Diferentele confesionale în viziunea lui Simion Mehedinti

Problema interconfesionala, mai ales a relatiei dintre Ortodoxie si Romano-Catolicism, Greco-Catolicism si Protestantism, a constituit o tema predilecta a dezbaterii intelectuale interbelice, cu atât mai mult cu cât o parte semnificativa a elitei era efectiv interesata de valorizarea traditiei religioase rasaritene, ca parte esentiala a traditiei religioase europene. Pe fondul dobândirii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, prin ridicarea ei la rangul de Patriarhie, la 30 iulie 1925, prin tomosul 1579 al Patriarhului Ecumenic Vasile al III-lea si al Sfântului Sinod al Patriarhiei Constantinopolului, se deschideau noi perspective pentru institutia ecleziastica.

Simion Mehedinti, reputatul profesor si academician, creatorul învatamântului geografic modern din România dupa metodele lui Ritter si Humboldt, cu contributii originale la stabilirea obiectului geografiei, la determinarea legilor, a categoriilor geografice si a metodelor specifice de cercetare, promotorul unei pedagogii traditionale, în spiritul unei discipline scolastice riguroase, dominata de profunde convingeri religioase, director al revistei Convorbiri Literare (1907-1923), este una dintre figurile elitei intelectuale interbelice preocupate de problematica interconfesionala, îndeosebi de raporturile Ortodoxiei cu celelalte culte. Demersul de decelare a trasaturilor esentiale ale "crestinismului românesc" se poate realiza, în conceptia lui Simion Mehedinti, fie printr-un recurs analitic la matricea identitara, folclorul national, fie prin, ceea ce am numi astazi, perspectiva imagologica, aceea a oglindirii în ochii strainilor a viziunii religioase a poporului român. Autorul pleaca de la presupozitia corecta a existentei în spatiul românesc a celor doua ramuri esentiale ale crestinismului: Ortodoxia si Catolicismul, la care se adauga luteranismul, desi am prefera termenul de protestantism care acopera o realitate religioasa mult mai cuprinzatoare. Trecem peste faptul ca nu împartasim pozitia lui Simion Mehedinti de a considera luteranismul (protestantismul) ca ramura a crestinismului european pentru simplul argument ca acesta nu admite Predania, Traditia Bisericii Crestine, unicul îndreptar de functionare a doctrinei crestine, aceasta pentru a nu mai aminti de contradictia flagranta a principiului sola Scriptura în detrimentul hermeneuticii patristice. Nu mai este cazul sa insistam cum eram si suntem priviti de catre straini în diverse momente ale istoriei (cronicile si jurnalele calatorilor straini sunt elocvente în acest sens), cu atât mai mult cu cât meritele si scaderile noastre ca popor au fost de nenumarate ori puse si pe seama structurii noastre spirituale, a Ortodoxiei, uitându-se ca fondul genetic al unui popor, cu toate viciile si virtutile sale nu depinde numai de componenta religioasa care modeleaza, ce-i drept, caracterul unei natiuni.

Imperialismul papal

O prima reactie împotriva idealismului crestin este identificata de Simion Mehedinti la catolicism. "Roma, centrul marelui imperiu, ale carui drumuri, toate, duceau spre stâlpul militar din Urbs, s-a simtit cea mai ofensata de noua doctrina care predica egalitatea si fratia între neamuri" (Simion Mehedinti, Crestinismul românesc, Bucuresti, Anastasia, 1995, p.170). Trasaturile catolicismului: politic si ierarhic contribuie la instituirea unui stat papal universal. Raportul dintre Biserica si Imperiu devine unul identic, în masura în care Ecclesia, ca si Statul, este interesata mai întâi de lumea de aici, realizând un soi de "stat al lui Dumnezeu pe pamânt cu Episcopul Romei în frunte", aceasta ca o ilustrare a teoriei augustiniene a lui Civitas Dei. De fapt, Civitas terrena constituie modelul întruparii acelei Civitas Dei în plan uman, a realizarii Împaratiei lui Dumnezeu pe pamânt.

Individualismul protestant

Un alt tip de reactie împotriva idealismului crestin este protestantismul, considerat pe buna dreptate, de Simion Mehedinti "un alt compromis cu doctrina lui Iisus". "Caracteristicile lui sunt tocmai opuse fata de cele ale catolicismului. Pornind de la principiul libertatii (influenta veche protestanta), protestantul afirma o autonomie împinsa uneori pâna aproape de anarhie. În locul imperialismului papal, cu centrul la Roma, el este individualist si particularist. Cine tine în mâna o Biblie se poate considera pe sine ca unitate de masura a întregului crestinism, dupa ideile partizanilor Reformei. Antiteza e vadita: pe când catolicismul e politic în sensul cel mai larg al cuvântului, protestantismul este a-politic si pune libertatea de constiinta a individului mai presus de orice interes al comunitatii, prin urmare si al statului. Rezultatul a fost o sumedenie de secte si de dizidente în mijlocul sectelor" (p.173). Întoarcerea la origine pe care o promoveaza protestantismul este o operatie imposibila, întrucât ea înseamna pur si simplu eliminarea Predaniei, adica ignorarea caracterului viu si organic al învataturii crestine. Protestantismul ignora un fapt fundamental: învatatura lui Hristos nu mai este astazi ceea ce este scris în Evanghelie, ci aceasta Evanghelie asa cum este ea interpretata de Biserica, adica de Sfintii Parinti si de Sinoadele Ecumenice, cu alte cuvinte Evanghelia traita firesc în comunitatea de iubire a Ecclesiei.

