Deconspirarea Securitatii, între uitare si judecata pripita

Abordarea frontala a ultimului capitol tabu din istoria noastra recenta a creat un puternic sentiment de confuzie. Deruta a fost sporita de reactiile celor în cauza, de punerea în prim-plan a rivalitatilor, de mesajele contradictorii si de rasturnarile de situatie de la o ora la alta. Trezit dintr-o amnezie impusa aproape doua decenii, publicul asista acum la un spectacol în care actorii reali se amesteca printre fantomele vorbarete ale trecutului într-o regie de lumini si umbre, de replici sonore si cuvinte abia soptite, de sensuri vadite si subîntelesuri nedeclarate, cu o multime de cadre suprapuse si solutii scenice neasteptate.

Chiar daca mare parte din ceea ce acum este dat publicitatii se stia sau cel putin se banuia, efectul este o nedisimulata uimire. Parca nu ne asteptam, totusi, ca Securitatea sa fi fost atât de bine infiltrata: de la oameni politici la cei din mediul cultural-academic, de la sportivi la atletii credintei si de la ziaristi la avocati. Perplexitatea este cu atât mai mare cu cât ne dam seama ca am împartit acelasi spatiu de dupa 1989 cu oameni care pâna acum pareau altminteri. Sau nu. Deconspirarea alterneaza cu o serie de confirmari la fel de dezamagitoare.

Motiv pentru care confuziei si uimirii îi ia locul lehamitea. Dorinta de a ne pune în rânduiala memoria risca sa se rezume la constatarea ca totul este o enorma butaforie, o manevra de abatere a atentiei de la lucrurile cu adevarat importante, o batalie pentru putere, o ultima demonstratie de forta despre cum lucreaza de fapt Securitatea si cei care îi mostenesc metodele.

Cu toate acestea, ceea ce se întâmpla acum este deosebit de important pentru România. A sti care au fost mecanismele terorii de stat si care au fost cei care le-au aplicat este pur si simplu vital. Nu poti construi o societate libera, democratica si transparenta, fara sa stii cum se poate cadea în dependenta, teroare si frica. Nu poti astepta schimbarea de mentalitate, înnoirea morala si coagularea în jurul unui proiect national major, fara sa demasti tarele trecutului, agentii coruptiei si dusmanii binelui comun. Nu poti, în fine, sa începi un nou capitol de istorie, daca paginile celui anterior sunt fie scrise incorect, fie rastalmacite. Pe scurt: neasumata, experienta comunismului risca sa nu ne învete nimic. Eventual, ea poate doar sa confirme banalitatea raului ce se propaga prin oameni care, luati fiecare în parte, se dovedesc cumsecade si inofensivi. Cum criteriile sunt amestecate si odata cu ele tortionarii reali ascunsi printre colaboratorii lor si printre victime, iar responsabilitatile, împartite la întâmplare, mai puternica decât dorinta deconspirarii, zilele acestea se simte nevoia limpezirii. Cu riscul de a repeta ceea ce s-a spus deja, constienti de complexitatea situatiilor, fara pretentia de a judeca înainte de a întelege, dorim sa venim în întâmpinarea acestei limpeziri si sa recapitulam, pe înteles si între limitele unui articol de revista, datele problemei deconspirarii politiei politice a regimului comunist în România, abordând problematica din perspectiva complementara a spatiului politic, a societatii civile si a Bisericii majoritare. Înainte de toate acestea, o precizare: deconspirarea în curs nu da dreptul nimanui sa judece mai aspru decât trebuie si nici sa fie mai indulgent decât este necesar. Dincolo de datele obiective ale comunismului, noi ne confruntam zilele acestea mai ales cu fetele lui umane, cu persoanele si biografiile atinse de el. Or, tocmai aceasta dimensiune, abil pusa în prim-plan de catre cei care doresc astfel evitarea abordarii esentei tari a dominatiei criminale, ne obliga la nuante. Lucru valabil mai ales pentru generatia din care fac parte. Foarte simplu spus, nu stim nici unul dintre noi cum am fi facut fata presiunilor în timpul dezmatului comunist. Nu stim si nici nu avem cum sa aflam. Sa multumim lui Dumnezeu ca ne-am nascut destul de târziu pentru a nu fi fost nevoiti sa ne dam masura în acele conditii. Cu alte cuvinte, biologia ea singura nu ofera un ascendent moral. Asadar, nu ceea ce sa întâmplat în timpul comunismului, o perioada destul de lunga si receptata acum abstract de catre cei mai tineri sau foarte tineri, este temeiul lecturii noastre critice, cât mai ales ceea ce s-a consumat si se deruleaza înca sub ochii nostri dupa 1989. Acuzatia de a fi fost colaborator, entuziast sau fortat, al Securitatii este înlocuita cu una mai grava: aceea de a nu fi fost colaborator sincer al libertatii. Prin tacerea lor, prin faptul de a fi fost santajabili, prin lipsa de viziune si de interes pentru cei care urmeaza, colaboratorii Securitatii au prelungit, împreuna cu sefii lor din umbra, noaptea. La noi, din pacate, ziua comunismului a avut 25 de ore.

