Despre tentaţia conservatorismului

Ortodoxia, parte integrantă a frontului anticomunist

Este regretabil că Mihail Neamţu şi-a asociat cu atacuri la persoană obiecţiile la argumentele anti-ecumeniste formulate de Mircea Platon în polemica cu Teodor Baconsky. Ca atare, în ultimul număr al ROST, a primit o replică pe aceeaşi lungime de undă, doar că, ce-i drept, amplificată. În ceea ce mă priveşte, consider esenţial faptul că, spre deosebire de alţi autori autohtoni care au polemizat pe marginea cazului Corneanu, Mihail Neamţu a formulat o poziţie lipsită de echivoc vizavi de împreună împărtăşirea cu catolicii a Mitropolitului Banatului. Dat fiind faptul că s-a pronunţat ferm şi clar asupra aspectelor fundamentale ce ţin de mântuirea noastră, Mihail Neamţu rămâne, în ceea ce mă priveşte, un partener viabil de discuţie. Refuz de asemenea, pe motiv de fair play, să fac speculaţii cu privire la motivele neoficiale care l-au determinat să-l atace pe Mircea Platon. Acestea fiind spuse însă, cred că o serie de poziţii ale lui Mihail Neamţu necesită anumite clarificări. Luate ca atare, poziţiile cu pricina, exprimă, ca să-l parafrazez chiar pe autorul în cauză, “o ideologie perfect chestionabilă”.

În prima parte a articolului “Ortodoxia românească. Deficitul comunicării şi inflaţia retorică”, publicat recent în revista Idei în dialog, Mihail Neamţu constată naufragiul ecumenismului. Acesta din urmă s-ar fi metamorfozat într-un mutant birocratizat ce secretă o dubioasă ideologie de tip socialist. Lupta pentru pace, idealul justiţiei sociale, anti-capitalismul şi anti-imperialismul prevalează în discursul structurilor ecumenice, în timp ce teme spinoase precum avortul sunt ocolite în mod sistematic. Dată fiind natura textului, în mare un rechizitoriu anti-socialist, mărturisesc că una din concluziile lui Mihail Neamţu mi se pare oarecum bizară, dacă nu de-a dreptul contradictorie. La finalul articolului, autorul sugerează că, “în pofida (sublinierea îmi aparţine – Al. R.) derivelor proiectului ecumenismului interreligios şi interconfesional, alianţa Ortodoxiei cu diferite curente ideologice conservatoare (pledând pentru dreptul la proprietate, libertate individuală, economie de piaţă, anticomunism) este nu doar posibilă, ci şi necesară.”

Aici trebuie făcute două observaţii. Mai întâi, de ce anume mi se pare bizară concluzia? Deoarece, pe de-o parte, Mihail Neamţu pare să învinovăţească socialismul pentru eşecul ecumenismului, însă, pe de altă parte, afirmă că eşecul în cauză nu trebuie să afecteze alianţa Ortodoxiei cu conservatorismul. Suntem tentaţi să credem că avem de-a face cu un pseudo-silogism. Dacă vinovată de eşecul ecumenismului este contaminarea socialistă a creştinismului, de ce s-ar aştepta cineva ca acest aspect să afecteze în mod negativ alianţa Ortodoxiei cu conservatorismul? Trebuie subliniat apoi faptul că, în măsura în care nu se precizează foarte clar ce anume se înţelege prin ele, cele patru principii “conservatoare” la care face referire Mihail Neamţu (dreptul la proprietate, libertate individuală, economie de piaţă, anticomunism) pot fi la fel de bine patru principii liberale sau libertariene. Mai mult, din punct de vedere strict nominal, principiile doi (cu accentul pus pe dimensiunea individuală a libertăţii) şi trei sunt mai degrabă liberale decât conservatoare. Mihail Neamţu, în bună tradiţie “neo-conservatoare”, uită aşadar să semnalizeze tensiunile dintre conservatorismul politic de inspiraţie religioasă şi presupusul conservatorism economic. Ceea ce mă face să suspectez că în spatele momelii “conservatoare” se ascunde undiţa liberală.

