Parfum de poliţie politică

De la Radu Timofte la Varujan Vosganian

Cum nu m-a scos totdeauna modestia din casă, am conceput aceste rânduri pe când nu se scria Sergiu Andon pe perete cu privire la Securitate, adică înainte ca meticulosul jurist de la „Scânteia” să găsească noduri în papura legii după care funcţiona CNSAS. Tot apărându-l pe Varanu-cu-Platoşă, Sergiu Andon a pus în paralel textul legii respective cu anumite articole din Constituţie. Şi aşa a reuşit să le convingă pe Sybilele de la Curtea Constituţională că legea după care juca Mircea Dinescu scheciurile de pe scările CNSAS încălca legea fundamentală. Ne place sau nu, jos pălăria! Sergiu Andon a găsit clenciul pe care Valeriu Stoica, apărătorul Monei Muscă, nu l-a văzut. Sigur, putem presupune că ornitorincii de la CNSAS amuşinară urmele securiştilor de prin dosarele procurorilor şi ale judecătorilor, aşa cum susţinea Ticu Dumitrescu, şi că nu se putea merge mai departe. Eu nu pun mâna în foc dacă nu cumva şi prin dosarele Sybilelor mişună rădăştile şi urechelniţele Bătrânei-şi-Perversei.

Citisem însă cartea lui Alexandru Mihăilă, intitulată Cazul Timofte-KGB. Între diversiune şi adevăr. Acest studiu aplicat m-a făcut să înţeleg ce efecte dezastruoase poate avea asupra unor oameni poliţia politică, practicată chiar şi în anii deplinei noastre „democraţii originale”.

Cine te apără?

După căderea comunismului, auzim tot mai frecvent o sintagmă relativ nouă pentru noi, imposibil de rostit în "epoca de aur": "poliţia politică". Sună sinistru prin alăturarea insidioasă a doi termeni care, aparent, nu ar trebui să coabiteze într-o societate civilizată. Sintagma face carieră deja de ani mulţi, ascultăm declaraţii incendiare, se aduc acuze grave, au loc procese pe care judecătorii noştri ştiu aşa de bine să le tergiverseze. Parcă asistăm la o exorcizare fără de sfârşit, mereu reluată cu alte şi alte victime.

Pe cine putem acuza de un asemenea delict monstruos? Cu ce probe? Şi dacă există probe, cum răspunde cel vinovat de un asemenea delict? Iar dacă nu este pedepsit, nu cumva cultivăm condiţiile pentru perpetuarea unor asemenea practici? Ce se întâmplă însă cu un om acuzat pe nedrept că "a făcut poliţie politică" sau că "a colaborat cu Securitatea ca poliţie politică" sau cu alte servicii secrete străine? Pe el cine îl mai apără?

Fisurile legii

Dar ce este "poliţia politică"? Există o definiţie acceptabilă din punct de vedere juridic? Şi cine poate fi acuzat de o asemenea faptă abominabilă? Articolul 5 din Legea nr. 187/1999 ne oferă prima definiţie: "Prin poliţie politică se înţelege toate acele structuri ale securităţii, create pentru instaurarea şi menţinerea puterii totalitar-comuniste, precum şi pentru suprimarea sau îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului".

Să trecem cu vederea formularea şchioapă a frazei, puţin onorantă pentru atâţia aleşi care au votat-o. De exemplu, germanii nu au scris niciodată cuvântul "STASI" cu literă mică. Ceea ce surprinde însă este referirea exclusivă la Securitate, la perioada comunistă. De parcă până atunci şi după "epoca de aur", nu s-a mai pomenit şi nici nu va ma exista poliţie politică. Legiuitorul avea o singură preocupare obsesivă: demascarea Securităţii. Numai că legile nu se elaborează sub presiunea străzii, a momentului, sub impulsul pseudo-societăţii civile. Al doilea aspect jenant al definiţiei este generalizarea. Din această formulare, deducem că "toată Securitatea" a făcut crime, deci poliţie politică. Toţi ofiţerii care au lucrat în diplomaţie sau în comerţ exterior - toţi au făcut "poliţie politică" pentru că erau angajaţii Securităţii. Sau, cum spunea un important politician, "şi femeile de serviciu au făcut poliţie politică". Probabil că aşa se întâmpla cu unele tovarăşe care se deghizau, la ordin, în conducătoare de mătură şi tămbălău. "Securitatea a fost poliţie politică. Ce-or fi făcut ei la Securitate, dacă nu poliţie politică?", generalizează şi Marius Oprea, consilierul premierului Călin Popescu-Tăriceanu pe probleme de Securitate, el însuşi supranumit „agentul Victoria”. În realitate, cine a săvârşit fapte penale trebuie să răspundă penal, indiferent unde a lucrat, iar răspunderea trebuie să fie individuală, iar nu colectivă. O asemenea lege, care să condamne categorii întregi de oameni, nu face decât să încalce drepturile omului, să afecteze serviciile secrete actuale şi viitoare ale ţării. Dacă dorim să le distrugem, atunci e perfect. Cine va mai dori să lucreze în asemenea domenii de activitate? Cine va mai accepta să colaboreze cu sericiile secrete în interesul ţării, iar nu pentru a-şi turna colegii? Cum putem să introducem într-un text de lege formulări prezumtive, de genul "activitatea lui ar fi putut să provoace etc., etc."?

