Conflict între ştiinţă şi credinţă* (1)

Limitele cunoaşterii

Se spune că este imposibil de demonstrat atât existenţa lui Dumnezeu cât şi inexistenţa Lui. De aceea, la baza religiei nu stau descoperirile ştiinţifice ci revelaţiile, nu stau teoriile ştiinţifice ci dogmele, nu stau adevărurile demonstrate, ci dreapta credinţă. Dar chiar şi la baza ştiinţelor exacte stau adevăruri nedemonstrate (axiome), doar că acestea sunt acceptate de toţi ca fiind evidente. Şi nu numai începutul (baza) ştiinţelor este nedemonstrabil, ci şi sfârşitul lor. Fizicianul W. Heisenberg (1901-1976), întemeietor al mecanicii cuantice, cel care a formulat “relaţiile de incertitudine”, laureat al premiului Nobel, spunea: ”Prima înghiţitură din paharul ştiinţelor naturii te face ateu; la fundul paharului, însă, te aşteaptă Dumnezeu”. Cu mult înaintea lui, filozoful şi naturalistul Roger Bacon (1214-1292) spunea aproape acelaşi lucru: “Puţină ştiinţă duce la ateism; dar multă ştiinţă duce mintea la cunoaşterea lui Dumnezeu”.

Într-un discurs, chimistul şi biologul francez Pasteur (1822-1895) spunea: “Ce este dincolo de această boltă înstelată? Alte ceruri înstelate! Fie! Şi dincolo? Mintea omenească, mânată de o nebiruită putere, nu va înceta niciodată să întrebe: Ce este dincolo?…Când această cunoaştere [a ceea ce este mereu dincolo] pune stăpânire pe priceperea omului, nu-i rămâne nimic altceva decât să-şi plece genunchii”.

Şi într-adevăr! Ce este dincolo de viteza luminii? Ce este dincolo de limita Planck? Ce este dincolo de zero grade Kelvin? Ce este dincolo de haos? Şi mai ales, ce este dincolo de moarte? Există unele limite, dincolo de care materia nu se mai explică prin materie. Legile exacte (obiective) devin relative, neadevărate, iar credinţa dreaptă (dar subiectivă) devine absolută, adevărată. Dumnezeu apare ca o ipoteză (speranţă), care apoi devine credinţă, iar mai târziu revelaţie (adevăr). Fericitul Augustin spunea: “Crede ca să înţelegi”.

Ştiinţa are limitele ei, dincolo de care nu mai poţi înţelege nimic decât dacă-L accepţi pe Dumnezeu ca şi Creator. “Ştiinţa se va sfârşi; pentru că în parte cunoaştem” (I Cor.13, 8-9). Tot aşa, viaţa are limitele ei, dincolo de care nu mai poţi trăi fericit decât dacă-L primeşti pe Dumnezeu ca şi Mântuitor.

Omul religios, ca şi omul de ştiinţă, trebuie să treacă de bariera cuvintelor şi a gândurilor de genul “este imposibil să…”, adică trebuie să spere, să creadă. Iată chiar îndemnurile lui Hristos: “Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide” (Mat. 7, 7)…”Îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Însă omul de ştiinţă trebuie să accepte că există limite spirituale ale înţelegerii noastre, limite numite dogme – unde toate contradicţiile dispar! –, trebuie să accepte că „cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Lc.18, 27). Doar făcând o adevărată asceză a cunoaşterii raţionale, omul acceptă aceste limite, aceste dogme. Dacă însă nu va rezista ispitei, ci va lua – ca şi Adam şi Eva – din pomul cunoaşterii, omul de ştiinţă va deschide mereu o cutie a Pandorei. Ştiinţa neînsoţită de conştiinţă, cunoaşterea raţională neînsoţită de o viaţă interioară, de o cunoaştere contemplativă (prin Duhul Sfânt), este o cunoaştere magică, ocultă, malefică. Căci “ştiinţa îngâmfă iar iubirea zideşte” (Sf.Ap.Pavel).

Aşa cum cele zece porunci dumnezeieşti sunt limitări ale libertăţii noastre pentru a nu dăuna aproapelui, tot aşa dogmele sunt limitări ale cunoaşterii, tot pentru a nu dăuna aproapelui. „Iubeşte şi fă ce vrei!” ne îndeamnă Fericitul Augustin. La fel putem spune: „Iubeşte şi cunoaşte ce vrei”. Vieţile Sfinţilor ne arată că dacă ne despătimim, dacă ne curăţim sufletul, atunci putem să iubim pe aproapele, iar cui iubeşte pe aproapele îi deschide Dumnezeu ochii, îi dă mintea lui Hristos, îi dă să cunoască inclusiv viitorul, prin profeţii. În caz contrar, savantul devine un posedat de obiectul cunoaşterii, un idolatru. Mircea Eliade îi descrie pe savanţii moderni astfel: „De două zile privesc cu mare atenţie savanţii. Gândul că odată aş putea ajunge şi eu ca oricare din ei îmi amorţeşte sarcasmul, întristându-mă. Oamenii aceştia, probabil, ştiu foarte mult despre foarte puţin, căci aşa definea cineva savantul: un om care ştie din ce în ce mai mult despre din ce în ce mai puţin. Unul cunoaşte totul despre pietre, iar altul aproape tot despre anumite hârtii. Sunt nişte posedaţi, şi dacă îşi cheltuiesc zilele şi nopţile în laborioase cercetări, nu o fac pentru aflarea adevărului şi înlăturarea erorii – ci, în primul rând, pentru că nu pot face altceva şi nu pot face altfel, pentru că sunt pasionaţi de munca lor, dominaţi de o patimă egală aceleia a unui colecţionar de timbre sau de melci. Majoritatea savanţilor, din întreaga lume, sunt simpli meseriaşi, neodihniţi salahori. Pe figurile lor nu citeşti nobila oboseală a gândului, obsesia delirantă a adevărurilor fundamentale…”

