Discuţia lui Ivan cu diavolul

Ideea în jurul căreia polarizează întregul discurs al naratorului în romanul Fraţii Karamazov este aceea că sufletul omului are o structură bipolară: demonică şi angelică; atât demonicul, cât şi angelicul sălăşluiesc în stare latentă încă de la naştere. Prin contactul individului cu societatea, prin integrarea lui în fluxul vieţii, una din aceste coordonate poate germina. Când însă latura demonică debordează peste limitele necesarului, apare pericolul ca ea să devină malefică, împingând gândirea omului spre zonele obscure ale inconştientului, iar această odisee a gândirii se soldează, de obicei, cu un eşec. De altfel, tema omului dedublat o regăsim într-un alt roman al lui Dostoievski, împrumutând titlul temei.

Cei doi actanţi, care în momentul când îşi ţin discursul devin şi naratori, dar în egală măsură şi destinatari interni ai mesajului, 1) încearcă să-şi convingă interlocutorul – unul că reprezintă doar o plăsmuire a propriei închipuiri, un alter ego (logosul lui Ivan), celălalt – diavolul – că este într-adevăr o existenţă reală, de sine stătătoare.

Apariţia diavolului în camera lui Ivan este misterioasă şi ambiguă, naraţiunea glisând din real în fantastic pe nesimţite: Ivan „…şedea acum la el în odaie, aproape conştient că aiurează şi privea fix ceva ce se afla pe divan, spre peretele din faţa lui. În locul acela apăruse un ins.” 2) (s.n.). Impresia de real e dată de amănunţita descriere a acestei apariţii, cu alura de genteleman.

Raţionamentul lui Ivan în ceea ce priveşte nonidentitatea diavolului este logic: acesta din urmă nu poate fi decât o imaginaţie, o plăsmuire a primului – „o nălucire de om bolnav” – de vreme ce reprezintă o întruchipare fragmentară „a celor mai josnice şi mai meschine sentimente” a propriului eu, această latură negativă nu poate sa-i ofere nimic nou.

Tot timpul discursului său, diavolul oferă argumente în sprijinul ideii afirmate că ar avea o identitate proprie – iubeşte cu toată sinceritatea oamenii şi de câte ori descinde pe pământ, devine romantic; îi place să călătorească şi să viseze; ba mai mult, îşi însuşeşte toate obiceiurile pământenilor, devenind chiar superstiţios şi, ca orice om, care are păcate, doreşte să se purifice: „N-am alt ideal decât să intru într-o biserică şi să aprind o lumânare (…) Atunci suferinţele mele vor lua sfârşit.” Dorinţa aceasta a interlocutorului de a intra în biserică şi a aprinde o lumânare e, poate, argumentul cel mai puternic în convingerea lui Ivan că nu e o plăsmuire, ştiut fiind faptul că diavolul se fereşte de Casa Domnului.

Diavolul este un damnat, un vinovat fără vină şi e conştient că are un destin tragic: deşi nu e o fire negativistă, împotriva voinţei sale trebuie să nege totul: „Mi s-a spus (…) «Fără tine nu s-ar mai produce nici un fapt divers, şi viaţa are absolută nevoie de fapte diverse». (…) Îmi îndeplinesc obligaţiile împotriva voinţei mele, scornesc tot felul de fapte diverse, şi din ordin superior mă ţin numai de ticăloşii.” Din cele mărturisite, reiese clar că acest diavol nu are personalitate, în sensul că, lipsit de iniţiative, el nu face altceva decât să execute ceea ce i se cere; el nu e liber nici măcar în gândire, ci depinde total de Stăpân. Şi-atunci, ce fel de „persoană” este aceea care nu are libertate de gândire? El este doar un biet executant.

Are totuşi un moment de slăbiciune şi recunoaşte că e o nălucire a unei minţi bolnave: „…de fapt, nu sunt decât o nălucire a minţii tale, o halucinaţie, la fel ca într-un coşmar.” Dar Ivan nu se lasă prins în jocul tovarăşului său de conversaţie şi nu acceptă „capitularea” acestuia tocmai când disputa e în toi: „Minţi! Scopul tău e să mă convingi că ai o existenţă cu totul independentă, şi nu c-ai fi o fantasmagorie plăsmuită de mintea mea.”

Diavolul îşi întrerupe discursul printr-o prolepsă – anecdota cu filosoful ce nega credinţa în viaţa de apoi, şi care, până la urmă, a ajuns în rai –, pentru a-i demonstra că lumea sa se organizează după modelul celei a lui Ivan: „Şi la noi, bârfeala e în floare, la fel ca şi pe meleagurile voastre (…) E un haos întreg, superstiţiile au răsărit ca ciupercile (…) şi denunţurile, că doar noi avem o secţie unde se primesc anumite informaţii (…) Şi la noi s-a introdus în ultima vreme sistemul vostru metric (…) Pe lumea cealaltă (…) acum se folosesc torturile morale, cum ar fi mustrările de conştiinţă (…) moda pe care tot de la voi am împrumutat-o, de când cu îmblânzirea moravurilor voastre.” De pe urma lor – spune diavolul – profită numai cei lipsiţi de conştiinţă. Raţionamentul său e simplu: din moment ce nu există conştiinţă înseamnă că nu mai poate fi vorba de remuşcări. Concluzia sa e general valabilă oricărui regim constituţional: „Ca să vezi care sunt rezultatele reformelor când sunt copiate după diferite instituţii străine.” Conştient de acest adevăr, Dostoievski disimulează, punând replica pe seama unui personaj cu personalitate incertă.

Ivan îşi întrerupe din nou preopinentul: el este cel care a scornit anecdota cu filosoful, pe când avea 16 ani. „Mi-am amintit de ea ca prin vis. Înseamnă că vorbesc cu tine în somn! Şi deci nu eşti decât un vis, nu exişti!” Înverşunarea cu care Ivan neagă existenţa diavolului, ar fi o dovadă că totuşi ar accepta să creadă în existenţa acestuia, fie ea şi în vis.

Tactica diavolului este subtilă: îl poartă pe Ivan de la credinţă, la tăgadă, în aşa fel încât cel care va încerca să-l convingă de faptul că nu e o fantasmagorie, ci există în realitate, va fi însuşi Ivan.

Logica diavolului se afirmă cu putere în finalul discursului, când îşi exprimă punctul de vedere ateist: divorţul de divinitate nu este expresia unui înger căzut, ci a unui genteleman hiperlucid. Descătuşat de sub „teroarea” acestei credinţe, omul însuşi va fi un zeu, care va supune definitiv natura. Conştient de propriul destin, omul va întâmpina moartea cu seninătate şi mândru ca un zeu: „Dragostea lui se va mulţumi cu limitele unei vieţi trecătoare, dar în acelaşi timp conştiinţa faptului că viaţa e scurtă va înteţi flacăra ei tot atât de mult pe cât o făcea să tânjească mai înainte speranţa deşartă într-o dragoste infinită, dincolo de mormânt.”

Construindu-şi discursul pe ideea „omului dedublat”, Dostievski lasă a se înţelege că diavolul sălăşluieşte în om, fiind o emanaţie a subconştientului.

Prof. Dr. Const. Miu

______________________________

1) Maria Corti, Principiile comunicării literare, Editura Univers, Bucureşti, 1981, p. 42.

2) Dostoievski, Fraţii Karamazov, EPL, Bucureşti, 1965.

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!