Nu voi accepta niciodată formularea adversativă şi revanşardă "securiştii buni, securiştii răi", aşa cum este inadmisibil calificatiul „toţi au fost criminali”. Am căderea morală să afirm aşa ceva fiindcă nu am lucrat şi nu lucrez, nu am colaborat şi nu colaborez cu niciun serviciu special. La Securitate, ca peste tot, au fost oameni normali şi lichele, ca în orice sistem, iar legea trebuie să evalueze activitatea fiecărui individ. Ce să înţelegem din contextul "activitatea care a vizat menţinerea la putere a regimului comunist"? Aici intrăm toţi adulţii de dinainte de 1989, la grămadă: ai săpat şanţuri? prin asta ai susţinut regimul comunist; ai fost inginer într-o fabrică şi munceai ca să-ţi creşti copiii în acele condiţii precare? ai acţionat pentru menţinerea la putere a regimului comunist... Toţi am fost colaboratori, cum spunea Dan Voiculescu. Devine aiuritor.

În rest, Legea nr. 187/1999 defineşte corect categoriile: "agent al organelor de securitate, ca poliţie politică" şi "colaborator al organelor de securitate, ca poliţie politică" fiindcă prestaţia acestor indivizi este raportată permanent la "atingerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului". Aspect esenţial, eludat însă în definiţia dată poliţiei politice. Ori tocmai acest lucru trebuie avut în vedere dacă vrem realmente să construim nişte servicii secrete moderne, cu ofiţeri care să nu mai devină captivii politicienilor sau ai oamenilor de afaceri.

În textul legii amintite, nu se foloseşte formula "Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii dă verdict de poliţie politică", aşa cum procedează Mircea Dinescu şi compania. Acolo se foloseşte cuvântul "adeverinţă", iar nu "verdict". Şerban Nicolae, senator PSD, a cerut eliminarea din lege a sintagmei "poliţie politică", dar asta este o altă atitudine extremă. Ceea ce trebuie reţinut din propunerea lui Şerban Nicolae vizează însă blocarea transformării CNSAS în poliţie politică. Fiindcă devine tot mai limpede că acolo funcţionează oameni pe criterii politice, deci subiective, şi folosesc dosarele pentru şantaj, în loc să le facă publice. Iar pentru ca masele să fie fericite, "mai pârlim nişte berbecuţi în sutane aurite", după cum se exprima Poetu Portofel.

Anticomunismul ca afacere

Din cauza presiunii politice, acceptăm constituirea grupurilor revanşarde, foarte asemănătoare celor din anii 1950. Lupta contra burghezo-moşierimii de-atunci seamănă foarte mult cu anticomunismul de astăzi. Evident, nu mai folosim naganul contra „duşmanilor de clasă”. Este adevărat că anticomunismul a devenit rentabil fiindcă aduce posturi călduţe şi parale frumoase, dar nu trebuie să alunecăm în extrema cealaltă. De ce apar asemenea consecinţe? Fiindcă Legiuitorul nu a prevăzut corect ce se va întâmpla când se va deschide cutia Pandorei.

Legea trebuie să fie clară, atemporală, detaliată până la exhaustiv, imperativă, coercitivă, dar şi preventivă. Iar Legea nr. 187/1999 nu excelează prin astfel de însuşiri. Iată şi materialul didactic. Membrii Colegiului CNSAS au votat că Mona Muscă a făcut poliţie politică, iar instanţele de judecată au procedat la fel. Automat, ca să nu aibă complicaţii cu noua orientare politică. Cunosc foarte bine perioada în care Mona Muscă, graţie desigur calităţilor profesionale, a devenit asistentă universitară. Ştiu foarte bine ce dificultăţi creau în România, mai ales studenţii arabi. Erau turbulenţi, unii săvârşeau violuri sau se încăierau între ei. Dacă un ofiţer era abilitat să afle cine face trafic de stupefiante, de valută şi chiar de arme nu însemna că făcea poliţie politică. Iar dacă un profesor oferea informaţii în acest sens nu echivala cu "încălcarea drepturilor omului". Cine trebuia să ne apere pe noi, cetăţenii români, dacă, la fiecare pas, securistul sau miliţianul putea fi acuzat că face poliţie politică? Eu cred că astăzi se încalcă drepturile omului şi prin transformarea României în piaţă de consum şi de tranzit pentru droguri. Consider că mi se încalcă drepturile dacă sunt nevoit să văd tineri drogaţi, cerşind agresiv prin Bucureşti. Apoi, cele două rapoarte semnate de Mona Muscă vizau două persoane care trebuiau racolate. Nimeni nu le obliga să colaboreze. Prin urmare, unde li s-au încălcat drepturile şi libertăţile? De ce respectivele persoane nu au acţionat-o în judecată pe Mona Muscă, dacă drepturile lor au fost afectate? Sigur, am cunoscut judecători importanţi, cu pretenţii, care-mi spuneau că hotărârile lor sunt lege, că nimeni nu-şi poate permite să le pună în discuţie. Chiar dacă erau vizibil eronate sau abuzive, fie şi pentru un necunoscător al ştiinţelor juridice. Dovadă că victimele lor au avut câştig de cauză la CEDO, iar statul român, adică noi toţi, nu judecătorii respectivi, plătim daunele.

Într-o ieşire teatrală, de-a dreptul histrionică, preşedintele Traian Băsescu rezuma situaţia în stilul său inconfundabil: “Vorbeam cu soţia despre Justiţie... Domne, uite, pentru Mona Muscă au dat verdict de poliţie politică într-o lună. De doi ani, lui Dan Voiculescu nu-i dă nimeni. Se amână... şi se amână... Nu-i vreun reproş, Doamne fereşte!... asta discutam eu cu soţia despre Justiţie...”

Sigur că lucrurile stau aşa, dar atunci nu e firesc să apară suspiciunea: De ce a fost acel hei-rup în cazul Monei Muscă? Nu cumva a fost o acţiune comandată pentru compromiterea unei femei care ataca funcţii la vârf? Şi întrebarea inevitabilă: Cine a dat comanda din umbră? Nu cumva este un caz de poliţie politică tocmai prin instrumentarea documentelor fostei poliţii politice? Nu, pentru că definiţia din legea menţionată nu precizează expres un asemenea caz. Situaţia însă mi se pare evidentă.