I. SPATIUL POLITIC

Din punct de vedere politic, reprosul principial care se poate aduce modului în care este derulata deconspirarea se refera la raportul confuz, voit sau nu, dintre mijloace si scopuri. Constatarea acestei stari de fapt nu pune sub semnul întrebarii necesitatea deschiderii arhivei fostei politii politice. Dimpotriva. Convinsi de obligativitatea unei analize fara rest, atât cât este omeneste posibil, a ultimei jumatati de secol de istorie româneasca, am dori ca acest lucru sa nu fie viciat sau deturnat. Pâna acum, pluteste în aer impresia unei comenzi politice în numele unui adevar ce ar trebui sa fie deasupra intereselor de moment. În plus, foarte putini au în clipa de fata o viziune de ansamblu asupra fenomenului, ceea ce pune în evidenta un grav paradox: deconspirarea Securitatii se produce cu mijloace securistice, adica la limita dintre transparenta si interese oculte, dintre santaj si adevar servit pe bucati. Mai curând se platesc polite decât se rascumpara nedreptati.

Încercând sa trecem în revista insecuritatile deconspirarii Securitatii, ar trebui întâi de toate precizat statutul CNSAS-ului. Aflata între postura de administrator si cea de judecator, între rolul de instanta obiectiva – bazata pe munca de cercetare a dosarelor, nici pe departe finalizata si nici având toate documentele la dispozitie – si decizia politica luata prin votul membrilor Colegiului, adica al unor oameni de partid, institutia care în urma cu doar câteva luni parea asasinata prin lipsa de activitate este acum aproape lichidata prin exces de dosare. Mai mult decât atât, în saptamânile acestea s-au exercitat presiuni enorme, CNSAS-ul devenind oracolul supravietuirii publice a fostilor colaboratori cu Securitatea. Toti acestia asteapta note de buna purtare. Or, concluziile CNSAS-ului se pot schimba în functie de noi file la dosar sau de noi interventii, aceeasi persoana putând fi exonerata sau acuzata succesiv.

Învestit cu rolul de filtru moral al aparatului de stat si al celui public, CNSAS-ului îi lipsesc în mod vadit independenta, distanta si libertatea de a închide univoc si convingator dosarele pe care tot el le deschide.

Dezinteres în privinta condamnarii comunismului

În al doilea rând, nu este foarte clar scopul actual al deconspirarii dosarelor Securitatii. Acest demers precede momentul, asteptat de multi, al condamnarii comunismului ca ideologie perversa ce a dus la instaurarea, la noi si aiurea, a unui regim criminal. Asadar, demascarea aliatilor de nevoie ai comunismului ca regim nu este precedata de fixarea în scris si de proclamarea în public, prin vocea acelorasi autoritati, a caracterului malefic al acestuia. Sa nu uitam nici acest detaliu sugestiv: propunerea condamnarii comunismului la nivel european nu a venit din partea tarilor care au trecut prin experienta acestuia. Un astfel de dezinteres, explicabil prin perpetuarea acelorasi oameni la conducere în post-comunism, face posibil ca în loc sa ne preocupe primar cei care au facut comunismul posibil prin actiunea lor voluntara, sa îi identificam numai si numai pe cei care l-au sprijinit din slabiciune sau interes. Confuzia dintre cauza si efect, tradusa în lipsa diferentierii dintre calai si victime, dintre membrii activi ai sistemului si membrii "colaterali" ai acestuia, încurajeaza instaurarea unui relativism moral ce face ca exemplul celor care au rezistat cu adevarat împotriva comunismului, în temnita sau în libertate, sa fie deposedat de mesaj civic. În lipsa unui proces real al comunismului, ne multumim cu un proces mediatic în care sunt expusi oameni a caror vina nu este mai putin evidenta, dar care au facut parte dintr-un sistem pe care nimeni nu îl demasca în dimensiunea lui umana, cu nume si prenume. Rezultatul este halucinant: fostii actori activi ai comunismului sunt scosi complet din ecuatie. Adica sunt lasati sa gestioneze în continuare dominatia economica si sa îsi pregateasca fiii si nepotii pentru Parlamentul European. Publicul este nevoit sa se declare multumit cu executia morala a câtorva victime exemplare, disparitia lor de pe scena publica fiind prezentata drept rupere, în cele din urma, cu trecutul. Teoria tapului ispasitor nu putea fi mai bine ilustrata.

