Între frica şi iubirea de Dumnezeu

Frica de Dumnezeu pare să fie printre lucrurile care nu mai interesează pe nimeni, nici măcar pe credincioşi, deoarece oamenii îşi închipuie că au prea multă iubire. Iar iubirea vine şi înlocuieşte sentimentul mult mai prozaic, mai banal, mai ignobil, de slugă cumva, al fricii. Dar o înlocuieşte numai în imaginaţia unora. Căci, atâta vreme cât în lume creşte dezinteresul pentru împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, cât viaţa noastră este tot mai îndepărtată de sursa ei divină, nu putem susţine că avem iubire faţă de El. Există, desigur şi o frică laşă, paralizantă, dar nu pe aceasta o vrea Dumnezeu de la noi. Frica cea bună îl duce pe om către împlinirea poruncilor, îl face să aibă mintea aţintită cu grijă către Dumnezeu. Împlinirea poruncilor, prin care ne purificăm de eul egoist, este o etapă obligatorie în dobândirea iubirii.

Părintele vorbeşte despre semnele venirii antihristului, despre pecetluirea cu semnul fiarei. Si aici drept-credincioşii primesc sfaturi cum să se poarte: nu trebuie primit nici un semn, nici în actele personale şi, cu atât mai puţin, în trup. Dar mă pot folosi de lucruri pecetluite exterioare persoanei mele, cum sunt mărfurile care au inscripţionat pe ele codul de bare. Cedarea, chiar în lucruri care par minore, neafectând fondul lucrurilor, va fi o cădere din har, care ne face neputincioşi să luptăm cu ispitele. Primim astfel criterii de a acţiona în acele momente critice.

Întreaga lucrare e străbătută de credinţa că trăim vremurile de pe urmă, în care toate cele ce ţin de viaţa duhovnicească s-au răcit. Dacă nu mai suntem în stare să împlinim poruncile ca cei de dinaintea noastră, măcar să ţinem aşa cum se cuvine dreapta credinţă. Iar Părintele ne propune în tratarea credinţei şi a vieţii creştine un lucru care nouă a început să ne lipsească: rigoarea, atenţia cu care păstrăm şi cu care transmitem mai departe adevărurile de credinţă. Căci orice modificare are drept consecinţă pierderea mântuirii. Tradiţia nu este un piedestal la care să te închini, ea a fost îmbogăţită, şi poate fi şi pe mai departe dacă Duhul va lucra prin oameni care dovedesc viaţă sfântă. Dar, atenţie, această îmbogăţire nu înseamnă, sub nici un chip, modificare a dogmelor sau simplificare a lor, ca să fie mai pe gustul contemporanilor noştri. Cedări în chestiuni mici, de dragul „armoniei”, al „păcii”, vor aduce rapid cedări în puncte importante, care vor avea drept consecinţă anularea mântuirii credincioşilor.

Iubirea creştină este amestecată cu „sloganul masonic al drepturilor omului”, iar produsul obţinut duce la o iubire drăcească, în care sunt acceptate acele abateri de la credinţă de care Sfinţii Părinţi s-au lepădat. Adevărata iubire creştină cere să nu-l lăsăm pe cel ce a greşit în rătăcirea sa, ci să încercăm să îl aducem pe calea cea bună, arătându-i unde a greşit, să ne silim să-l îndreptăm, nu să îi spunem că este perfect aşa cum este el, că nu are nimic de schimbat. Faptul că este respinsă erezia sau homosexualitatea, sau alte feluri de păcate, nu se răsfrânge şi asupra persoanelor care au respectivele păcate. Ba din contră, drept-credinciosul are milă de ei, se poate ruga în taină pentru îndreptarea lor, va suferi pentru patimile la care sunt ei supuşi. În schimb însă, în numele unei presupuse armonii universale, de dragul păcii, ni se cere să trecem peste toate diferenţele, să acceptăm toate patimile, să fim toţi la fel, globalizaţi şi, astfel, mai uşor de adus laolaltă într-un stat mondial.

Dacă vrem să ne apropiem de Dumnezeu (ceea ce nu ni se întâmplă, totuşi, decât la câţiva dintre noi), atunci preferăm calea îndrăznelii din iubire, nu a fricii. Frica ni se pare un sentiment josnic, însă dacă avem răbdarea de a citi rândurile Părintelui Grigorie, care se bazează pe texte din Biblie şi din Sfinţii Părinţi avem posibilitatea de a ne apropia de o cale mântuitoare mai ocolită, dar mai sigură, mai ferită de pericole, căci aceasta a fost calea cea mai mult folosită în trecut. Frica nu este o spaimă teribilă care te pironeşte în loc, nelăsându-te să faci vreun pas de teama de a nu greşi, ci este grija de a împlini prouncile dumnezeieşti, este dorinţa de a nu dezamăgi iubirea lui Dumnezeu. Ea aduce în suflet bucurie, pace şi veselie duhovnicească.