De ce s-a ajuns la o conjunctură atât de ridicolă, în care este târâtă şi Justiţia? Din cauza legii amintite, care a fost aşa de politizată, încât judecătorii nu mai ştiu cum să procedeze. Până la urmă, senatorii din Comisia juridică au eliminat din Legea CNSAS sintagma "poliţie politică" - o altă inepţie, la fel cum era şi generalizarea acuzei de "poliţie politică" la adresa tuturor lucrătorilor din domeniu, inclusiv a tuturor colaboratorilor.

Ca să condamne actele de poliţie politică, judecătorii au nevoie de o definiţie precisă a fenomenului. Organizaţia Naţiunilor Unite nu a reuşit să dea o astfel de definiţie, aşa cum nici pentru condamnarea terorismului nu avem decât... opinii, rechizitorii şi... pedepse! Uneori, chiar bombardamente. Dezbaterile s-au blocat de fiecare dată când a venit vorba despre terorismul de stat, despre poliţia politică, exercitată, fireşte, în primul rând de indivizii care deţin puterea politică. Prin urmare, cum să nu-şi dea cu deştele-n ochi specialiştii lui Mircea Dinescu din CNSAS dacă nu operează cu o definiţie clară a delictului? Însă "dau verdicte"! Legislaţia rămâne echivocă fiindcă aşa le convine politicienilor, însă ştiinţa nu admite confuzia. Ei preferă însă echivocul fiindcă aşa pot exercita o adevărată teroare psihică asupra adversarilor. Iată unde se întâlneşte poliţia politică cu terorismul.

În cartea "Marele şoc din finalul unui secol scurt" a lui Vladimir Tismăneanu, apărută în anul 2004, la pagina 172, se încearcă o altă definiţie a poliţiei politice: ”Nu mă gândesc la poliţia politică cu branşa ei care se ocupă de informaţii sau care protejează demnitarii ş.a.m.d., mă refer la poliţia politică ca poliţie a gândirii, care pedepsea oamenii pentru că gândesc altfel.” Mă abţin să fac o analiză a scriiturii şi am să mă refer la conţinutul enunţului. De la coadă la cap. Poliţia politică este o poliţie a gândirii! Foarte corect, însă nu suficient. Corect, dacă rămânem exclusiv la nivelul studiului asupra epocii comuniste, unde oamenii erau obligaţi să gândească identic, să vadă şi să înţeleagă pe acelaşi calapod, la fel ca în lumea lui Oblio. Dar ce ne facem cu alte tipuri de societăţi, pretins democratice, unde fiarele se plimbă libere printre oameni, profitând de orice fisură a legislaţiei pentru a cuceri puterea? Acolo nu mai există poliţie politică? Celebrele cazuri "Watergate" şi "Monica Lewinsky" (ce coincidenţă, altă Monă!) sunt exemple clasice de poliţie politică într-o societate liberă. Dar fabricarea dosarului pentru uraniul importat, chipurile, de Saddam Hussein din Nigeria, un caz mai puţin cunoscut, desigur, cum s-ar putea încadra? Pentru captarea bunăvoinţei poporului, aveam nevoie de un motiv plauzibil pentru invadarea Irakului. Se vede că poliţia politică poate fi uneori transfrontalieră. Prin urmare, fenomenul este cu mult mai complex.

Prima parte a definiţiei oferite de Vladimir Tismăneanu este cel puţin discutabilă. Cum să afirmi că ofiţerii care se ocupă de informaţii sau cei care îi protejează pe demnitari fac poliţie politică? De exemplu, lucrătorii din SPP, dacă dl. Tismăneanu ar fi preşedintele tuturor românilor, ar face poliţie politică! Se developează aici un tip de gânditori internaţionalişti, care au alergie faţă de însăşi noţiunea de serviciu secret, obligat să acţioneze în apărarea intereselor naţionale.

Emil Boc, altfel specialist în ştiinţe juridice, încearcă să dea şi el o definiţie, marcată însă de percepţia politică. "Un minim necesar pentru ca cineva să fi făcut parte din structurile Securităţii este să fi semnat un angajament sau cel puţin o notă informativă. Şi dacă era şi plătit pentru aceasta, nici nu se mai pune problema. Mai ales că, din câte ştiu, unii ar fi primit câte 700 de lei pe lună. Deconspirarea foştilor colaboratori ai Securităţii este pasul înainte spre integrare. Ţinta de astăzi sunt demnitarii în funcţie şi magistraţii". Aceeaşi reducere restrictivă la perioada comunistă, mai ales că poliţia politică era un fenomen foarte cunoscut şi o practică largă în perioada interbelică. Asasinarea lui I.G. Duca, asasinarea lui Armand Călinescu şi neantizarea lui Corneliu Zelea Codreanu pot fi considerate exemple clasice de poliţie politică.

Eterna continuitate a muncii informative

O clarificare interesantă, dintr-o anume perspectivă, asupra chestiunii, dar parţială totuşi, ne oferă generalul Aurel Rogojan, fostul şef de cabinet al generalului Iulian Vlad. El susţine că poliţia politică într-un stat de drept este opera factorului de decizie politică şi că Serviciul Român de Informaţii ar fi străin de asemenea practici. Ascultarea convorbirilor telefonice, fără autorizare, nu ar fi un act de poliţie politică. Este doar o infracţiune contra libertăţii persoanei.