Efectele deconspirarii

În al treilea rând, efectele deconspirarii sunt din punct de vedere legal (aproape) nule. Adica nu atrag dupa sine efecte automate precum pierderea functiei publice de catre cel deconspirat. În lipsa unei legi a lustratiei, partidele se grabesc sa intre în logica mediatica a expulzarilor si ofera spectacolul jalnic al condamnarii celor deconspirati deja de catre comisii formate din oameni nedeconspirati înca sau care au certitudinea unui dosar pus bine.

Atât de necesara înnoire a clasei politice ajunge sa fie redusa la împartirea figurilor publice în doua tabere: demascati si nedemascati. Dar nici aceasta împartire nu functioneaza cu adevarat: Dan Voiculescu ramâne partener politic al guvernului, în timp ce Mona Musca este repudiata prompt. Faptul de a fi colaborat cu Securitatea este cântarit în mod evident cu doua masuri. Ce facem însa cu cei care, fara sa fi fost nici o clipa în vizorul Securitatii, din cauza vârstei tinere sau a lipsei de profil în regimul trecut, au ajuns în Parlament sau în alte functii prin frauda intelectuala, prin forta banului sau prin alte manevre menite toate la un loc sa confirme si sa mentina neîncrederea românilor în propria lor clasa politica? Transformata în munitie de razboi partinic, "dosariada" nu contribuie la reabilitarea prestigiului spatiului politic. Riscul major ramâne: adâncirea crizei de autoritate a politicienilor si accentuarea în rândurile electoratului a lipsei de interes, a absenteismului, cancerul democratiei românesti.

În al patrulea rând, în toiul acestui cutremur politic local, se uita faptul ca nu suntem unici. În contextul mai larg al Europei post-comuniste, momentul ruperii sigiliului tacerii de pe arhivele regimului a fost aproape peste tot convulsiv. Ceea ce explica, de la o tara la alta, fie amânarea lui, fie punerea în pagina mai atenta, de pilda printr-o desecretizare graduala. Dupa reunificare, Germania a pus la dispozitia celor în cauza si istoricilor arhivele STASI aplicând o strategie a cercetarii atente, de la caz la caz si de la o epoca la alta. S-a dorit o confruntare cu trecutul comunist lipsita de caracter exploziv si dublata de curatarea la propriu a structurilor publice de personajele compromise. În ciuda acestor masuri pentru prevenirea politizarii partinice si a discriminarii în numele dreptatii, nu au lipsit scandalurile si dezvaluirile socante. Sub semnul exclusiv al acestora se va derula deconspirarea în tari precum Slovenia, Ungaria si, foarte recent, Polonia. Bulgaria se afla abia la început, dar, în ciuda întârzierii, care o aseamana României, a ales formula a carei neaplicari la noi face înca posibile santajul, speculatiile si calomniile.

Astfel, legea data recent de parlamentul de la Sofia prevede publicarea de la bun început a listelor integrale cu ofiterii, agentii, colaboratorii si informatorii fostei politii politice.

Ratiunea deconspirarii

În fine, ramâne întrebarea pe care multi dintre noi o formulam fara sa fi primit pâna acum un raspuns convingator: de ce nu s-a vrut pâna acum deconspirarea si de ce se vrea tocmai acum? Care este ratiunea amânarii si care este ratiunea grabei? Avea România nevoie sa vina la Cotroceni un Traian Basescu sau s-a împlinit un soroc? A fost cineva sau mai curând ceva la originea acestei decizii dintr-o vara care va intra în biografiile multora ca fiind cea mai calda si cea mai rece în acelasi timp? Diversitatea celor deconspirati, acoperind practic tot spectrul politic actual, nu poate sustine teoria unui complot de partid.

Motivatia trebuie cautata altundeva. În orizontul celor câtorva luni ce ne mai despart de momentul planificat al integrarii noastre în Uniunea Europeana, aflati în plina lupta anti-coruptie care nu a dat roade, dupa demonstratia permisivitatii structurilor de stat facuta odata cu fuga lui Omar Hayssam, captivi într-un sistem public dominat de vechi aliante si mentalitati, incapabili sa fim coerenti în ceea ce priveste viitorul nostru, se pare ca atacarea raului la radacina, adica exact operatia care ar fi trebuit sa fie facuta în primii ani de dupa 1989, nu a mai putut fi amânata. A ramas ultima dovada a României în fata partenerilor ei europeni ca este demna sa intre într-o familie care functioneaza dupa alte reguli. Este si ultimul argument în fata unui subtil lobby anti-românesc bazat din nefericire pe date greu de contrazis.