Contemplarea creaţiei. Adevăr şi exactitate

De când omul a luat din pomul cunoaşterii binelui şi răului, toate cunoştinţele lui, toate descoperirile lui ştiinţifice au fost folosite atât pentru a face bine, cât şi pentru a face rău, atât pentru a făuri unelte, cât şi pentru a construi arme. Oamenii de ştiinţă însă, în majoritatea cazurilor, au urmărit, asemeni unor prometei, să aducă un bine omenirii (excepţie fac cei angajaţi în cercetările secrete de azi). De ce credem aceasta? Pentru că, cine contemplă Creaţia, indirect ajunge să-L contemple pe Creator. Pentru Sfântul Vasile cel Mare, lumea este ca o carte care predică (pentru cel ce are minte) slava ascunsă şi nevăzută a lui Dumnezeu. Acest lucru ni-l descrie şi Fericitul Augustin, într-o confesiune de-a sa, frumoasă ca un psalm: “Şi ce este acest Dumnezeu? Am întrebat pământul şi mi-a răspuns: Nu sunt eu. Şi cele ce sunt pe pământ mi-au răspuns acelaşi lucru. Am întrebat marea şi străfundurile şi târâtoarele sufletelor vii şi mi-au răspuns: Nu suntem Dumnezeul tău; caută deasupra noastră. Am întrebat adierile care suflă şi a zis aerul cu locuitorii săi: Se înşeală Anaximenes, eu nu sunt Dumnezeu. Am întrebat cerul, soarele, luna şi stelele şi îmi răspund: Nici noi nu suntem Dumnezeul pe care-L cauţi. Şi am zis tuturor acestora care înconjoară uşile [simţurile] trupului meu: spuneţi-mi ceva despre El. Şi au exclamat cu voce mare: El ne-a făcut pe noi. Întrebarea mea era cercetarea mea şi răspunsul lor era frumuseţea lor” (Confesiuni, X, 6,9).

Chiar şi Darwin (1809-1882), fondatorul teoriei despre evoluţia speciilor, declara în scrisorile sale că nu este ateu, că nu tăgăduieşte existenţa lui Dumnezeu şi că teoria evoluţiei este compatibilă cu credinţa în Dumnezeu. La el însă era vorba de un dumnezeu impersonal. Deşi studiase trei ani teologia, ajunsese la un moment dat să spună: “Nu pot să înţeleg cum poate dori cineva să fie adevărat creştinismul”. Cu puţin timp înainte de a muri, mărturisea (poate cu nostalgie) că de mic primise o educaţie religioasă, că mergea regulat la biserică şi numai nevoia de timp pentru studiile sale l-a făcut să renunţe la biserică. Pentru el este valabilă numai partea negativă a cuvântului Sântului Apostol Pavel: “Ştiinţa îngâmfă, iar iubirea zideşte”. Căci el nu contempla creaţia lui Dumnezeu, ci, cu raţiunea, o diseca şi apoi îi făcea autopsia!

Putem spune că deosebirea dintre religie şi ştiinţă este deosebirea dintre Adevăr şi exactitate. Adevărul se contemplă, se revelează, pe când exactitatea se măsoară. Prin măsurare obţinem o informaţie ce exprimă realitatea obiectivă, dar prin revelaţie trăim însăşi această realitate la nivel spiritual, la nivel individual şi subiectiv.

Lucrurile exacte sunt exprimate în mod formal prin legi generale şi obiective. Adevărurile sunt experiate/trăite însă în mod real la nivel spiritual şi individual. Generalitatea lucrurilor exacte înseamnă omogenitate, uniformitate, adică haos şi moarte (ştiinţa modernă ne spune chiar că realitatea este probabilistică, nu deterministă!). Pentru gânditorul obişnuit acest lucru e greu de acceptat, căci se întreabă: „Cum adică, legile general valabile ale lumii materiale, care arată că există o ordine în lume, sunt o expresie a haosului, a dezordinii, a morţii?”. Şi răspunsul este: „Da, pentru că aceste legi exprimă o ordine a unei materii moarte sau a unei materii vii ţinută prizonieră într-o lume moartă, entropică. Doar când – printr-o minune, ce o trăim la nivel spiritual şi individual – se încalcă aceste legi, doar atunci putem contempla adevărul, putem întrezări viaţa şi sensul vieţii”. Dar pentru a trăi această viaţă, adevărata viaţă, trebuie să ne eliberăm de materia moartă şi legile ei, trebuie să murim trupului şi să înviem duhului.