Tot generalul Rogojanu spunea că "firul tradiţiei informative continuă deasupra vremurilor. Şi nici nu se va întrerupe decât odată cu moartea istoriei". Aici are perfectă dreptate. Masculul dominant din grotă, ca să-şi păstreze dreptul de a purta silexul în mână, îşi marca teritoriul, avea "semnele" lui, primea „semnale” - forma preistorică a serviciului de informaţii. Oricât de sofisticat ar fi politicianul de astăzi, purtător de costum Armani, lupta pentru putere îmbracă tot felul de forme şi haine, iar dacă legea nu-i pune stanoaga acolo unde trebuie, fiara din grotă se întoarce cu silexul în mână, spre dispreţul majorităţii. În detrimentul democraţiei şi, prin urmare, contra interesului general, de cele mai multe ori. Şi nu în ultimul rând, vai de cine pierde!

Cartea lui Alexandru Mihăilă cu privire la presupusua relaţie Radu Timofte - KGB, un studiu excelent elaborat şi articulat, m-a ajutat să înţeleg mai bine fenomenul. Un bărbat, mai puţin cunoscut opiniei publice de până atunci, este preferat de preşedintele ţării pentru funcţia de director al Serviciului Român de Informaţii. Era din afara sistemului şi, în plus, Ion Iliescu îl preţuia pentru onestitatea lui. Cred că sistemul nu l-a acceptat la început şi pentru că Radu Timofte venea din Armată. Iar între militari şi ofiţerii de informaţii relaţiile erau crispate. Şi atunci s-a declanşat calomnia năucitoare.

Imediat după 1990, gentlmenii suspiciunii şi foştii activişti comunişti credeau că prinde excelent un calificativ, cumplit prin anii 1950: "Eşti legionar!" Aşa se face că, iniţial, "golaniada" din Piaţa Universităţii era atribuită legionarilor. Ce era mai abominabil după acele evenimente tulburi în lupta pentru putere (şi încă mai este)? Colaborarea cu serviciul sovietic KGB. Şi exact un asemenea scenariu i s-a servit lui Radu Timofte. Chiar dacă, din punctul meu de vedere, este la fel de abominabil să fii agent CIA, Mossad, MI6 etc.

Autorul denunţului calomnios a fost George Şerban, un migrator în politica din România. A nu se confunda cu celălalt George Şerban, de la Timişoara. George Şerban, cel implicat în calomnierea lui Radu Timofte, a intrat mai întâi în Partidul Democrat, fiind deputat PD de Brăila după 1996. S-a certat la cuţite cu Petre Roman şi, în 1999, a trecut la PNL. Apoi s-a plasat lângă Emil Constantinescu, pe care l-a abandonat, iar din 2004, îl găsim în Alianţa D.A.

Celălalt George Şerban a trăit în perioada 1954-1998 şi a fost deputat de Timiş pe listele PNŢCD. A participat la revoluţia de la Timişoara şi s-a opus Frontului Salvării Naţionale. A participat la redactarea Proclamaţiei de la Timişoara contra lui Ion Iliescu şi a activiştilor comunişti din eşalonul al doilea. După moartea lui, Nicolae Mavru, şeful filajului Securităţii de la Timişoara, avea să insinueze că George Şerban era şi el racolat. Fără probe sau poate că îi confundă.

O „notă”, emanată de la structurile SRI, fără ştampilă, fără antet, ajunge la deputatul liberal George Şerban, care făcea parte şi din comisia parlamentară pentru supravegherea serviciului respectiv. „Odată cu instalarea noului regim democratic în România, practicile poliţiei politice nu au dispărut cu desăvârşire, unii ofiţeri ai fostei Securităţi continuîndu-şi, şi în primii ani de după 1989, modul de operare propriu regimului totalitar”, notează Alexandru Mihăilă.

Aria calomniei

În scandalul care a urmat, au fost folosiţi pe scară largă şi foştii informatori ai Securităţii din presă, dezavuaţi ulterior. Vocaliza lui Cornel Ivanciuc este doar un exemplu. Se invocă NATO şi încrederea etc., etc. „Un om răstignit pe o calomnie”, spune Alexandru Mihăilă despre senatorul Timofte. Şi nu este doar o metaforă. S-a produs un linşaj mediatic. Până la grotesc. Radu Timofte este „un antioccidental convins”, „un naţionalist”, cum afirma Carol Sebastian, de care nu se ştia pe-atunci că a ciripit, dar pe care nu l-aş încadra la „poliţie politică”. Din cauza lui Radu Timofte, România va fi scoasă din structurile euro-atlantice, susţinea Dorin Marian. Cornel Nistorescu „ştia el” că Radu Timofte s-ar afla în grija unui medic psihiatru de la Spitalul Militar Central. Radu F. Alexandru, un alt conaţional de-al lui George Şerban, sare şi el: „Există semne de întrebare privind compatibilitatea lui Radu Timofte cu şefia SRI, precum şi asupra libertăţii de acţiune şi de gândire a persoanei sale”. Participă şi presa străină în solidar cu acelaşi Şerban, care avea să retracteze: că nu a afirmat că noul şef al SRI a fost agent KGB, că el a spus doar că Radu Timofte a fost supravegheat de o unitate a Securităţii, care-i viza pe agenţii KGB, că va prezenta „în curând” documentul cu antet şi ştampilă, pe care nu l-a mai produs niciodată.