Altfel spus, timpul originalitatii democratiei românesti post-comuniste, a înlocuirii ideii de înnoire cu cea (mai veche) a reciclarii, a expirat. Si împreuna cu el un anume fel de a face politica. Sau cel putin asa ar trebui sa fie.

II. SOCIETATEA CIVILA

Este surprinzatoare tacerea reprezentantilor cunoscuti ai auto-intitulatei societati civile românesti. În zilele care au urmat demararii procesului de deconspirare a colaboratorilor fostei Securitati, nu am asistat la obisnuita avalansa de declaratii, mese rotunde, conferinte de presa si altele asemenea.

Cu câteva exceptii, societatea civila a lasat impresia ca a ramas în afara dezbaterii. Prefatarea "dosariadei" cu deconspirarea ziaristilor, ceea ce a dus la îmblânzirea brusca a tonului la multi arhangheli ai moralei publice, a avut menirea sa-i puna în garda pe toti cei care se stiu pe listele pozitive ale Securitatii. Acest fapt confirma banuiala ca beneficiari ai amneziei de pâna acum au fost si opozantii regimului iliescian. Constatam cu amaraciune ca liderii pro-democratie nu sunt nici pe departe si lideri anti-comunism, ca în biografiile lor îsi dau întâlnire în mod inexplicabil doua lumi total opuse.

Aceasta atitudine ne face sa întelegem de ce nu am avut o rezistenta anti-comunista consistenta printre oamenii elitei. În fapt, elita anti-comunista a fost pur si simplu cu totul alta: combatantii din munti, calugarii anonimi ai unui schit, traducatorii din Sfintii Parinti, preotii care tineau Sfintele Slujbe sub asediul materialismului stiintific, pastorul dapostind un fugar, veterinarul satului sau învatatorul, vaduva, cel deportat, taranul aruncat în temnita pentru faptul de a se fi opus colectivizarii, studentul cu vederi de dreapta trimis la Canal, profesorul universitar dat afara de la catedra, academicianul expulzat din comunitatea stiintifica, artistul obligat sa ia drumul exilului. Nu este nici o noutate ca mediile intelectuale, cele care pâna acum revendicau orgolios pentru sine reprezentarea exclusiva a societatii civile, sunt si cele mai vulnerabile în vremuri de teroare.

Cedarile intelectualilor sub comunism

Delatiunea, acomodarea ideologica, excesul de zel, prostituarea intelectuala pentru un serviciu bun si un apartament în centru, colaborarea cu Securitatea de dragul unui pasaport, ruperea prieteniilor si turnarea colegilor mai înzestrati – toate acestea si multe alte mizerii marunte au fost la ordinea zilei pe toata durata comunismului. Faptul ca, asemeni spatiului politic, am asistat si în cercurile culturale la transformarea uluitoare a lingailor de ieri în liderii de opinie de azi si a fricosilor în justitiari demonstreaza tocmai enormul potential de adaptabilitate al oamenilor care, lucrând prea mult cu ideile, nu mai au nevoie si de principii.

Asa se face ca militienii ideologi civili de ieri sunt mercenarii de azi, continuitatea aceasta explicând în profunzime de ce mult citata societate civila în România post-comunista se reduce la o mâna de personaje mediatice fara nici un impact formator real. Pentru acestia, societatea civila exista doar pe vremuri de pace, în state de drept sau cel putin aflate pe cale sa devina. Din aceasta pricina nu vad în rezistenta anti-comunista de ieri expresia societatii civile de azi. În lectura lor, Bonhoeffer sau fratii Scholl nu sunt reprezentantii societatii civile germane în timpul regimului nazist, asa cum nici Sandu Tudor sau cei din grupul "Rugului aprins" de la Mânastirea Antim nu sunt reprezentantii societatii civile românesti în timpul regimului comunist.

Pentru gândirea intelectualului de acest tip, proiectul civic începe în România abia odata cu întoarcerea de la bursa. De aici si defectul esential al societatii noastre civile de dupa 1989: lipsa de organicitate. Cruciada civila s-a consumat nu în numele unor valori nationale anterioare comunismului (cu precizarile si redimensionarile obligatorii), adica nu a avut si nici nu are un caracter restaurator si reparator, ci în numele unui catalog de standarde si principii care sunt traduse ad hoc, de regula foarte stângaci. În loc sa plece de la realitatile românesti, rele si bune, ideologia aceasta a venit cu o meta-naratiune pe care tot încearca zadarnic sa o puna în scena. Un astfel de decalaj se vede cel mai usor în faptul ca agenda preocuparilor, seminariilor, congreselor, comunicatelor de presa, protestelor si indignarilor societatii civile nu a corespuns deloc cu cea a românilor obisnuiti.