Credinţa în Creator

Majoritatea oamenilor mari de ştiinţă şi-au declarat credinţa, trecând peste orgoliul profesional. Marele matematician francez Cauchy (1789-1857) spunea: “Eu sunt creştin, ca toţi marii astronomi, ca toţi marii fizicieni şi toţi marii geometri ai veacurilor trecute…Şi dacă mi s-ar cere să arăt motivul, l-aş arăta cu plăcere. S-ar vedea că convingerile mele sunt rezultatul, nu al unor prejudecăţi ci al unei cercetări adânci”.

Cât de departe suntem de dictonul “Crede şi nu cerceta”, folosit tocmai de cei care nici nu credeau, nici nu cercetau! Binot, fizician şi astronom francez, vorbea despre prietenul lui (Cauchy), astfel: “L-am văzut străduindu-se să facă bine în jurul lui, cu o linişte plină de încredere, pe care numai o credinţă adâncă o poate da. Fericit acela în care Dumnezeu a voit astfel să unească bogăţiile geniului cu acelea ale inimii” .

Şi iată şi o declaraţie a lui Faraday (1791-1867), fondator al teoriei electromagnetismului, citată de Pasteur la un discurs de recepţie: “Cunoaşterea şi respectul lui Dumnezeu pătrund în mintea mea prin căi tot aşa de sigure ca acelea care ne conduc la adevărurile de ordin fizic”.

A. M. Ampere (1775-1837), un alt teoretician al electromagnetismului, îşi compusese singur o rugăciune pe care o repeta zilnic: “Dumnezeule! Îţi mulţumesc că m-ai creat, răscumpărat şi iluminat cu lumina Ta divină…Îţi mulţumesc iarăşi de a mă fi readus la Tine după rătăcirile mele: eu simt că Tu vrei ca eu să trăiesc pentru Tine şi ca toate clipele vieţii mele să-ţi fie Ţie consacrate”.

Iar N.C. Paulescu (1869-1931), profesor şi fiziolog român, descoperitorul insulinei, airma: “Evanghelia Domnului Iisus Hristos este suprema treaptă a ştiinţei. Nu numai că eu cred în Dumnezeu, dar ştiu cu certitudine că este Dumnezeu”.

Copernic, Kepler, Galilei, Descartes, Bacon, Pascal, Leibniz, Newton, au fost credincioşi declaraţi. La fel au fost unii mari astronomi (Laplace, Herschell, etc), mari matematicieni (Euler, Cauchy, Hermite etc.), mari chimişti (Lavoisier, Berzelius, Berthelot, Gay-Lussac, Thenard etc.), mari fizicieni (Volta, Ampere, Faraday, Maxwell, William Thomson adică Lordul Kelvin etc.). Dar să nu-l uităm pe marele Einstein (1879-1955). Iată chemarea lui, adresată tuturor oamenilor: “Avem o religie capabilă să ferească lumea de toate relele sociale. Orice om are datoria sfântă să facă tot ce poate pentru triumful acestei religii”.

Pentru ineditul ei, să inserăm aici şi o declaraţie a unui om politic, fost preşedinte al SUA, W. Wilson: “Datorită citirii regulate a Bibliei am primit, prin bunătatea lui Dumnezeu, ajutorul necesar, care mi-a îngăduit să trec printr-o serie lungă de mari încercări, fără a da înapoi. Sunt 14 ani de când am luat acest obicei şi nu-l pot recomanda îndeajuns tuturor. Însă trebuie să citim sub privirea lui Dumnezeu şi să cerem ajutorul ca să pătrundem gândurile Sale. Deplâng pe cei ce nu citesc Biblia zilnic. Ei se lipsesc astfel de un izvor nesecat de putere spirituală”.

Deci Dumnezeu există. Este şi concluzia marilor oameni de ştiinţă, marilor căutători. Cine nu crede trebuie să cerceteze pe cont propriu. Aşa a făcut şi generalul englez Lew Wallace. El a vrut să scrie o carte în care să arate că Hristos n-a existat, iar creştinismul este absurd. După câţiva ani de documentare anticreştină a început să scrie cartea. Dar când a ajuns la capitolul 4 şi-a dat seama că Hristos a existat şi că a fost mai mult decât un personaj istoric. La 50 de ani, generalul a îngenunchiat prima dată pentru rugăciune şi a cerut lui Iisus Hristos să fie Mântuitorul său. A revizuit cartea şi a terminat-o. Este vorba de celebrul roman “Ben-Hur” (lucru curios: generalul şi Ben-Hur seamănă!).

Ioan Cişmileanu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!