Elegia (dez)integrarii

În Franta Vechiului Regim, ca sa dau un exemplu în ton cu vântul francofon care bate peste blocurile României, exista o sarbatoare a trandafirului, despre care se stia ca fusese initiata în veacul al saselea de un episcop de Noyon, Sfântul Médard. În fiecare an, în iunie, satenii din Salency alegeau trei dintre cele mai frumoase, bune de maritat si caste fete ale satului. Seniorul alegea apoi una dintre ele si, pe data de 8 iunie, o conducea la castel unde îi dadea o zestre. Apoi, împreuna cu întreg satul, în sunet de fanfare, o conducea la biserica unde participau cu totii la vecernie. Dupa slujba, procesiunea se îndrepta catre capela Sf. Médard, unde preotul aseza o cununa de trandafiri pe fruntea fecioarei. Urma, ca în toate basmele, un ospat. Sarbatoarea a supravietuit Revolutiei, dar nu a supravietuit erei atomice. Locul ei a fost luat de concursuri de miss, în care castitatea nu mai joaca nici un rol. Cam acelasi lucru s-a întâmplat si cu România.

Jurnalisti pe baza de card

Cu o populatie în descrestere si haituita, România a trecut în ultimii saisprezece ani printr-o "noua revolutie culturala". De la ultimul palmas jurnalistic pâna la tot mai pidosnicii analisti politici, multi par a face parte din acelasi club al insignifiantei locvace, al scriitorilor ATM sau bancomat: bagi cartela, scoti articolul. Exceptii sunt, desigur, de nu ar fi sa ma gândesc decât la câtiva oameni din Bucuresti, la un editor din Timisoara, la un eseist care încearca sa dezrobeasca din verigile "retelei" Sclavii fericiti, sau la un fotograf din Iasi (Dan Mititelu) ale carui articole din Fotomagazin pun pe jar instalatorii artei prost-moderne. În mare însa, România pare condamnata de clasele ei sporovaitoare sa repete toate greselile Occidentului dezaxat.

Comunismul a fost un regim criminal, cu o anumita marja de eroare însa. Ceea ce a fost "bun" în comunism nu s-a datorat regimului în sine. "Bun" a fost ceea ce a supravietuit "înghetat" din România de dinainte de 1945: institutii, oameni, reflexe. Asa au fost, de exemplu, anumite segmente ale sistemului de învatamânt, mai degraba tehnic decât umanist. Acum însa ne integram în prostia euro-atlantica: diluam programa scolara, distrugem spiritul de corp al profesorilor si elevilor, lasam de-o parte disciplina, permitem coruptia si criminalitatea sa înfloreasca pe holurile si în curtile din spate ale scolilor, lasam tot felul de tâlhari juvenili sa-si terorizeze colegii si profesorii. Ceea ce se distruge acum, prin coborârea standardelor învatamântului românesc, nu e "scoala comunista", ci ramasitele scolii antebelice, de Europa veche. La fel, daca modernitatea comunista nu a reusit sa dezghioace cu totul românul din capatâna patriarhalitatii lui, postmodernitatea eurosocialista va reusi. Ce n-a reusit lampa lui Ilici va reusi mall-ul Bruxeles-ului.

Marginali si centristi

De altminteri, ceea ce caracterizeaza postmodernism/political correctness-ul românesc e spiritul lui corporat. Acolo unde postmodernii occidentali vorbesc în numele periferiilor – sociale, rasiale, estetice -, postmodernii români vorbesc, mai întotdeauna, în numele centrului, fie el Bruxelles sau Washington. Marginalitatea româneasca ramâne sa fie recuperata de dreapta, de sustinatorii valorilor "tari", acuzati apoi de "nationalism". Acolo unde minoritatile occidentale au fost îndemnate sa creeze o arta care sa le exprime, postmodernul nostru copiaza arta minoritatilor occidentale, blamând specificul românesc. Una dintre lozincile cele mai des întâlnite în literatura produsa de departamentele care genereaza si strajuiesc corectitudinea politica (women studies etc.) e fraza: "I am not your margin, I am my center." Ei bine, pentru ca Noica a cerut Vestului, în scrisorile sale catre Sanda Stolojan: "Lasati-ne sa fim, atâta va cerem – nu ne sugrumati,"[i] e acuzat de izolationism/protocronism/ceausism. De ce? Tot ce voia era sa nu fim marginea nimanui – fie el Occident sau U.R.S.S. -, ci propiul nostru centru. Adica sa ne traim conditia de vesnic marginala provincie imperiala ca pe o posibilitate de autonomie spirituala, ca pe o convertire a distantei în discernamânt. Era vorba de ascetismul marginii, nu de servilismul marginii. Or tocmai acesta din urma pare a fi devenit o specialitate postmoderna româneasca.

Sarmalele si coliva nu se vînd la mall. Înca

Deocamdata îmi pun toate sperantele în faptul ca sarmalele si coliva nu se pot preambala, nu se pot vinde la mall. "Gândeste global, actioneaza local" e deviza internationalistilor. Gândeste normal si manânca de acasa e deviza mea.

Stânga are memorie scurta: dupa ce a distrus taranimea în numele industrializarii, dupa ce a distrus învatamântul în numele corectitudinii politice (toti suntem premianti, toti suntem "speciali"), acum da vina pe "capitalism" si predica globalismul vegetarian. În anii ’20-’30, stânga franceza cerea adaptarea învatamântului universitar la nevoile societatii, la cerintele progresului. Universitatea nu trebuia sa produca gentlemeni, ci agenti ai erei moderne. Acum, aceeasi stânga deplânge prea marea dependenta a universitatii de cerintele "corporatiilor". Taranii au disparut - sa nu uitam ca Marx îi considera niste reactionari ireductibili care trebuie striviti fara mila -, dar brusc trebuie sa fim cu totii organici. Distrugem "agricultura de subzistenta", dar cerem mâncare naturala si trimitem orasenii englezi sa cultive mini-loturi de zarzavat. Distrugem credinta, si apoi ne drogam, ca avem un "gol existential". Distrugem familia si apoi spunem ca "society is guilty". Unui criminal/pedofil/ traficant de droguri îi gasim toate circumstantele atenuante posibile. "Society is guilty", societatea e de vina, determinismul social l-a facut ceea ce e. În cazul unui om normal însa – "fundamentalist", pe jargonul nou -, toate mecanismele retorice de exonerare se blocheaza. Un "fundamentalist" nu are voie sa spuna ca nu e decât produsul vremii lui, ca e un om exasperat de distrugerea tuturor reperelor care au stat la baza educatiei lui si a zeci de generatii anterioare. Brusc, ochii lacrimosi ai behaviorismului lasa loc mâniei intelectuale, si determinismul, liberului arbitru.  

Stiu ca România profunda, sufleteste, nu numai demografic sau intelectual, a pierdut deocamdata partida. Dar vorba Psalmilor, într-o traducere nu academica, ci asa, rascolnica: "Mai bun este putinul celui drept, decât bogatia multa a pacatosilor// Ca bratele pacatosilor se vor zdrobi, iara Domnul întareste pre cei drepti."

Mai postmoderni, putem sa strigam, pe ritmuri funk, cu James Brown: "I’m Romanian and I’m proud." Say it loud!

Mircea Platon

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!