În loc sa contribuie la asanarea morala, majoritatea liderilor societatii civile au facut pe moralistii.

Tristele figuri ale unui fals civism

Consecventa acestei logici, oarba si surda la realitatea româneasca, incapabila sa comunice si sa se implice constructiv, societatea civila a lasat preocuparile adânci ale publicului românesc, profund traumatizat si dornic de modele, la îndemâna unora ca Vadim Tudor si Gigi Becali.

Acest context uman si ideologic, acompaniat de dezvaluirile recente referitoare la oameni de cultura considerati pâna acum repere intelectuale si morale, face posibila absenta auto-intitulatei societati civile dintr-o dezbatere care priveste cu adevarat chipul social al României de mâine.

Acum apare si mai evidenta lipsa de relevanta a celor care au monopolizat timp de aproape doua decenii civismul. Se vede cum, la urma urmei, acesta a fost pentru unii nimic altceva decât un alibi personal. Ca de fiecare data când suntem confruntati cu o criza de proportii, avem însa si un câstig: este limpede pentru oricine ca nu mai putem vorbi despre societatea civila româneasca în aceiasi termeni ca pâna acum. Adica nu mai putem tolera definitia îngusta a civismului care excludea sistematic alte categorii si structuri comunitare precum sindicatele sau Biserica majoritara. Pentru ca lipsa de organicitate sa nu fie si mai profunda prin lipsa caracterului reprezentativ, societatea civila de la noi trebuie, în sfârsit, sa se defineasca, sa se pozitioneze si sa îsi asume rolul public. Daca se vor petrece toate acestea, înseamna ca "dosariada" a avut un efect benefic si spectacolul mizeriei umane a capatat un sens.

III. BISERICA

Colaborarea generica a Bisericii majoritare cu Securitatea a ocupat centrul atentiei mediatice. Din nefericire, reflectarea în mass-media a unui proces deosebit de delicat precum cel de purificare a memoriei a fost virusata de graba de a judeca întreg organismul comunitar al Bisericii. În plus, declaratiile ministrului culturii si cultelor au încurajat vocile anti-eclesiale si anti-clericale. Unele dintre acestea au încercat sa puna în paralel istoria Bisericii Ortodoxe din România cu cea a diferitelor Biserici si confesiuni uitând ca, asa cum nu exista un monopol al suferintei, tot astfel nu exista unul al delatiunii. Toate cultele religioase din România au de scris un capitol despre propria lor istorie în comunism, despre cei mai tari si cei mai slabi, despre marturisitori si despre oportunisti. Înainte de a vedea care sunt posibilele coordonate ale capitolului ortodox legat de comunismul din România, sa amintim un fapt esential: caracterul declarat ateu al comunismului pune într-o cu totul alta lumina problema supravietuirii institutionale a Bisericilor, confesiunilor si cultelor religioase.

Daca adversarii politici ai regimului comunist s-au vazut nevoiti, în conditiile imposibilitatii de a se adresa electoratului, sa aleaga fie calea exilului, fie pe cea a unei opozitii interioare fara termen, conducatorii religiosi au avut de rezolvat o dilema teribila: sa fie în mijlocul credinciosilor si sa fie în acelasi timp acceptati de catre cei care, prin programul lor, aveau drept scop eliminarea dimensiunii religioase din noua societate comunista.

Cu alte cuvinte, a supravietui comunismului si a ramâne fidel lui Dumnezeu au fost cele doua capete ale drumului. Este omeneste de înteles ca pe durata acestei calatorii de jumatate de secol s-au petrecut fapte reprobabile, s-au consumat acte de tradare, s-au distrus vieti si s-au spulberat idealuri, asa cum acelasi drum a fost martor la momente de eroism al constiintei, la marturii de credinta si la gesturi de consecventa evanghelica. Iata de ce, riscul unei lecturi superficiale a dosarelor fostei politii politice este tocmai ignorarea acestor nuante si relativizarea semnificatiei spirituale a tentativei, mai mult sau mai putin reusite, de a ramâne în istorie fara a pierde accesul la cer.

