaţia are cea mai mare încredere. Datele pentru cei doi ani se prezintă astfel:

Este evidentă tendinţa de migrare a opţiunilor populaţiei spre categoria "Foarte multă" încredere, creşterea fiind de la 41,4% la 50,1%. Putem interpreta această tendinţă ca pe una nu neapărat pozitivă, pornind de la observaţia că în general oamenii "îşi aduc aminte de Dumnezeu la vreme de necaz". Totuşi, întrucât aplicăm teorema – clasică în sociologie – conform căreia ameninţarea externă tinde să crească coeziunea unui grup, putem traduce creşterea accentuată a încrederii totale ("în cea mai mare măsură"), contatată la mai bine de jumătate din populaţia investigată drept un semn al identificării puternice cu Biserica. Spre deosebire de alte instituţii – politice, economice, sociale, ba chiar şi culturale – Biserica trece drept independentă de eventualele influenţe exterioare, percepute ca ameninţătoare la adresa identităţii naţionale şi culturale. Motivele creşterii încrederii într-o instituţie aparent retrasă din viaţa publică pot părea de neînţeles unui observator superficial. Ori tocmai aceasta retragere din viaţa publică în scopul redescoperirii vieţii comunitare este unul din motivele puternicei atracţii pe care românii – tributari unui culturi de tip comunitar, rural – o resimt faţă de Biserică, la această oră poate cea mai conservatoare instituţie românească. Din acest punct de vedere este remarcabilă tendinţa inversă pe care populaţia o urmează în comparaţie cu elita politică: în vreme ce România este antrenată în procesele integrării şi globalizării, populaţia se îndreaptă spre instituţiile conservatoare, tradiţionale.

Armata: două tipuri de încredere

Aceasta este instituţia la care, cel puţin aparent, nu se observă nici o tendinţă de schimbare a opţiunilor.

Chiar dacă statistic se poate spune la limită că avem diferenţe semnificative, acestea se observă în partea stângă a opţiunilor; pe de altă parte, luând în considerare faptul că migraţia opţiunilor este dinspre categoriile "Puţină" şi "Deloc" spre "Foarte puţină", este clar că diferenţele sunt nesemnificative între cei doi ani. Putem totuşi lansa o ipoteză prin care, deşi cantitativ gradul de încredere al populaţiei în armată este acelaşi în acest an şi în anul trecut, calitativ putem avea două tipuri uşor deosebite de încredere din punct de vedere calitativ. Evenimentele care ar fi putut influenţa această evoluţie calitativă a încrederii în armată sunt integrarea în Alianţa Nord-Atlantică şi participarea activă la conflictele internaţionale în care Alianţa este implicată. Din acest punct de vedere, percepţia asupra armatei poate fi una care nu mai coincide cu cea a anilor trecuţi, atunci când ea era considerată o instituţie tradiţională, ale căror valori – loialitate, bravură, patriotism, rigoare – reprezentau o societate de asemenea tradiţională. Astăzi, armata este definită mult mai raţional, cu precădere prin prisma raţionalităţii politicii şi geopoliticii internaţionale. Armata română este partenerul altor armate străine; ea nu mai este datoare să apere exclusiv România, ci şi alte teritorii sau "obiective strategice". Pe de altă parte, teritoriul românesc poate fi apărat şi de alte armate aliate, pe care ar trebui, aşadar, să le investim de asemenea cu încrederea noastră. Raţiunea politicii actuale tinde să substituie, ca motivaţie a încrederii susţinute în armată, devotamentul faţă de o instituţie eminamente naţională. Spre deosebire de Biserică, armata română nu mai este exclusiv a României. Sunt interesant de urmărit consecinţele pe care conştientizarea acestei modificări de definire a unei instituţii-cheie le va produce în percepţia populaţiei. De vreme ce încrederea este o valoare subiectivă, care se acordă pe baza comprehensiunii, a capacităţii de identificare între populaţie, pe de o parte, şi instituţia creditată, pe de altă parte, riscăm să anticipăm o scădere a acestui indicator pe viitor. Totuşi, acest lucru nu ar exclude o mai bună apreciere a eficienţei armatei, de pildă.

