Păcate postmoderne (IV)

Pripăşit accidental cu serviciul printre fiordurile din vestul Copenhagei, toamna lui 2004 mi-a adus iniţierea într-ale sexualităţii postmoderne. "Get lost and get laid" a fost leitmotivul discuţiilor cu un antipatic superior ierarhic, pentru care evacuarea cohortelor de animaliculi aflate în bivuac în zona inghinală era "panaceu universal". Deliciile sub-abdominale, credea şeful cu predestinat nume de conducător, ameliorau calitatea cercetării ştiinţifice şi fluidizau, că tot veni vorba, aşa-numitele "social relations", capitol la care – mi se spunea – eram/sunt tare deficitar. Ei bine, ideile beggar-benison-iene ale comandirului au fost, preţ de două luni, sursă de nesfârşite idiosincrasii...

În vremurile din trecut, Balzac credea că o noapte în slujba amorului trupesc îl face să piardă o pagină de geniu, în timp ce mai spre timpurile noastre Charlie Chaplin punea semnul egal între amorul nocturn şi lipsa eficienţei de peste zi. Culmea savorii o dă însă Salvador Dali care declara dezinhibat că îşi refuză spasmele orgasmice pe motiv că acestea i-ar împuţina puterile artistice.

Că Balzac et comp. au preopinenţi nenumăraţi nu mă surprinde deloc, după cum nu mă surprinde nici amestecul confuz de vagino şi faloforie care animă, din când în când, chipurile gingaşe de prin mass-media. Departe de a fi un pudibond obtuz, admir sincer concupiscenţa dusă la rang de artă, aşa cum face, de altfel, orice păcătos care crede sincer că cea mai mare păcăleală pe care o poţi face diavolului e să vezi aspectul simbolic al momelii lui. Îmi displace însă imanenta mediocritate a postmodernismului de sub semnul căreia nu ieşim, se pare, nici măcar atunci când încercăm deliciile păcatului. Cum altfel să-mi explic succesul unei cărţi de acum vreo trei ani, de pe a cărei copertă galbenă un sexolog chel ne învăţa să facem dragoste "aproape perfect" (accentuarea mea). Enervat de titlu n-am cumpărat scriitura: nu ne-om pricepe la fabricat maşini-unelte sau la turismul litoral, ca tot ne iau acum bulgarii toţi muşterii, dar măcar în amor să excelăm. Şi dacă nici acolo nu putem, că deh, vârsta, frigul, "alimentaţia ştiinţifică" din perioada comunistă, etc., etc. măcar să ne propunem asta. A-ţi propune însă să faci amor aproape perfect îmi aduce aminte, involuntar, de echipele româneşti de fotbal care pleacă voioase în deplasare cu gândul la un "echitabil" zero-zero şi se întorc acasă cu o căruţă de goluri. Primite, nu marcate. Şi îmi mai aduce aminte de deziluziile studenţilor care, cu gândul la un 5 salvator, obţin, invariabil, un 4,50 care nu se poate rotunji – "înc-o boabă"!

Aşa că haideţi, dragi fraţi şi surori întru Hristos, să nu ne lăsăm prinşi în mrejele (uneori contondente alteori concupiscente) postmodernismului, să urmăm voioşi calea ortodoxiei şi sa fim încredinţaţi că doar viaţa întru Hristos este calea către Perfecţiune. Chiar şi – sau, poate, mai ales – atunci când, după ce vom fi lăsat pe mama şi pe tatăl nostru, vom deveni un trup cu aleasa/alesul inimii. Să ne rugăm aşadar cu toţii pentru îndreptarea erotomanilor de profesie şi pentru întoarcerea lor în sânul Bisericii unde, despuiaţi de toate beteşugurile postmoderne, vor regăsi Perfecţiunea. Amin!

Alexandru Nicolin

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!