Teodor M. Popescu ,"mare sacerdot nehirotonit al Bisericii noastre"

Profesorul de teologie Teodor M. Popescu, "mare sacerdot nehirotonit al Bisericii noastre" - dupa cum spunea despre acesta vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist –, a marcat, prin activitatea sa de la catedra Facultatii de Teologie din Bucuresti, generatii de studenti din perioada interbelica, multi devenind preoti, iar unii ierarhi ai Bisericii noastre (Patriarhul Teoctist, Î.P.S. Mitropolit Bartolomeu Anania). A fost un important istoric al crestinismului, dublat de un bun patrolog. Format la scoala germana, i-a învatat pe studenti rigoarea în folosirea uriasei colectii patristice Migne.

În anul 1959, a fost arestat si aruncat în închisoare de regimul comunist aflat la putere. Un epi- sod al acestei etape din viata lui Teodor M. Popescu este descris în "Cuvânt despre autor", aparut în Biserica si Cultura, sub semnatura Î.P.S. Bartolomeu Anania. În anul 1962, în închisoarea de la Aiud, profesorul Popescu trimite un semnal Morse Parintelui Anania, aflat la aceeasi închisoare, prin care îi transmitea urarea "La Multi Ani!", cu ocazia zilei onomastice. Apoi, emotionat, cu ochii umezi, Parintele Anania îi multumeste pentru urare, bineînteles tot în alfabetul Morse. Astfel, dupa ani dascalul îsi aduce aminte de fostul sau student si asistent la catedra pe care o conducea.

În cursurile si studiile sale profesorul de teologie a cautat sa stabileasca relatiile dintre Biserica si Cultura de-a lungul secolelor, pledând pentru o reciprocitate a relatiilor dintre ele realizata prin completare, îmbogatire si împreuna-slujire a lui Dumnezeu si a omului.Unul dintre studiile publicate de profesor în 1936 ni se pare semnificativ pentru a întelege conceptia lui Tudor M. Popescu referitoare la problema raporturilor dintre Biserica si Cultura intitulat chiar Biserica si Cultura.

E clar ca ambele slujesc omul, dar cu mijloace si scopuri diferite. Din acest punct de vedere, potrivit lui Teodor M. Popescu exista chiar un raport de opozitie între cele doua. Religia crestina în primul rând, nu are scopuri culturale. "Religia îl leaga pe om de Dumnezeu si îl orienteaza catre El. Scopul sau nu se limiteaza la lumea aceasta. Telul suprem al crestinului este, deci, sa traiasca fericit în vesnicie". Cultura, în schimb, are alte scopuri legate de viata omului "limitata si închinata nevoilor si aspiratiilor sale de stapân al pamântului". Iata de ce cultura se deosebeste de religie atât prin "geneza cât si prin motivatie si scop". Plecând de aici autorul ajunge sa considere ca între cultura si crestinism a fost si mai exista si astazi un "conflict de principii si tendinte opuse". Ceea ce e mai grav este ca odata cu epoca moderna, mai cu seama în aria occidentala a Europei, atât viata religioasa, cât si cultura au intrat în criza .

Teodor M. Popescu recunoaste rolul stiintei si tehnicii în sporirea bunastarii materiale a omului dar apreciaza ca viata, cu toate ca devine mai complexa, nu înseamna ca este si mai buna. Un om realizat din punct de vedere material este, de cele mai multe ori, mort spiritual. Aici intervine Biserica, care trebuie sa opreasca decaderea culturii prin misiunea sa religioasa.

O religie, în cazul nostru cea crestina, nu este numai legatura omului cu Dumnezeu, ci "si o conceptie si o norma de viata fiind un raspuns la marile probleme ale existentei si ale vietii". Din aceste considerente crestinismul reprezinta o "religie culturala prin excelenta". Poate ca cel mai frumos si mai maret ideal cultural a fost propus omenirii de religia crestina exprimat în cuvintele Mântuitorului: "Fiti dar, voi desavârsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc este". Pe de o parte, Biserica, prin scopul sau final – mântuirea oamenilor prin intrarea în Împaratia lui Dumnezeu – este în opozitie cu scopul propus de cultura, iar pe de alta parte, aceasta Împaratie se poate afla deja în oamenii daruiti cu sufletul lor Domnului înca din aceasta lume. Iata ca scopul culturii devine mai înalt si se întâlneste cu scopul Bisericii, formând un tot armonios. Pentru profesorul universitar Evanghelia nu poate sa fie decât sufletul culturii, numai în acest fel cultura "devenind cu adevarat superioara, armonioasa, binefacatoare".

În continuare autorul acestui studiu analizeaza raporturile care s-au stabilit de la începuturile crestinismului între Biserica si cultura. Biserica se naste, într-adevar, în epoca unei "culturi înfloritoare, dar vicioase, într-o lume aflata în descompunere morala si sociala". Biserica "nu a negat direct institutiile acestei lumi", dar le-a purificat prin trimiterea la modelul hristic de viata si al sfintilor Bisericii, prin "ideea filiatiei dumnezeiesti a omenirii si al destinului vesnic al sufletului". Cultura aceasta vicioasa care considera crestinismul ca fiind dusmanul numarul unu, a fost salvata de la decadere si înaltata la adevarata sa valoare de catre crestinism. "Astfel, ca «dusmanul» culturii devine salvatorul culturii". Cultura greco-romana a fost transmisa de catre Biserica epocii medievale, si mai departe, lumii moderne, detinând o mostenire crestina considerabila, dar anumite evenimente – cum ar fi Renasterea si Umanismul, revolutiile, descoperirile si progresul general al stiintei – "au contribuit la slabirea elementului sau religios si al simtului moral". Din nou, ca si la începuturile sale, Biserica se vede marginalizata. Revolutiile confisca multe din ideile crestine, prezentându-le ca fiind creatii proprii. Sarcina Bisericii devine astfel si mai grea, aceasta urmarind "sa crestineze mai bine cultura decât a facut-o în Evul Mediu".