Rezistenta, o optiune personala

Tema nu este noua. Am putea chiar spune ca este constitutiva Bisericii ca structura divino-umana. De la Petru-Apostolul la Petru-renegatul, de la Saul la Paul, de la crestin la apostat si revenit apoi la credinta (problema lapsilor), de la tâlhar la primul locuitor al Împaratiei, de la pacatos la penitent si de la rob al patimilor la om liber întru adevarul lui Hristos – experienta eclesiala este dominata de tensiunea dintre exigentele credintei si slabiciunile credinciosilor. Biserica în ansamblul sau este un laborator al Învierii pentru ca este unul al convertirii permanente de la întuneric la lumina, de la pacat la virtute si de la ura la iubire. Aceasta alternanta – ilustrata personal în succesiunea actelor de penitenta si în dialogul cu duhovnicul în timpul Spovedaniei – nu justifica dubla masura si nici permisivitatea, ci este cheia de lectura cea mai adecvata prin care întelegem prezenta raului întro comunitate a binelui.

Vazuta astfel, Biserica este spatiul realist în care umanitatea vine acceptata asa cum este si ajutata cu si prin Hristos sa devina asa cum era înainte de Cadere. Este, în fapt, vestea cea buna, Evanghelia.

În aceasta perspectiva teologica, experienta Bisericii noastre în comunism, alaturi de alte Biserici Ortodoxe din fostul lagar sovietic, nu este reductibila la întrebarea unica a modului în care au stiut sau nu oamenii ei sa se opuna sau sa se supuna regimului ateu. În context social, am da dovada de fariseism sa cerem de la trupul comunitar al Bisericii ceea ce nu am putut avea nici de la comunitatea nationala. Chestiunea rezistentei sau adaptarii se pune în alti termeni. Mai întâi este dimensiunea personala: atât gesturile de supunere, cât si cele de nesupunere au fost facute în nume personal. Oprobriul pentru primele si meritul pentru celelalte

sunt de aceea tot la nivel personal. Apoi: lectia pe care o putem învata din comunism consta în modul în care ne comportam în post-comunism. Învatam din caderi atunci când ne ridicam, urâm pacatul atunci când, prin marturisire, ne eliberam de el. Îl iubim pe Hristos mai mult abia dupa ce am facut experienta îndepartarii de El. Fara sa fie obligatoriu pentru toti, exemplul Fiului Risipitor este încurajator pentru cei care vor sa se întoarca acasa si sa pretuiasca normalitatea.

Putina preocupare pentru istoria Bisericii sub comunism

Toate acestea nu sunt o retorica a scuzei. Ele ne ajuta în efortul de a citi semnele vremii si de a descifra pedagogia lui Dumnezeu. Consecventi acestei plasari în interiorul comunitatii de credinta, sa ne întrebam asadar care sunt elementele ce caracterizeaza lectia comunismului pentru Biserica. La primul nivel, cel personal, se stie prea bine ca am avut marturisitori inflexibili si colaboratori versatili ai regimului deopotriva. "Dosariada" de acum ne gaseste cumva pe picior gresit tocmai pentru ca nu am avut pâna de curând nici o preocupare sistematica în a aduna la un loc marturiile eclesiale referitoare la perioada 1948-1989. Cu exceptia câtorva volume de autor, cu caracter memorialistic, literatura teologica în domeniu este extrem de saraca. Altfel spus, prelucrarea istoriografica si teologica a experientei Bisericii noastre în comunism nu a reprezentat o prioritate nici pentru ierarhie si nici pentru teologia de scoala. Figura Patriarhului Justinian a fost pe drept citata ca fiind una providentiala în epoca. Tot în momente critice s-a amintit cu apasare faptul de a fi avut câteva mii de monahi, monahii, dascali de teologie si mireni aruncati în temnita dupa 1948. Pastorala prin care, în ianuarie 1990, Sinodul îsi cerea iertare pentru slabiciunile unora dintre membrii Bisericii a trecut neobservata iar duhul penitentei nu a fost fructificat. Necontextualizate si neasumate cu adevarat, aceste trimiteri au servit mai curând drept scuza si nu au ilustrat preocuparea pentru lectia istorica a comunismului. Abia doar de câtiva ani au început sa fie date subiecte de licenta, master si doctorat privind comunismul. Putinii autori laici dedicati cu pasiune si competenta temei nu sunt încurajati de catre diriguitorii eclesiastici. Arhivele bisericesti au ramas în marea lor majoritate inaccesibile si demersurile de colectare a marturiilor de istorie orala au fost boicotate. Reticenta aceasta are un pret pe masura: lipsa noastra de curaj a facut ca altii sa fixeze datele si criteriile revizuirii memoriei eclesiale. În loc sa explicam mecanismele diabolice puse în functiune de fostul regim în interiorul comunitatii de credinta, pentru moment doar ne scuzam sau pur si simplu tacem. Pe cât de agresiva este campania împotriva Bisericii, pe atât de anapoda este modul nostru de a reactiona.