Ce anume este însă conservatorismul, şi mai ales conservatorismul actual? Un creştinism diluat cu scopul de a se adapta politic la dihotomiile specifice modernităţii (stânga/dreapta; capitalism/socialism; industrialism/ecologism, etc.), o ideologie întoarsă cu faţa spre trecut şi nu spre Dumnezeu. Simplă rămăşiţă a unei dezmembrări teologico-politice produse de apariţia modernităţii, conservatorismul nu-şi poate găsi reperele decât în istorie (iar aceea nu foarte îndepărtată, căci atunci conservatorismul riscă să-şi piardă dimensiunea pragmatic-realistă şi să eşueze în paseism), cea care în cele din urmă îi pecetluieşte soarta în mod fatal. Chiar şi atunci când ierarhia lumii a fost totalmente răsturnată, adică atunci când nu mai e nimic de conservat şi totul de schimbat, conservatorismul continuă să conserve, asemenea unui orb care îşi continuă drumul către prăpastie din instinct conservator. Joncţiunea dintre conservatorism şi diversele aberaţii ale modernităţii devine doar o chestiune de timp. Conservăm mâine lucrul căruia ne-am opus ieri. În cele din urmă, conservatorismul, în măsura în care se încăpăţânează să rămână conservator, sfârşeşte prin a deveni o simplă unealtă servilă în mâna liberalismului. Mai mult, funcţionează ca un antidot menit să neutralizeze dimensiunea “revoluţionară” a creştinismului, dimensiune de care liberalul burghez s-a temut de la bun început precum dracul de tămâie.

Mihail Neamţu este prost impresionat de faptul conform căruia “creştin-ortodocşii îşi permit luxul de a nesocoti eforturile făcute de Vladimir Tismăneanu în direcţia demascării comunismului românesc”. Or, din câte ţin eu minte, revista ROST, ale cărei tendinţe “slavofilo-legionare” le semnalează Mihail Neamţu, a întâmpinat în mod pozitiv Raportul Comisiei Tismăneanu, doar că, în paginile ei din aceea vreme au mai apărut şi anumite obiecţii cu privire la respectivul raport, obiecţii care au lipsit cu desăvârşire din paginile publicaţiilor conservatoare “de elită”. Reamintesc că în ceea ce priveşte anticomunismul comisiei Tismăneanu, fuziunea dintre principiul liberal al dreptului la proprietate, înţeles ca drept nelimitat de proprietate asupra propriului corp, şi elanul anticomunist “conservator”, au produs un fenomen politic aberant. O turmă întreagă de aplaudaci conservatori alături de mai mulţi ierarhi pravoslavnici apatici, au înghiţit fără nici un fel de comentariu un raport care condamna fără nici un fel de nuanţe interzicerea avortului în timpul lui Ceauşescu, ba mai mult, considera avortul făcut în ilegalitate drept o formă de eroism anti-comunist. Iată aşadar un exemplu de asemănare între frontul conservator (anti-comunist) şi cel ecumenist (anti-capitalist).

Dacă Mihail Neamţu se referă la o alianţă strict circumstanţială, atunci trebuie precizat că Ortodoxia se poate alia, fără să se mărite, cu anumite curente de dreapta, care critică etatismul de tip socialist, la fel de bine cum se poate alia cu anumite curente de stânga, care scot în evidenţă reificarea ce afectează societatea de masă şi valenţele totalitare ale advertisement-ului. Până nu demult, Bisericile Ortodoxe erau aliatele democraţiilor populare în lupta împotriva imperialiştilor. Recent, li se cere să devină aliatele liberalismului occidental în lupta împotriva comunismului, cu sau fără mască slavofilă. Substanţial însă, Ortodoxia nu are a se alia cu nimeni întrucât discursul ei teologico-politic nu se articulează din interiorul modernităţii, pe bază de alianţe, ci din afara acesteia. Din acest punct de vedere, Ortodoxia nu se poate alia cu nici o ideologie modernă (inclusiv “conservatorismul”), pentru că, înainte de a critica ideologiile radicale ale modernităţii, Ortodoxia critică principiile modernităţii, iar această critică face parte din raportarea profetică de ansamblu a Bisericii la veacul de acum. De aceea, este drept că nici o Românie nu este îndeajuns de veche pentru a fi pe deplin respirabilă pentru creştinul ortodox, pentru care, singura realitate cu adevărat respirabilă este Biserica, iar orice realitate istorică este în consecinţă mai mult sau mai puţin respirabilă în măsura în care este transfigurată sau nu de prezenţa sfinţitoare a Bisericii. Ortodoxia trebuie aşadar să facă politică pe propriile picioare (sper să nu fiu interpretat în mod greşit de unii purtători de sutană stăpâniţi de avânturi sindicale sau electorale), iar din punctul acesta de vedere atât nostalgiile legionare sau tentaţia “ortodoxismului”, cât şi alianţa cu “elitele de dreapta” nu îi sunt de folos.