Puterea sobornicitatii

O ramura esentiala a crestinismului este Ortodoxia, dominata de caracterul sinodal, în defavoarea primatului papal: nu autoritatea infailibila a Papei, nici libertatea anarhica a individului, ci puterea sobornicitatii este primordiala, întrucât formularea învataturii christice se face în Ortodoxie prin sinoade, pornindu-se de la principiul absolut just ca adevarul crestin, chiar când este vorba de întelegerea cuvântului lui Hristos, e de natura conciliara, si nu rationala – ratiunea individuala neavând nimic de spus într-o asemenea problema. Îndreptarul infailibil în modul de functionare al Bisericii ramâne Predania, Traditia Ecclesiei, firul conducator al crestinismului rasaritean si occidental.

Desi caracterul sinodal este comun tuturor Bisericilor Ortodoxe, exista diferente între Ortodoxia româneasca si celelalte natiuni ortodoxe. "Spre deosebire de misticismul slav si de înclinarile metafizice ale grecilor, amatori de subtilitati dogmatice, crestinismul românesc e mai mult intuitiv, ceea ce se potriveste de altfel si cu temperamentul liric (relevat si de unii straini ca Romier, Keyserling, Bartok si altii). Respecta apoi si Predania, adica e traditional, dar nu în sensul bizantin (cu nota sa complexa levantina), ci mai mult în sens national, legând datinile sale religioase de stravechea pietate dacica si de unele reminiscente latine: Rosalia, Floralia, asa ca nota locala e uneori cum nu se poate mai vadita" (p.173).

Singurul model ecumenic

Distinctia dintre Catolicism si Ortodoxie rezida si în pretentia de universalitate a Bisericii de la Roma care anuleaza ideea de natiune. Pentru Ortodoxie, modelul christic, vestitor prin Evanghelie a vestii minunate privitoare la o "noua îndrumare a omenirii" este singurul model ecumenic si, prin urmare, universal. Astfel, ecumenicitate înseamna invariabilitatea învataturii Ecclesiei, masura dezvoltarii firesti a Evangheliei, singurul îndreptar obiectiv pentru cunoasterea Adevarului. Pretentia de infailibilitate a catolicismului constituie, în viziunea lui Simion Mehedinti, "una dintre loviturile cele mai grave care s-au adus crestinismului atât de simpatizat tocmai prin smerenia lui si printr-un foarte fin simt al relativitatii valorilor omenesti" (p.174).

Haosului protestant, Biserica Crestina (Ortodoxia si Catolicismul) îi opune rigoarea, disciplina si ordinea. Deosebirea dintre Ortodoxia româneasca si pravoslavnicia ruseasca bazata pe un "misticism apropiat de bigotism al mujicilor rusi" consta si în supunerea autoritatii ecleziastice celei politice, printr-o tendinta de cezaropapism (îndrazneala de a se proclama si cap al Bisericii) pe care unii tari (Petru cel Mare) si-o arogau. Fata de Rusia comunista, izolarea Ortodoxiei românesti ar trebui sa fie totala.

Experienta Bisericii Crestine a fost una complicata, cu suisuri si coborâsuri, cu variabile diferite. Spre exemplu, Catolicismul, în pofida încercarii de a fi reprezentat printr-un suveran pontif (o reiterare a lui pontifex maximus) si de a organiza un fel de Stat al lui Dumnezeu pe pamânt, nu a putut opri tendintele divergente din cadrul lui, dând nastere Reformei protestante, cu tot cortegiul sau de anomalii si de libertinisme. Orientul a fost supus unor experiente similare, "începând cu Bizantul în care împaratii amestecau teologia cu razbunarile lor politice (mai ales cu scoaterea ochilor, taierea nasului si juganirea) si sfârsind cu Moscova tarilor brutali, care porunceau tot felul de persecutii, apoi au încheiat prin a se crede capii Bisericii... În fata imperialismului occidental s-a ridicat imperialismul oriental. Panslavistii nu s-au sfiit sa faca din Ortodoxie o unealta politica, înfatisând pe rusi ca singurul popor ales, menit sa joace prin Ortodoxie rolul lui Israel" (pp.175-176).

Simion Mehedinti conchide ca crestinismul românesc "s-a simtit strain în fata papocezarismului catolic, precum si în fata taropapismului oriental". Chiar daca Uniatismul este socotit "un incident politic, nu religios", "crestinismul arhaic – aproape paduratic – al neamului românesc", cum îl caracterizeaza Simion Mehedinti, a reusit sa constituie un îndreptar solid, prin care în special taranii au putut sa conserve "legea româneasca". Prin recursul analitic interconfesional, Simion Mehedinti contureaza profilul singular al crestinismului românesc care nu se subordoneaza altor variante ale crestinismului, pastrându-si propria identitate religioasa, si prin aceasta, culturala si nationala. Ce-i drept, situatia este valabila pâna la sfârsitul perioadei interbelice, perioada comunista si cea neocomunista, provocând mutatii serioase la nivelul profilului crestinismului românesc.

Constantin Mihai

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!