URME DE CIVILIZAŢIE BIZANTINĂ

Interviu cu drd. arh. Dan Ionescu, de la Institutul Naţional al Monumentelor Istorice

- Se poate vorbi în cultura noastră de o "formulă românească" a civilizaţiei bizantine?

- Putem spune că există, însă această "formulă" nu a însemnat o simplă copiere a modelelor bizantine. Se poate vorbi de o sinteză românească a modelelor bizantine, dar şi occidentale şi răsăritene, realizată pe parcursul mai multor secole. După sinteza daco-romană, au fost mai multe straturi de influenţe grefate pe aceasta: romano-bizantine, vechi slave, germanice, nordice (vikinge), asiatice; la acestea se adaugă straturile mai vechi reprezentate de sinteza traco-etrusco-celtică şi traco-elină. Elementele daco-romane sunt recognoscibile în tipul general şi decorul ceramicii folosite, în croiala şi desenul ţesăturilor, în muzică, dar şi în arhitectura răspândită în spaţiul etnic de formare al poporului român, adică de la Marea Adriatică la Marea Neagră, şi din Munţii Balcani până în nordul Munţilor Carpaţi. Atât datorită vastului teritoriu pe care s-a desfăşurat această sinteză, cât şi datorită duratei în timp, Nicolae Iorga a ajuns la celebra exprimare de "Bizanţ după Bizanţ". Perioada de cristalizare a sintezei româno-bizantine a fost însă, aceea a secolelor VIII-XV, când, dealtfel, se şi constituie primele formaţiuni statale româneşti, atât la sud, cât şi la nord de Dunăre. Tot acum sunt înfiinţate şi organizate mănăstirile şi schiturile, aşa cum le cunoaştem noi astăzi. Trebuie precizat că cele mai vechi atestări documentare ni se păstrează despre aşezămintele româneşti din Pannonia, Transilvania şi Banat, respectiv din secolele XI-XII. De exemplu mănăstirea din Biharea, capitala lui Menumorut, închinată, înainte de anul 1030, la mănăstirea bessilor Sf. Teodor de lângă Ierusalim, ca şi alte zeci de sfinte lăcaşuri. În ceea ce priveşte alcătuirea mănăstirilor, acestea cuprindeau – după regula Sf. Vasile cel Mare -, biserica, paraclisul, trapeza, chiliile, casa egumenească, arhondăria, dotări tehnice - bucătăria şi baia -, grajduri, hambare, pivniţe. Mărimea, aşezarea şi materialele de construcţie variau în funcţie de posibilităţile ctitorilor.

- Existau "dotări tehnice" mănăstireşti mai deosebite?

- Epoca de înflorire a mănăstirilor la noi, a fost aceea a secolelor XVI-XVIII. Este chiar epoca de maximă extindere a Imperiului Otoman, dar şi de început a descreşterii acestuia – după cum spunea Dimitrie Cantemir -, totodată fiind epoca apogeului daniilor româneşti către Locurile Sfinte, inclusiv construirea de edificii acolo, de la biserici până la arsanale (dotări portuare), apeducte şi băi. Dintre mănăstirile importante care jalonează această perioadă amintim: Tismana, Cozia, Neamţ, Slatina din Moldova, Putna, Hurezi, Tutana, Plumbuita, Radu-Vodă, Sf. Gheorghe-Nou, Brâncoveni, Strehaia, Galata, Sf. Sava din Iaşi, Cotroceni, Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, Mitropolia din Târgovişte, Sf. Dumitru din Craiova, etc.
Toate acestea aveau şi dotări tehnice: băi, bucătării, apeducte şi conducte pentru evacuarea apei, bazine de decantare, haznale. La rândul lor, toate curţile boiereşti importante aveau asemenea dotări, după cum o dovedesc relatările călătorilor străini, şi descoperirile arheologice.

- Cum arăta o cuhnie ori o baie bucureştenă, de pildă?

