„România” vs. România

Un singur nume, România, acoperă două ţări. Ţara „lor” şi ţara noastră. S-a mai vorbit despre asta. În general însă dihotomia era făcută pe criteriul stării materiale: România potentaţilor şi România mămăligii cu ceapă. Alţii au observat diferenţa dintre România catodică, ţara spectacolului de televiziune, şi România reală, în care viaţa bate orice scenariu hollywood-ian. Puţini au adus în discuţie criteriul spiritual care cască prăpastia între România „lor” şi România profundă. Şi încă mai puţini s-au aplecat asupra consecinţelor acestei rupturi.

Fără îndoială, societatea românească este fracturată în mai multe locuri. Fracturi între bogaţi şi săraci, între politicienii roşii şi cei albaştri, între agenda „publică” – pe care ne-o livrează presa la comandă politică – şi “agenda” ţăranului din Româneşti, a muncitorului de la Piteşti şi a dascălului din Câmpia Turzii. Dar acestea sînt explicabile în context şi gestionabile. Ele sînt doar efectele marii fracturi: între Sistem şi restul lumii.

Sistemul este ceea ce comentatorul politic Tia Şerbănescu numeşte „imperiul subteran”, clădit pe complicităţile comunisto-securiste şi care deţine controlul asupra economiei, politicii, justiţiei, presei, intelighenţiei. Fără voia Sistemului, nu se întîmplă nimic. Iar cei care, fiind în Sistem, au iniţiative pentru care nu cer permisiunea, sînt aduşi la ordine sau pedepsiţi exemplar: aruncaţi din funcţii, supuşi “dezvăluirilor” de presă, marginalizaţi, hăituiţi de „organe”.

„Imperiul subteran” îşi are rădăcinile în trecutul apropiat şi se face cap de pod pentru un viitor unde va fi doar parte a „Sistemului” global. Sistemul poate fi numit „România”, pentru că el se confundă cu ţara, aşa cum odinioară Partidul se confunda cu statul. El ne spune ce să mîncăm, cum să ne îmbrăcăm, cine are dreptate, cine merită să deţină funcţii în stat, cîte ore să muncim, unde să ne relaxăm, ce subiecte de dezbatere sînt importante, ce e „corect politic” şi chiar cum să credem în Dumnezeu, dacă ţinem să credem.

Cea mai mare ambiţie a Sistemului este de a ne transforma din persoane în sclavi – ceea ce, în bună parte, i-a reuşit –, iar din sclavi nefericiţi în „sclavi fericiţi” (apud. O. Hurduzeu). Sclavii sunt unelte vii, n-au opinii, n-au drepturi în afara celor care le îngăduie să funcţioneze, n-au credinţă, n-au cauze nobile, n-au odihnă, îşi fac un scop în viaţă din a cîştiga cît mai mult pentru a consuma şi mai mult, sînt mulţumiţi cu ce trăiesc, înspăimîntaţi la gîndul că Sistemul s-ar putea dispensa de ei.

În proiectele sale, Sistemul se foloseşte de demagogia politicianistă, mimînd democraţia. Şi ne pretinde conştiinţă civică, adică să intrăm în jocul „democratic”, să votăm. Chiar şi atunci cînd n-ai cu cine. E ca şi cum te-ai duce la piaţă şi, chiar dacă nu-ţi place nimic, cumperi ceva, de ruşine să nu te întorci cu mîna goală.

Fiecare vot legitimează, în fapt, Sistemul. Noi, electorii sau, cum bine ne zic de la obraz, populaţia, nu vom cîştiga niciodată acest joc. Pentru că e măsluit. O dovadă recentă, că tot e campanie electorală: modul în care principalele partide, PNL, PSD şi PD-L, şi-au împărţit colegiile electorale uninominale în care vor cîştiga. Acolo unde trebuia să cîştige oamenii PNL, celelalte partide şi-au pus candidaţi necunoscuţi, slabi şi fără şanse; la fel s-a procedat în colegiile care au revenit PD-L şi PSD. Alta: între ideologiile asumate public şi măsurile de guvernare nu există adesea nici o legătură; iar ideologiile pot fi schimbate, declarativ, peste noapte, cum s-a întîmplat în cazul PD(-L), PUR/PC şi PRM. Încă una: între partide are loc un permanent transfer de oameni, ca la fotbal; cineva poate fi, fără complexe şi emoţii, ieri – social-democrat, azi – liberal, mîine – conservator.

La cum decurg lucrurile, ai zice că victoria “României” contra României e garantată. Pentru că România profundă e sub sedative. Ea trebuie trezită, ca să poată fi salvată. Deşteptarea ei s-ar petrece prin restaurarea persoanei (1). Persoana e scînteie de divinitate, e omul liber, demn, conştient şi prezent – în sensul atribuit de părintele Arsenie Papacioc (2). Românul restaurat ca persoană nu va mai putea fi nici desconsiderat, nici înşelat, nici folosit.

1. Pentru aceasta pledează, în esenţă, Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon în ultima lor carte, “un manifest la patru mîini”, A treia forţă: România profundă (Editura Logos, Bucureşti, 2008).

2. “Să facem act de prezenţă: să credem, să iubim, să nădăjduim... [...] Să recunoşti că eşti fiul lui Dumnezeu şi să trăieşti în El. [...] Actul de prezenţă este o jertfă permanentă şi plăcută. Şi cînd îl faci, începi să trăieşti”. (Părintele Arsenie Papacioc, în Formula As, nr. 749, 2006)

Claudiu Târziu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!