Partidele politice sau forţarea raţională a încrederii

Această categorie reprezintă o surpriză având în considerare ideea vehiculată vis-a-vis de partidele politice. În toate discuţiile există tendinţa de a afirma că populaţia nu are încredere în partidele politice şi că această neîncredere este în creştere. Comparând cei doi ani am obţinut diferenţe semnificative din punct de vedere statistic

Analizând diagrama de mai sus, se observă că la primele două categorii practic nu avem diferenţe. În partea stângă se observă o uşoară migraţie a opţiunilor populaţiei dinspre "Deloc" spre "Foarte puţină" şi "Puţină". Aceasta înseamnă că populaţia manifestă totuşi o tendinţă de uşoară creştere a încrederii în partidele politice. Care este însă fondul acestei creşteri? Dacă creşterea încrederii în Biserică se baza pe o accentuare a identificării subiective a populaţiei cu valorile religiei ortodoxe, dacă uşoara variaţia a încrederii în armată poate indica începutul înlocuirii valorilor militare tradiţionale cu cele ale noilor instituţii transnaţionale, relativa deplasare de la rezerva totală spre investirea partidelor cu "puţinul" credit înregistrat în sondaj are, credem, baze pur raţionale. De altfel, spre deosebire de primele două instituţii, partidele nu sunt potrivite unei asemenea aprecieri subiective precum încrederea. Ele sunt instituţii noi, neverificate, neorganice culturii noastre. Au apărut ca fenomen artificial şi, ca atare, s-au "bucurat" de toată suspiciunea populară. Relativa deplasare pozitivă a încrederii în 2005 poate fi efectul ultimelor alegeri generale, când a avut loc răsturnarea partidei aflate la putere. Ca orice alt eveniment asemănător, această evoluţie ar fi putut declanşa un anumit "optimism" în legătură cu capacitatea proprie a populaţiei de a înţelege şi manevra instrumentul electoral şi, deci, de a credita, din acest punct de vedere partidele. Totuşi, acest credit nu le investeşte ca instituţii de orientare, de îndrumare socială – aşa cum este Biserica sau cum a fost armata – ci ca instituţii ce ar putea fi ele manevrate, orientate conform raţiunii populare. În momentul însă când interesul pentru acest tip de implicare civico-politică scade, este de aşteptat ca şi neîncrederea funciară în acest tip de organizaţii să revină.

Concluzii

În lucrarea de faţă scopul principal a fost de a prezenta anumite aspecte legate de încrederea populaţiei în instutuţii. Concret, două aspecte au făcut obiectul preocupării noastre:

• ierarhizarea instituţiilor după încrederea populaţiei, pornind de la distribuţia răspunsurilor şi
• modificările în încrederea (atitudinea) populaţiei vis-a-vis de anumite instituţii.

În ceea ce priveşte primul aspect, observăm o ierarhizare a instituţiilor conform cantităţii de încredere după criteriul subiectiv: instituţiile cele mai subiective, cele mai "familiale" (dacă familia ar fi figurat în lista instituţiilor testate probabil că s-ar fi aflat pe primele locuri) atrag cea mai mare încredere din partea populaţiei; instituţiile "obiective", a cărei raţiune de a exista este una legitimată exterior, economic sau politic, au, încă, grade scăzute de încredere. Putem deduce că acest tip de atitudine îi recomandă pe români ca o populaţie care se raportează încă afectiv, subiectiv la instanşele viaţii publice. În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect, se poate afirma că există o uşoară tendinţă de apreciere a încrederii "raţionale" a populaţiei în instituţii, oricum însă nesemnificativă faţă de remarcabilă creştere a ataşamentului faţă de organizarea "neraţională" (în sensul că nu este susţinută de un interes public raţional, lumesc) a instituţiei bisericeşti. De altfel, un alt lucru ce l-am observat în urma analizei datelor şi a observaţiilor de pe teren este posibilitatea ca încrederea populaţiei în instituţii să fie determinată de distanţa dintre instituţie şi politică. Adică cu cât instituţia este considerată mai neimplicată în politică, "departe de politică", cu atât încrederea este mai mare.

Ne rezervăm însă la a considera aceste observaţii drept ipoteze. Din punct de vedere sociologic, confirmarea lor trebuie, desigur, susţinută de cercetări aprofundate.

Cristian Mihai Pomohaci

Corina Bistriceanu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!