Frica e mai cuminte, mai la îndemâna noastră. Nu avem atâta dragoste cât să fim îndrăzneţi către Dumnezeu, aşa că, dacă avem îndrăzneală în manifestarea noastră faţă de Dumnezeu, fie avem mai multă dragoste decât proorocii şi sfinţii lui Dumnezeu, fie suntem, mult mai probabil, inconştienţi. Umblând însă pe calea arătată nouă de sfinţii din trecut, primim întâi înţelepciunea, sădită în noi de Duhul Sfânt, care aduce frica, iar frica, prin paza poruncilor, ne apropie de Dumnezeu. Iar apropierea de Dumnezeu ne aduce în suflet iubirea. Această frică este mai degrabă o grijă care ne conduce treptat de la credinţă la dragoste prin intermediul lucrării virtuţilor şi al poruncilor.

Există o creştere şi o împreună rodire a fricii şi iubirii. Se foloseşte în carte o frumoasă metaforă a Sfântului Grigorie Teologul, în care viaţa creştină este asemănată cu mersul pe o coardă. Dedesubt se află abisul pierzării, la un capăt coarda e ţinută de frica de Dumnezeu, iar la celălalt de iubire. Înaintarea se face dinspre frică spre iubire, dar permanent trebuie să le avem pe amândouă cu noi spre a nu cădea. Iar rezultatul iubirii de Dumnezeu este dorinţa tot mai mare de a fi cu El, privirea lumii prin ochii Lui, necedarea la vreuna din ispitele care se ivesc la tot pasul.

Lumea de azi se lasă tot mai mult sedusă de mirajul comodităţii şi tinde spre o postură din care să obţină multe drepturi pentru tot mai puţine obligaţii. Rigoarea pe care vrea să o păstreze Părintele Grigorie în numele tradiţiei autentice a Ortodoxiei intră în conflict cu duhul căldicel al lumii acesteia. Nici de sfânta euharistie nu se mai apropie credincioşii aşa cum se cuvine. Îndrăzneala pe care o avem, de a cere deasa împărtăşire, ar trebui să se bazeze pe mai multă nevoinţă, nu pe pogorăminte.

Înşelarea ia în lumea noastră forme mai drastice decât oricând în trecut. Dacă înainte diavolul ataca pe fiecare personal, acum, grăbit că i se apropie sorocul, a trecut la înşelarea sistematică, a societăţilor întregi. Aşa este cazul în Apus, unde catolicismul, şi apoi protestantismul s-au îndepărtat de la calea cea bună. Problema cea mai gravă este că acum se încearcă aducerea aceluiaşi spirit şi în Biserica Ortodoxă. Ori de câte ori sunt primite ajutoare pentru diverse categorii defavorizate, bolnavi, bătrâni, cei din închisori, este adus cu ele şi duhul protestant al celor ce alocă fondurile respective.

În această carte a Părintelui Grigorie găsim una din cele mai radicale opţiuni, în spaţiul nostru bisericesc, pentru adevărul Ortodoxiei, ceea ce implică cu necesitate o atitudine anti-ecumenistă. Astfel, ecumenismul, prin dorinţa declarată de unire a tuturor bisericilor nu face nimic altceva decât să pregătească drumul lui Antihrist. O Biserică globală, rezultat al unirii tuturor bisericilor existente, fiecare venind cu partea ei de adevăr, dar care nu mai păstrează integralitatea adevărului predaniei ortodoxe, nu poate avea drept cap pe Hristos. Ortodoxia este staulul în care pot fi adunate oile rătăcite. De aceea adunările ecumenice ar trebui să aibă ca singură temă de dezbatere care este Biserica cea adevărată, în care s-a păstrat întreaga bogăţie a adevărului, şi la dogmele aceleia să adere apoi toate celelalte. Deocamdată, mişcarea ecumenică nu este decât suita compromisurilor pe care Ortodoxia le face în faţa celorlalte denominaţiuni creştine.

Relaţia mea cu Dumnezeu este ca şi cum numai eu şi Dumnezeu am exista. Atunci, lumea, pentru că şi ea există, trebuie gândită, recuperată, acceptată numai prin Dumnezeu şi în El. Daca nu îl iubim întâi pe Dumnezeu, nu îi vom putea iubi nici pe oameni, şi nici lumea, căci iubirea noastră va fi pătimaşă, şi ne va menţine în eul nostru egoist. În schimb însă, prin deschiderea către Dumnezeu ne vom deschide către oameni şi vom putea realiza starea noastră proprie, aceea de fiinţe în comuniune.

Cu toate că ar putea fi un bun dogmatist datorită cunoaşterii profunde şi întinse a comorii scrierilor ortodoxe, dar şi a conceptelor celorlalte denominaţiuni creştine, Părintele Grigorie preferă să se ocupe de lucruri concrete, ţinând de viaţa de zi cu zi a creştinului ortodox, de modul de înaintare pe cale, de rezolvarea problemelor care apar pe parcurs. Dă cu precădere răspuns unor chestiuni punctuale, cum sunt pregătirea faţă de vremurile din urmă, postul euharistic, comportamentul femeii în biserică, atitudinea faţă de monofiziţi şi nestorieni şi multe altele. Din toate eseurile ce compun această carte se străvede dragostea Părintelui Grigorie de Dumnezeu, rigoarea, dorinţa de păstra neatinsă învăţătura dreaptă de credinţă, precum şi mântuitoarea lui frică de Dumnezeu.

Paul Curcă

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!