BOR are de asemenea nevoie de propria ei analiză sinceră şi lucidă a Mişcării Legionare, o analiză care să separe grâul de neghină, folosind drept criteriu de distincţie Ortodoxia, nu democraţia. Nu este cazul să aştepte un nou raport Tismăneanu, pentru a şti pe cine e cazul să canonizeze şi pe cine nu, la fel cum nu este cazul să facă apel la expertiza psihiatrică pentru a şti dacă un candidat la monahism este bun sau nu de mănăstire.

Să recapitulăm, la final, aparenta contradicţie a lui Mihail Neamţu: deriva ecumenismului este de natură socialistă, dar asta nu trebuie să afecteze relaţia Ortodoxiei cu conservatorismul care este de fapt liberalism. Ce anume se ascunde în spatele acestei frazeologii ambigue? Cred că se ascunde însuşi Mihail Neamţu, care semnalizează pseudo-antagonisme şi presupuse înfrăţiri slavofilo-comuniste cu scopul de a justifica nişte contracte sociale dubioase. În argumentaţia sa, socialismul joacă roluri multiple: ţap ispăşitor, bau-bau, inamic comun ce reuneşte toţi oamenii de bine etc., toate acestea cu scopul de a paraliza polemicile care riscă să supere pe cine nu trebuie, şi de a-l ajuta pe autor să navigheze prin “meandrele concretului” fără să facă prea multe valuri. Ai o problemă cu UE? Ia priveşte oleacă spre Răsărit la pravoslavnica maică Rusie condusă de KGB-istul Putin! Tocmai acum când “departamentele de filozofie ale lumii se îmbată cu aromele neomarxismului” te-ai găsit să te iei de Gabriel Liiceanu!? Nu-ţi place expoziţia de artă satanică a ICR-ului condus de Patapievici? Doar nu l-oi prefera pe comunistul de Păunescu! Şi şa mai departe.

În realitate, rădăcinile eşecului ecumenist sunt mult mai adânci. Ele ţin de natura profundă a liberalismului, ideologia care ianugurează modernitatea şi care astăzi, depăşit de haosul pe care singur l-a creat, pozează în conservatorism şi miorlăie pe la porţile Bisericii. Faţada socialistă a ecumenismului nu trebuie să ne inducă în eroare. Resorturile profunde ale fenomenului ţin de idealul liberal al “dizolvării adevărului metafizic prin discuţie” şi de dorinţa burghezului de a înlocui conflictul politic cu competiţia economică, fenomene sesizate de Juan Donoso Cortés acum vreo sută şaizeci de ani, pe vremea când conservatorii erau încă reacţionari. Elita “conservatoare” autohtonă nu este nici ea străină de tendinţa de a dizolva Creştinismul într-un front anticomunist. Comentându-l pe Cortés, Carl Schmitt afirma că esenţa liberalismului constă în negarea politicului, sau mai precis în negarea relaţiei prieten-duşman (definiţia politicului la Schmitt), relaţie pe care Mihail Neamţu se încăpăţânează să o redea în scrierile sale în termeni de “prieten-adversar”, făcându-l astfel pe sărmanul Schmitt să se răsucească în mormânt.

Alexandru Racu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!