- În Bucureşti, înafara mănăstirilor amintite, mai erau: Sărindar, Mihai-Vodă, Sf. Ecaterina, Stelea, Căldăruşani, Sfinţii Apostoli, Sf. Ioan cel Mare, Zlătari, Sf. Sava, Ghiorma Banul (a Grecilor), mănăstirea-spital Colţea, Stavropoleos, Antim, Văcăreşti, Sf. Vineri, Schitul Maicilor, Răzvan, Aşezămintele Brâncoveneşti şi multe altele, mai mărunte. Aşa cum spuneam, toate dispuneau de instalaţii sanitare şi bucătării. Unele, precum Plumbuita, Sf. Ioan cel Mare, Sf. Ecaterina ori Palatul Domnesc, aveau şi băi în centrul oraşului – cam pe locul Pieţii Unirii de astăzi -, proprietatea lor, pe care le închiriau. Astfel erau "baia cea mare şi nouă" a Mănăstirii Plumbuita, "baia de la Sf. Ioan cel Mare", "baia Sfintei Ecaterina", ori "baia cea veche domnească", toate atestate în secolele XVI-XVII, după 1560. Cu siguranţă că au existat şi altele, mai vechi, dar pustiitoarele incendii abătute asupra Bucureştilor în timpul luptelor purtate de Mihai Viteazul şi Radu IX Şerban, au distrus mii de acte publice şi private, lipsindu-ne de informaţii preţioase. Poate vor mai fi ceva acte la Sfântul Munte, în Antiohia, Ierusalim ori la Sf. Ecaterina din Sinai...

Cele mai bine păstrate şi cele mai mari, erau cele de la Antim, Cotroceni, Radu-Vodă, Sf. Gheorghe, Văcăreşti şi Schitul Maicilor. Acestea erau prisme cu baza pătrată – latura ca de 10 metri, înălţimea tot atât -, în care, cam la jumătatea înălţimii primeia, era înscrisă o altă prismă, tot pătrată, rotită la 45º, iar pe aceasta era construită o prismă octogonală, elansată, străpunsă de ferestre înguste, prin care se evacua fumul. O altă variantă era aceea în care pe fiecare colţ al ultimei prisme de bază era poziţionat câte un coş foarte zvelt, iar sus, la mijloc, era un lanternou. Toate elementele acestea se sprijineau de pereţi, în general, prin bolţi speciale, numite trompe. Un astfel de exemplar a fost restaurat în anii 1930 la Mogoşoaia.

- Unde au dispărut? Să înţelegem cumva că Micul Paris a ieşit victorios în faţa "Micului Constantinopol"?

- Din păcate, dintre toate exemplarele existente la mijlocul celui de-al XIX-lea veac – cel puţin în Bucureşti -, n-au mai ajuns la noi decât ansamblurile mănăstirilor Cotroceni – transformată în palat domnesc, apoi regal, apoi al pionierilor, iar acum prezidenţial -, Plumbuita, Antim – trunchiat în urma sistematizării patronată de cei doi Ceauşeşti –, o mică parte din Mănăstirea Sf. Treime "Radu-Vodă", ca şi din fosta mănăstire Sf. Nicolae a lui Mihai-Vodă. Ce s-a întâmplat ?! Regulamentul Organic – prima constituţie modernă a principatelor Moldova şi Ţara Românească, impusă în timpul ocupaţiei Imperiului Rus, între 1828-1834 -, cuprindea şi articole speciale privind urbanismul şi amenajarea teritoriului, aşa cum erau înţelese în Rusia de atunci, dar inspirate după modele occidentale (îndeosebi franceze). Acestea prevedeau: alinierea străzilor, crearea unei reţele de bulevarde (prospecturi) largi, drepte şi lungi, având capete de perspectivă armonios rezolvate, grădini şi parcuri, aerarea spaţiilor clădite, dotarea oraşelor cu edificii publice moderne şi cu reţele de canalizare şi iluminat public, pavarea sistemattică a străzilor. Crâmpeie din aceste idei (corelate cu nomocanoanele bizantine), fuseseră deja aplicate în Bucureşti, în vremea principilor domnitori Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Ştefan Cantacuzino (1678-1716), a Mavrocordaţilor Nicolae, Ioan şi Constantin, a Ghiculeştilor Grigore II, Matei Scarlat, Alexandru, Grigore III (1716-1769), a Ipsilanţilor Alexandru şi Constantin (1774-1782, 1796-1797, 1802-1807, cu întreruperi), apoi între 1807-1828, dar erau insuficiente şi aleatorii. Noua ocupaţie ţaristă a adus un corp de tehnicieni organizaţi militar, care a fost împământenit şi afectat administraţiei publice centrale şi locale. Ingineri ofiţeri precum baronul Rudolf Arthur von Borroczyn, vicontele Vladimir Moret de Blaremberg ori cavalerul Nicolae Mavros – ultimii, pasionaţi arheologi -, au contribuit esenţial la modernizarea capitalei Ţării Româneşti, lăsând lucrări de referinţă. Dar au întreprins şi lucrări pe care, acum, în perspectivă istorică, le-am putea socoti contrare interesului naţional: dărâmarea mănăstirilor, hanurilor mănăstireşti şi domneşti. Având în vedere vechimea şi importanţa unora dintre ele – precum Sf. Sava, Sărindarul, Sf. Ecaterina, Sf. Ioan cel Mare ori Zlătarii -, nu putem decât să regretăm distrugerea lor sistematică, desfăşurată timp de 70 de ani, între 1832 – 1903. Argumentele principale pentru distrugere erau "starea de ruină" şi "insalubritatea", explicabile însă datorită delăsării condamnabile în care le lăsau egumenii greci, numiţi de mănăstirile de la Locurile Sfinte, unde erau închinate, ceea ce a provocat a doua şi cea mai importantă măsură: secularizarea. Întâi rezervată numai mănăstirilor închinate – ca punct al Revoluţiei de la 1848 -, apoi extinsă la toate mănăstirile Principatului România, în 1863. De aici încolo putem vorbi de dispariţia vieţii monahale în sute de locaţii, de distrugerea a zeci de ansambluri valoroase de arhitectură şi de sărăcirea spirituală a ţării, până în pragul secolului XX.