Păpuşarul

În asemenea situaţii năucitoare, se pune întrebarea simplă: De ce? Păpuşarul scenariului era considerat Virgil Măgureanu. Încă din 1992, Ion Iliescu voia să-l înlocuiască, evident cu Radu Timofte. Dom’Profesor nu a mâncat usturoi: „Afirmaţiile conform cărora Radu Timofte ar fi fost agent KGB sau al unei alte instituţii asemănătoare sunt iresponsabile şi meschine”. Aşa o fi, dar făcătura datează din 1993, pe când Virgil Măgureanu era pe covertă. Calomnia a stat la fezandat până în 1999, când este scoasă din nou. Cătălin Harnagea, directorul Serviciului de Informaţii Externe pe-atunci, semnează şi îi trimite lui Costin Georgescu, şeful SRI, „o notă cu conţinut asemănător cu cea prezentată de George Şerban”. Cătălin Harnagea neagă, dar îl dă de gol semnătura, sugerează Ion Stan. „SIE nu a trimis niciodată vreun document care să-l incrimineze pe domnul Timofte”, ne asigura Cătălin Harnagea. El îi transmitea însă lui Costin Georgescu o „informaţie-trăsnet”, conform afirmaţiilor aceluiaşi Stan: agenţii Federaţiei Ruse au de gând să-l contacteze pe Radu Timofte! Ca să intuieşti gândurile celor de la FSB-GRU trebuie să fii mai tare ca Ştefan cel Mare în contraspionaj! Virgil Măgureanu are grijă să nu semneze nimic: nu ştia, domne! Pe 26 octombrie 2000, Cătălin Harnagea cere Parchetului Militar anchetarea penală a lui Radu Timofte fiindcă acesta i-ar fi incitat pe militarii din SIE să se revolte contra şefilor. A doua zi, pe 27 octombrie 2000, George Şerban organizează o conferinţă de presă, în care face „dezvăluirea”. George Şerban părea credibil fiindcă fusese membru al Comisiei pentru Apărare, Ordine publică şi Siguranţă Naţională, preşedinte al Comisiei parlamentare de control a activităţii SIE. Posturi-cheie!

Lucrătura era însă atât de penibilă, încât oricine se poate întreba cum de puteau nişte ofiţeri din Securitate, ulterior din SRI, să însăileze nişte elemente suprarealiste şi să le dea apoi şefilor politici drept informaţii certe. Erau atât de stupizi? Ei bine, nu cred! Ofiţerii au răspuns la o comandă politică, trebuiau „să scoată ceva” şi au procedat ca atare: au oferit informaţii din vârful pixului pentru a rămâne în două luntre. Altfel, nu este admisibil ca ofiţerii să colporteze atâtea informaţii false printr-o singură notă: Radu Timofte era angajatul Uzinei de Ţevi din Roman, stâlcirea numelui Vasile Sav în Vasile Sava, Radu Timofte a fost trecut în rezervă în 1981, scrie în Notă, anul real fiind 1987, „Radu Timofte a efectuat dese deplasări în URSS”, dar omul nu fusese niciodată acolo; „Radu Timofte a sustras după 1990 şi a distrus documentele biroului de contraspionaj de la Roman”, birou care nu a existat niciodată acolo. Vera Gorianina-Chiş (sau Kiss?), rezidentă sovietică la Roman, era „agent sovietic”, „vectorul Katia”. De ce aveam noi „rezidenţi sovietici” după 1968 este o întrebare, dar colonelul Sprianu avea să retracteze toate acuzele fiindcă femeia era nevinovată. Erau atât de naivi ofiţerii SRI, încât să conceapă un asemenea fals penibil sau fabricau spioni la comandă, ca pe vremea „societăţii socialiste multilateral dezvoltate”? Sau au primit asigurări de la cineva important („firul scurt”, „cineva din exterior”, după cum spunea Virgil Măgureanu) că la ei nu se va ajunge niciodată? Membrii Comisiei de Control s-au comportat lamentabil, nu l-au determinat pe George Şerban să spună tot adevărul, până la capăt.

Contrar lucrăturii, senatorul Radu Timofte este votat în unanimiate la CSAT pentru funcţia de director al SRI. În Parlament, nici chiar liberalii nu au votat toţi contra lui Radu Timofte. Chiar dacă s-a invocat şi vechea prietenie dintre senator şi Sorin Ovidiu Vântu.

Pânza de păianjen

Comisia parlamentară de profil va verifica atent reţeaua malversaţiunilor şi ajunge, inevitabil, la structurile din Judeţul Neamţ şi la Ovidiu Grecea, un apropiat de-al lui Adrian Năstase. Dovadă că, oricât de controversat ar fi fost, Ovidiu Grecea avea să fie purtat pe funcţii de consul mai pe toate meridianele. Şi mai peste tot a provocat scandaluri. Ca un specialist indispensabil. Afară, numai să nu stea în ţară. Aici, nu! Tot dom’ Profesor sugerează o pistă după perdeaua de fum: „documentul este măsluit!” (în parohia dumisale), „a fost o banală dispută politică”, „o comandă pe firul scurt”, „cineva important din exterior”. În 2005, Virgil Măgureanu se confesează: s-a certat „groaznic” cu Ion Iliescu. În 1992-1993, Ion Iliescu voia să-l schimbe cu Ion Talpeş sau cu Radu Timofte, dar că moldoveanul îi plăcea mai mult preşedintelui. Oare de ce? Simplu: Ion Iliescu, loial colaboratorilor lui, ştia să-i preţuiască pe cei apropiaţi de el. Face excepţie doar Nicolae Ceauşescu, în altă perioadă istorică. De aceea, se pare că Ion Iliescu nu a renunţat la varianta Radu Timofte până în anul 2004. În anul 2000, pe timpul efemeridei Alianţa Naţională, Virgil Măgureanu spunea într-un cerc de apropiaţi: „Aseară am fost la domnul Ion Iliescu. «Virgile, am înţeles că ai făcut jocuri de gleznă, Virgile!» «Ee, facem şi noi ce putem, domnule preşedinte»”... Nu a precizat la ce s-a referit atunci.