Si iarasi Biserica va trebui sa uzeze de "arma" sa de baza: Cuvântul lui Dumnezeu exprimat prin "forta morala a religiei, legea mântuitoare a lui Hristos, spiritul si virtutile Evangheliei, moravurile si institutiile cestine". Prin aceasta nu trebuie sa întelegem ca Biserica vrea sa "creeze o cultura noua, ci de a o îmbunatati pe cea existenta". Caci pentru oamenii de astazi cultura moderna este tot ce au mai sfânt, este "marea comoara ce si-au adunat-o pe pamânt" si au uitat de comoara ce trebuie sa si-o strânga în ceruri. Biserica nu este interesata " de formele culturii ci de duhul si sensul acesteia".

Asaltata de "experienta înspaimântatoare a comunismului, de noul barbarism si pagânism" Biserica si cultura pentru a se salva trebuie sa colaboreze si sa se ajute reciproc. Nu e locul aici sa insistam asupra evenimentelor care au dus la instaurarea comunismului în Europa, sa aratam cât a reusit Biserica sa se opuna, sau daca a realizat o alianta cu cultura. Drumul culturii prin istorie este sinuos, cu urcusuri si coborâsuri, spre deosebire de cel al Bisericii care a mers si merge în continuare pe drumul cel strâmt dar sigur catre Hristos si mântuire. Ratacirile culturii de pe acest drum au culminat în epoca moderna printr-un "nou turn Babel", ca o noua sfidare la adresa lui Dumnezeu". Solutia propusa de Biserica: " readucerea culturii catre Dumnezeu si salvarea acesteia în corabia sa pentru a ajunge la limanul mântuirii".

Cât despre Biserica Ortodoxa, profesorul Teodor M. Popescu arata ca îsi "merita pe deplin numele de maica a popoarelor ortodoxe si a culturii acestora". Cultura medievala a fost în mare parte creata de Biserica si de monahism, cel putin pâna în secolul al XIX- lea. Este cea mai conservatoare Biserica, dar si cea mai activa în a înnobila cultura si sufletul omului, tinând cont de faptul ca Hristos a fost, este si va fi acelasi. Cel vechi de zile este mereu prezent în lume pentru a-i ridica pe cei de aici dincolo si a eterniza existenta umana prin vesnicia Sa.

Si prin alte studii publicate, profesorul Teodor Popescu a militat pentru o apropiere între Biserica si cultura. Am aminti aici studiile: Istoria crestinismului ca istorie a culturii , publicat în 1927; Rolul istoriei în întelegerea crestinismului , 1927; Primii dascali crestini, 1932; Necesitatea studiilor istorice si patristice în Biserica Ortodoxa, 1941.

Asemenea lui Hristos care s-a coborât în lume pentru a o ridica din mediul cultural decazut la înaltimea duhovniceasca a Împaratiei Sale si Biserica, ca institutie ce-i urmeaza mereu Mântuitorului, este chemata sa ridice cultura din descompunere nu prin adaptarea sa la cultura decazuta, ci printr-un efort al culturii de a se îndumnezei, sustinut si de acele segmente crestine ale societatii, de oamenii ce traiesc o viata în Dumnezeu. Numai în acest fel Biserica poate da dovada ca misiunea sa în lume a fost realizata.

Teodor M. Popescu – repere biografice

- Nascut la 9 iunie 1893, din parinti agricultori, în satul Boteni, comuna Contesti, judetul Dâmbovita.

- 1905-1913 – urmeaza Seminarul Central din Bucuresti.

- Între 1916-1917 – absolva Scoala Militara de Infanterie din Botosani si devine sublocotenent; iar între 1917-1918 a fost pe front în timpul Razboiului de Reîntregire.

- 1919 – obtine licenta în Teologie.

- 1922 – devine doctor în Teologie, la Atena.

- 1927 – 1959 – profesor la Facultatea de Teologie din Bucuresti; fiind si decan între 6 septembrie 1942 si 14 octombrie 1944.

- Dupa anul 1950, este supravegheat si interogat frecvent de Securitate.

- În noaptea de 4/5 martie 1959 este arestat, anchetat sub tortura si, dupa o luna, trimis în judecata sub acuzatiile de "actiune intensa contra clasei muncitoare si a miscarii revolutionare, dusman al poporului"; sprijinirea fascimului; legionarism etc.

- Pe 15 ianuarie 1963, profesorul Teodor M. Popescu este eliberat din penitenciarul Aiud, în urma decretului de gratiere colectiva.

- De la 1 aprilie 1965, fara recunoasterea Departamentului Cultelor, va fi angajat ca inspector în Administratia Patriarhala.

Cristian Ivanuta

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!