Evident, pentru a ramâne tot la nivel personal, este greu de crezut ca oameni care au parcurs mai bine de jumatate din viata lor în comunism sa fie dispusi la o lectura critica si implicit auto-critica a acestuia. Ierarhia bisericeasca, cea vizata de dosarele de la CNSAS, nu este din acest punct de vedere altfel decât majoritatea oligarhiei politice sau unii lideri ai societatii civile.

Trei feluri de a colabora cu Securitatea

Tot în oglinda cu restul societatii românesti, am asistat dupa 1989 la afisarea în public a cel putin trei tipologii personale de colaborare a unora din clerul superior cu Securitatea.

1. Prima tipologie este si cea mai problematica deoarece începe din primii ani ai regimului comunist. O astfel de colaborare a durat aproape patru decenii, a fost remunerata si s-a concretizat în doua mii de pagini de dosar. Scrise cu meticulozitate si regularitate, notele acestea sunt un perfid joc de-a Dumnezeu: în functie de continutul lor, unii avansau, în timp ce altii erau eliminati din jocul de putere eclesial, unii erau prezentati drept dusmani ai puterii si altii, drept inofensivi. Pastorul transformat în lup îsi onora rolul episcopal în sens strict etimologic: observa cu atentie tot ce se petrecea în jur. si raporta. Asemeni unui personaj de roman volkoffian, nu se mai stia cine conduce eparhia: un episcop devenit securist sau un securist hirotonit episcop? Gravitatea morala si canonica a acestui exercitiu practicat timp de decenii nu poate fi diminuata azi de gestul recunoasterii publice a colaborarii atâta vreme cât acesta nu are nici o consecinta. Ramânerea în functie reuseste doar sa întrupeze oximoronul absolut al penitentului fara penitenta. Ceea ce în orice sistem profan din alta parte ar atrage dupa sine retrogradarea sau renuntarea pentru o vreme la functiile înalte, nu a functionat si în Biserica. Metanoia a fost redusa la un exercitiu de imagine.

2. A doua tipologie este cea a clericului supus presiunii de a colabora. Ajuns între timp ierarh, dupa caderea comunismului, respectivul este santajabil.

Comportamentul sau, modul de a alege colaboratorii sau de a nu se dispensa de altii, iesirile publice – toate indica acest lucru. Cu toate ca nu a facut politie politica reala, omul Bisericii nu se simte liber. Presa îi aduce aminte de dosar ori de câte ori cineva are nevoie de acest lucru. Dorind sa se faca lumina, ierarhul îsi publica dosarul. Massmedia nu ia act de demersul benevol si continua sa întretina acelasi ton senzational. Morala: oricât de mica si de benigna, povara trecutului este mereu suficient de mare pentru a pune pe cineva sub semnul întrebarii.

3. A treia tipologie este cea a laicului teolog care semneaza angajamentul cu Securitatea, dar nu îi da curs sau nu are un raport scris cu "organele".

Ajuns si acesta ierarh dupa 1989, este întrebat asupra dosarului si, spre stupoarea tuturor, se declara mândru de gestul sau si considera angajamentul cu Securitatea drept un juramânt de fidelitate fata de tara si Neam. De unde si disponibilitatea ierarhului sa semneze oricând un angajament similar!

Sa ne mai miram, asadar, ca acesta a fost dispus sa îsi manifeste patriotismul aservind chestiunile bisericesti oricarui partid s-ar afla la guvernare?

Daca un astfel de diriguitor eclesiastic nu face distinctia esentiala între partea lui Dumnezeu si cea datorata Cezarului, sa ne mai mire ca da Cezarului si ceea ce i se cuvine doar lui Dumnezeu?

Fie ca este vorba de colaborare activa, de colaborare fortata sau doar de intentia de a colabora, cele trei tipologii personale sunt tot atâtea exemple de biografii marcate iremediabil de raul comunismului.

Fara sa judecam persoanele în cauza, este bine sa le stim trecutul, pentru ca de acesta poate depinde, omeneste vorbind, viitorul Bisericii. Sigur, nu orice învecinare fizica este colaborare. Staretul obligat sa serveasca la masa de dulce în post unor securisti, ierarhul oprit de catre împuternicitul pentru culte sa hirotoneasca pe cine considera potrivit, protopopul amenintat cu dosar penal din cauze minore si obligat astfel sa colaboreze, preotul amenintat la rândul sau cu excluderea copiilor din facultate si a sotiei de la serviciu si obligat sa dea note despre oamenii din sat – de la om la om, colaborarea cu Securitatea îmbraca mii de forme.