Şi au căzut capete de ofiţeri importanţi: generalul Grigorie Zăgărin, şeful Diviziunii Contraspionaj, generalul Bujor Iamandi, fost şef al Diviziunii Protecţie din cadrul SRI în 1998, când s-a scos de la fezandat nota Timofte-KGB, Vasile Lupu, general de corp de armată, colonelul Nicolae Lugoj, şeful diviziunii Supraveghere şi Investigaţii, colonelul Constantin Spiranu, şeful Secţiei judeţene Suceava, colonelul Marin Gheorghe, locţiitorul Diviziunii Contraspionaj, colonelul Lucian Vasileniuc, fost locţiitor la Divizia de apărare a Unităţii şi Integrităţii Teritoriale. Şi ca un corolar al absurdului, ginerică George Şerban face spre final o afirmaţie năucitoare: „Eu n-am nici un fel de ostilitate pentru domnul Radu Timofte. Eu, peste două-trei săptămâni, mă căsătoresc şi l-aş invita cu prilejul acesta să-mi fie naş. Mi-ar face mare plăcere”. „A căzut de fraier”, „a fost un papagal”, cum spuneau unii politicieni pe-atunci? Nu cred. Radu F. Alexandru va retracta şi el. E adevărat, mai elegant.

O întrebare simplă şi gravă, pe care şi-o poate pune oricine: Ce s-ar fi întâmplat însă cu dosarul „Timofte-KGB”, dacă senatorul nu ajungea la timona SRI?

Surse discrete ne asigură că episodul „Radu Timofte-KGB” ar fi fost doar un moment din războiul Ion Iliescu-Adrian Năstase. Cine se ia de Ristea Priboi dă în fabrici şi uzine! Şi a venit înscenarea contra lui Radu Timofte.

Comunicatul Comisiei de control SRI subliniază fără drept de apel: „asemenea fapte care ţin de practicile şi mentalităţile unor organe represive, a căror activitate a fost abolită în România”. Oare? Vom vedea.

Crima organizată şi invocarea „poliţiei politice”

Vreau să fiu foarte bine înţeles: preţuiesc în cel mai înalt grad ideea de servicii secrete, a căror activitate să fie pusă în serviciul naţiunii, nu doar al statului român sau al unor structuri politice sau grupuri de interese. Demnitari, magistraţi şi oameni de afaceri, contra cărora există probe clare că se fac vinovaţi de corupţie, de asociere criminală contra naţiunii şi a statului, atunci când vor fi acuzaţi, vor striga, mereu şi fără excepţie, că este poliţie politică.

Fiecare caz din perioada comunistă trebuie evaluat individual. Nu toţi intelectualii au rezistat tentaţiei de a colabora cu poliţia politică pentru a parveni în cea mai dramatică perioadă istorică din secolul XX. Delaţiunea, care putea duce până la crimă, este o chestiune care nu ţine doar de regimul politic. Această boală există în noi. Aşteaptă doar condiţiile propice pentru manifestare. "Pentru a trece la colaborare pe o treaptă nouă, mai complexă şi mai variată, trebuie să se poată realiza contacte cu străinătatea mai intense, să se asigure o poziţie mai prestigioasă. Realizarea unei poziţii mai prestigioase ar însemna confirmarea titlului de doctor docent şi, de ce nu, de membru al Academiei Române", scria academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici, unul din ultimii boieri. Este al patrulea senior liberal dat în vileag pentru colaborarea cu Securitatea, după Alexandru Paleologu, Dan Amedeo Lăzărescu şi Mircea Ionescu-Quintus. Că toţi au făcut poliţie politică este o exagerare. Am avut şi vom mai avea surprize grele. Pe mine însă mă va convinge foarte greu cineva că Înaltul Pimen al Sucevei "a făcut poliţie politică", aşa cum s-a lansat "verdictul" de la CNSAS, chiar dacă ar fi colaborat cu Securitatea, sub numele de cod "Sidorovici" sau "Petru".

Presa, câinele fripturist de pază la uşa democraţiei

Presa a dezvăluit că practicile de poliţie politică urcă până în anul de graţie 2007, chiar dacă România se află în Uniunea Europeană. "Jurnalul Naţional" susţine cu probe că ministrul Cristian David a ascuns timp de trei zile faptul că procurorul Marian Sântion, consilierul său, a fost urmărit de Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă, serviciu secret, aflat în subordinea ministrului. Magistratul Marian Sântion tocmai ceruse verificarea unor fruntaşi din Ministerul de Interne: 32 de chestori şi alţi funcţionari din subordinea lui Cristian David. Era doar reacţia unui serviciu restructurat? Sau a fost comanda ministrului însuşi? Procurorul Sântion ştie multe, a văzut multe şi, mai ales, a tăcut multe. SRI a fost acuzat de PSD că face poliţie politică şi în cazul Florian Coldea, prim-adjunctul directorului SRI George Cristian Maior. Misterul face ca nimeni să nu-l întrebe pe Mircea Geoană cum a ajuns la el bileţelul semnat de un director SRI, fie el şi adjunct.

Au apărut şi acuze că folosirea serviciilor secrete în cercetarea dosarului Zambaccian vizează acţiuni de poliţie politică. Pot fi acuzaţi de asemenea practici Octavian Creţu, Adrian Vilău şi Mircea Zărie? Nu am văzut dovezile. Avem aceeaşi reacţie de apărare din partea unui vinovat care încearcă să-şi salveze pielea? Sau serviciile secrete au căzut în capcana unui politician abil, care vrea să le folosească împotriva unui adversar politic? Preşedintele Băsescu supervizează acţiuni de poliţie politică împotriva politicienilor şi a demnitarilor, sub aparenţa luptei contra corupţiei? Greu de dovedit acum. Până atunci, Adrian Năstase acuză Direcţia Naţională Anticorupţie că face poliţie politică. Regimul gemenilor Kaczynski din Polonia a fost acuzat de asemenea practici, tot fără dovezi.