- Despre sistematizarea petrecută între 1970 – 1989 ce ne puteţi spune, ca arhitect?

- Din păcate, după aparenta redresare creştină interbelică, a urmat tăvălgul bolşevic. Dacă la început acesta nu a atentat vizibil asupra nucleului istoric al oraşelor din România, începând de la sfârşitul anilor 1950, constatăm extinderea conceptelor de restructurare şi sistematizare urbană, nu numai la periferia oraşelor, ci şi în centrul istoric al acestora. Operaţiile s-au desfăşurat cu predilecţie asupra oraşelor din Moldova, Muntenia şi Dobrogea, sub pretextul "aplicării principiilor socialiste de urbanism, a desprinderii de rămăşiţele arhitecturii burgheze, a ridicării nivelului de trai şi satisfacerii nevoilor oamenilor muncii". De fapt a fost raderea trecutului nostru, pe sute de ani, în vederea formării "omului nou", care nu mai avea nevoie de atâta istorie, ci de porţiuni de istorie, servite după model sovietic. Vârful acestor operaţii a fost atins între 1983-1989: atunci s-a finalizat distrugerea şi reconstruirea tuturor capitalelor judeţelor extracarpatice, sub patronajul celor doi Ceauşeşti şi a camarilei lor. Atunci au fost sistematic "placate" cu blocuri multe biserici, au dispărut ansamblurile Sf. Ioan din Focşani, Sf. Sebastian din Craiova, Văcăreşti, Schitul Maicilor, Sf. Vineri, biserica fostei mănăstiri-spital Pantelimon, Mihai-Vodă "Arhivele Statului", o parte din incinta Mănăstirii Antim, etc. Antim, Schitul Maicilor şi Văcăreşti conservau cele mai mari şi reuşte cuhnii şi băi (la Schit nu se mai păstra baia), din veacul XVIII. Bine păstrate şi restaurate de către C.M.I. şi D.M.I., erau cele de la Antim şi Schit. Toate fuseseră construite în aceeaşi perioadă, cuprinsă între 1715-1729, ceea ce le conferea statutul de construcţii cu dotare tehnică tip, dintr-o serie păstrată limitat.

- Cum vi se par dotările tehnice ale mănăstirilor de astăzi ?

- Dotările tehnice din trecut se regăsesc în prezent la majoritatea noilor ansambluri, dintre care unele sunt în curs de amenajare. Dealtfel, putem spune că mănăstirile din România, în pofida tăvălugului bolşevizator, au beneficiat de îmbunătăţiri radicale în vremea păstoririi fericitului întru pomenire, Justinian I, Patriarhul României (1948-1977) –, care a murit de inimă rea la aflarea listei bisericilor bucureştene ce urmau a fi "sistematizate". În timpul său foarte multe mănăstiri au fost conectate la reţeaua de energie electrică, apă-canal, gaze ori termoficare, li s-au construit centrale termice şi alte dotări tehnice, ceea ce, în primăvara lui 1977, le-a prilejuit o furibundă reacţie celor doi Ceauşeşti, care vizitau Mănăstirea Putna: "Ce, facem lux pentru popi?". Modernizarea instalaţiilor termice a cuprins atunci aproape toate mănăstirile din ţară, finanţată atât de Patriarhia Ortodoxă Română, cât şi de Stat, prin Departamentul Cultelor şi Direcţia Monumetelor Istorice – desfiinţată în Noiembrie 1977. În prezent, se încearcă dezvoltarea şi dotarea corespunzătoare a aşezămintelor monahale în condiţii de libertate de acţiune şi de conştiinţă, dar cu greutăţi pe măsură..

Interviu realizat de Gheorghiţă Ciocioi

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!