Dintre acestea însa doar câteva sunt reale si grave. Faptul ca ele încearca sa se ascunda în "gramada", la un loc cu altele, trebuie sa trezeasca atentia istoricului si simtul critic al teologului. Nedecelarea lor nu face altceva decât sa ofere argumente în continuare celor care vorbesc despre colaborarea cu Securitatea a întregii Biserici Ortodoxe din România.

Colaborationismul "salvator"

La intersectia dimensiunii personale cu cea colectiva se afla o scuza ce merita lamurita: colaborarea cu Securitatea a fost în interesul Bisericii.

Radical formulat, colaborationismul acesta a "salvat" Biserica. Nici mai mult, nici mai putin. Oricât de adevarat poate fi faptul ca, la un moment dat si într-o situatie foarte concreta, vorba buna si capul plecat au fost de folos comunitatii de credinta, nu este mai putin adevarat ca logica iconomiei nu poate fi aplicata general si nici folosita drept scuza pentru oricine, orice si oricând. Astfel spus, este imposibil sa identificam cu precizie granita dintre compromisul de dragul supravietuirii institutionale si compromisul de dragul realizarii ambitiilor personale. Dilema morala rezultata din suprapunerea celor doua momente nu poate fi rezolvata decât tot la nivelul constiintei fiecaruia în parte dintre cei implicati. Cu consecintele de rigoare.

În fine, la nivel comunitar, sunt cel putin doua motive pentru care deconspirarea dosarelor face bine Bisericii noastre. Primul motiv: cunoasterea detaliata a mecanismelor totalitare atee aplicate prin oamenii Bisericii ne poate încuraja sa evitam prelungirea în relatiile dintre noi a duhului stapânirii si sa recuperam astfel dimensiunea duhovniceasca si umana a dialogului dintre preot si credinciosi, dintre ierarhi si preoti. În înteles teologic, ierarhia nu este tot una cu oligarhia. Al doilea motiv, pe termen lung: deconspirarea colaborarii clerului si mirenilor cu politia politica este un pas decisiv catre eliminarea, atât cât este posibil, a elementului ocult din viata Bisericii. Adica? Colaborarea în trecut, în prezent sau în viitor cu structuri paralele, legitimate sau nu, te scoate din fidelitatea pe care o datorezi integral lui Hristos. Devii, cu vorbele Evangheliei, sluga la doi stapâni sau, cu alta imagine noutestamentara, un caldicel.

Gravitatea este cu atât mai mare cu cât metodele însusite altundeva decât în spatiul eclesial sunt folosite în interiorul Bisericii. Or, jocul diabolic al insinuarii si calomnia, santajul si asasinatul moral, influenta politica si utilizarea unor canale speciale de comunicare, procesul de intentie si înscenarile de orice fel nu pot fi mecanisme eclesiale. Oricât de mare ar fi miza unei cariere si oricât de înalt scaunul vizat. Cu alte cuvinte, daca scopul politic si civic al deconspirarii este întarirea democratiei si a exercitiului public transparent, pentru Biserica acelasi demers poate însemna recuperarea libertatii interioare si prin aceasta a vocatiei profetice în raport cu lumea. Adica a rolului incomod de a aduce aminte ca instalarea în istorie nu este un scop în sine. Oricât sunt de convingatoare argumentele si oricât de atragatoare foloasele de moment.

IV. CONCLUZIE DESCHISA

Este prematur sa tragem concluzii definitive. În lipsa tuturor elementelor si aflati în plin proces de deconspirare, singura atitudine constructiva este aceea a realismului temperat. Trebuie sa depasim depresia care, fara voia noastra, ne-a asediat în fata marturiilor despre micimea naturii umane. Cu siguranta ca avem temei pentru tristete, dezamagire si chiar disperare. Nu ajuta însa la nimic sa ne lamentam ca nu am avut suficienti eroi. Este mai curând cazul sa avem grija ca, prin exemplul vietilor noastre, România de mâine sa aiba cât mai multi oameni medii, de bun-simt. Lectia comunismului poate servi printre altele tocmai la întarirea constiintei ca, în vremuri de teroare, dar nu numai, linia de mijloc este altceva decât compromisul, ca supravietuirea proprie nu trebuie platita cu disparitia celuilalt, ca suferinta celor tari nu poate fi la nesfârsit un paravan pentru cei slabi si perfizi, ca binele poate fi facut cel putin în tot atâtea forme si variante în câte se produce raul. Fara graba de a judeca, trebuie sa rezistam în egala masura invitatiei la uitare. Deconspirarea Securitatii, în ciuda insecuritatilor sale, este necesara nu atât pentru a ne rafui cu trecutul, cât mai ales pentru a construi un viitor de care sa nu ne fie rusine.

Radu Preda

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!