Nu doar din cauza educaţiei comuniste, politicianul român ştie care este efectul letal al dosarului-beton. Iată o mostră: "Cei care ne acuză acum pe noi, pesediştii, sunt falşi, demagogi, bandiţi şi hoţi notorii. I-am radiografiat. În campania electorală, o să le prezint la fiecare fişele", spunea Ionel Blănculescu, ministrul Autorităţii Naţionale de Control pe timpul Guvernului condus de Adrian Năstase. N-a mai apucat.

Unii politicieni strigă "Poliţie politică!" şi atunci când ar trebui să tacă pentru a nu deveni ridicoli. De exemplu, deputatul Attila Kovacs îl sună pe profesorul universitar Nicolae Bujdoiu din Braşov. Nimic abominabil aici. Dar ce-i cere Oti profesorului? "Am o rugăminte: mâine are soţia un examen cu Gheorghe Carmen de la Drept, la masterat. Şi no, Carmen e mai dificilă..." Profesorul Bujdoiu îşi notează meticulos, iar Oti, când află că a fost ascultată convorbirea, sare de un stânjen că e poliţie politică. "Şi no..." – această superbă formulă de iniţiere a ofertei de şpagă mă duce cu gândul la cazul "arvuna de pălincă şi caltaboş" către ministrul Decebal Traian Remeş. Ar fi penibil să vorbim aici tot de poliţie politică.

Acuzele zboară însă din toate direcţiile. Premierul Călin Popescu-Tăriceanu a sărit în sprijinul lui Dan Ilie Morega, şeful liberalilor din Gorj, cu armamentul din aceeaşi panoplie: "Vreau să dau un avertisment foarte serios celor care, din funcţii publice, vor să-şi folosească poziţia pentru a face poliţie politică. Ceea ce se întâmplă azi este un derapaj care duce din ce în ce la discreditarea justiţiei. Justiţia, în loc să fie un arbitru imparţial, dacă intervine în luptele politice, se discreditează complet. Justiţia are de mult o problemă de credibilitate în România. Prin ceea ce se întâmplă în ultima vreme, prin trimiterea pe bandă a dosarelor unor miniştri care sunt acuzaţi pentru nimic, dar numai că cei ce fac acest lucru răspund unor comenzi politice, duce la discreditarea justiţiei şi suntem într-o situaţie foarte delicată din acest punct de vedere".

Turcu vorbeşte. Cine plăteşte?

Că unii magistraţi au fost dezavuaţi că au făcut poliţie politică nu ne mai miră fiindcă toate procesele politice din timpul comunismului, instrumentate de Miliţie şi de Securitate, aveau undeva în spate câte un procuror, câte un judecător. Puiu Nicolae Fesan, secretarul de stat pentru problemele revoluţionarilor, face o mărturisire şocantă despre revoluţionarii acuzaţi de CNSAS că au făcut poliţie politică: "S-au găsit patru luptători cu merite deosebite în Revoluţie şi cinci eroi martiri. Va trebui să le ridic titlul urmaşilor şi luptărorilor. Aceşti oameni nici măcar nu au venit din bun simţ să-şi predea certificatele. De la Timişoara începem această curăţenie, mai ales că cei de aici (revoluţionarii) au tot cerut acest lucru”.

"Calomniază, calomniază! Până la urmă, tot va rămâne ceva!" La fel ca Radu Timofte, un alt om care a trecut printr-o experienţă cumplită este senatorul liberal Varujan Vosganian. Indivizii din umbră au intervenit "pe căi specifice" pentru a-i bara drumul spre Comisia Europeană. A sărit cu pieptul la hotare însuşi Liviu Turcu, venit special din Statele Unite, ca să ne lumineze. Liviu Turcu a lucrat la Direcţia de Informaţii Externe, devenită apoi Centrul de Informaţii Externe, precursorul SIE, până în ianuarie 1989, când a fugit în Occident. El a aterizat special la Bucureşti şi a prezentat o listă cu 12 nume de colaboratori grei: Adrian Năstase, Teodor Meleşcanu, Mircea Coşea, Ioan Mircea Paşcu, Radu Vasile, Eugen Dijmărescu, Alin Teodorescu, Viorel Hrebenciuc, Şerban Mihăilescu, Ilie Sârbu, Gelu Voican Voiculescu şi, ultimul pe listă, dar adevărata ţintă, Varujan Vosganian. Două lucruri par încă surprinzătoare: Liviu Turcu reconstituie codurile tuturor unităţilor unde se deţin informaţiile despre aceşti oameni şi numai Vosganian l-a dat în judecată pe Liviu Turcu.

În acelaşi context, Turcu a afirmat că Varujan Vosganian a fost "brichisit" de unul din subordonaţii săi. A fost un acces de onoare din partea fostului general CIE şi chiar a vrut să ne elibereze de sechele? Greu de susţinut aşa ceva. Mai avem nevoie de nişte elemente.

Chiar dacă a primit din partea CNSAS, din partea tuturor serviciilor secrete adeverinţe din care rezulta că nu figurează în calitate de colaborator al Securităţii, Varujan Vosganian a pierdut postul de comisar european la Bruxelles. Pe-atunci, el a afirmat că "surse de la Bruxelles" i-ar fi spus că anumiţi politicieni din România au regizat o campanie de denigrare după ce a fost propus pentru fotoliul de comisar. Cineva dorea să-i atace pe liberali. "Acest atac a fost organizat fie de adversarii PNL sau chiar de aliaţi care doreau slăbirea partidului din care fac parte". Adversarii din PNL erau cei din PSD pe-atunci. Aliaţii, care urmăreau prăbuşirea liberalilor, ar putea fi cei din PD. Traian Băsescu? S-a vehiculat! Ca să-l incrimineze pe şeful statului, Marius Oprea, acest inchizitor al securiştilor, supranumit "agentul Victoria", a răspândit zvonul că Liviu Turcu ar fi locuit la un prieten apropiat de-al lui Traian Băsescu, atunci când a venit să-l developeze pe Varujan Vosganian. Călin Popescu-Tăriceanu l-a apărat pe Vosganian. Traian Băsescu a procedat la fel la început, spunând că a discutat cu şefii serviciilor, care l-au asigurat că senatorul liberal este curat ca lacrima. Apoi, preşedintele tuturor românilor l-ar fi primit pe Marius Tucă la Cotroceni, iar ziaristul i-ar fi transmis un mesaj de la Liviu Turcu. Ulterior, şeful statului a admis că ar fi putut să fie minţit de către conducătorii serviciilor, „ceea ce ar fi foarte grav”. Unde să fie adevărul? "Şi de această dată, ne-am dat cu stângul în dreptul. Vreau să spun că am asistat la un scandal mediatic, bazat pe date false şi procese de intenţie", avea să declare Tăriceanu. Premierul cel supărat a vrut să desemneze singur un comisar şi singur a trimis o scrisoare cu propunerea către Jose Manuel Durao Barroso, preşedintele Comisiei Europene. "Premierul a primit scrisoarea de la Barroso şi, drept urmare, a considerat că este doar atribuţia lui desemnarea comisarului european. O citire a Constituţiei ar fi fost foarte utilă şi în acest caz. Desigur, aveam varianta să trimitem fiecare câte o scrisoare, dar mi-am dat seama de ridicolul situaţiei", avea să spună Traian Băsescu după scandal. Constituţia este legea fundamentală a statului pentru oameni normali. Dacă îl desconsideri public pe preşedintele ales de majoritatea românilor, indiferent cine ar fi acela, nu este doar o chestiune de corectitudine politică, dar şi de bună-creştere.

Dom' Profesor la Paris

A urmat şi aici un război mediatic. În "Jurnalul" ei, Monica Lovinescu susţine că ar fi văzut dosarul lui Varujan Vosganian, că i l-ar fi arătat chiar... Virgil Măgureanu la ea acasă. Fiindcă, acelaşi dom' Profesor s-ar fi opus ca Vosganian să devină ministru. S-a dus Măgureanu cu dosarul la Paris? Mult mai târziu, Monica Lovinescu a retractat tot. Turnătorii de pe lângă Bruxelles l-au acuzat pe armean de naţionalism (culmea!), că vrea reunificarea Basarabiei cu România (ce poate fi mai absurd, decât să crucifici un om pentru că este unionist?) şi că era întreţinut de Sorin Ovidiu Vântu. Ei, şi? Îi merge rău justiţiarului Turcescu? Oricum, şi aici găsim încă un loc comun cu dosarul Radu Timofte-KGB. Atacurile de acest fel veneau din partea socialiştilor europeni, adică dinspre... PSD. "Eu am probleme la Bruxelles cu reprezentanţii României, nu cu cei ai UE", spunea Vosganian. O mare certitudine! Şi a arătat spre Adrian Severin, euroobservator pe-atunci, europarlamentar acum şi mereu. În anul 2000, Traian Băsescu lansase altă petardă: Vosganian ar fi primit bani de la Sorin Ovidiu Vântu ca să deţină preşedinţia Comisiei de buget-finanţe a Senatului. "Nimeni, niciodată, nu a putut să producă nici o dovadă", s-a apărat Vosganian. Inutil. Bolovanul s-a prăvălit.

Varujan Vosganian i-a chemat în faţa instanţei pe generalul Liviu Turcu şi pe Marius Tucă şi le-a cerut 300 000 de euro. Se va judeca şi el cu fantomele. În locul lui, a fost preferat fiul unui colonel de Securitate.

Paratrăsnete

Sigur, Radu Timofte s-a remarcat ca politician şi prin declaraţii abrupte, prin care şi-a făcut mulţi duşmani. A atacat dosare grele: "Ţigareta II", revolta din armată cu "sindicatul" generalului Mircea Chelaru, Brigada Delta, conflictele cu Dorin Marian, cu Cătălin Harnagea şi cu Bogdan Teodorescu. Aşa a devenit ţintă. Varujan Vosganian era altă structură, s-a manifestat mai timid.

Lacrima lui Patriciu în războiul Palatului Cotroceni cu "oligarhii" a fost mărgăritarul perioadei de tranzacţie pe talerul "poliţiei politice". Printr-o sentinţă fără precedent, judecătoarea Ileana Dănăilă de la Tribunalul Municipiului Bucureşti confirmă că Parchetul General şi Serviciul Român de Informaţii au săvârşit acte de poliţie politică în detrimentul interesului economic al statului român şi contra lui Dinu Patriciu. Motivarea deciziei este năucitoare: "Fapta comisă de SRI prin interceptarea ilegală a convorbirilor lui Dinu Patriciu, a fost săvârşită cu vinovăţie". Au folosit procurorii aceleaşi metode ca înainte de 1989? Este grav dacă-i aşa. În acelaşi context politic, Norica Nicolai l-a acuzat pe Traian Băsescu de "practici securistice" fiindcă s-a uitat în mapa ei profesională de la Parchet. Dar oare cum ar fi să te trezeşti arestat în locul unui hoţ doar fiindcă porţi acelaşi nume? N-am văzut ca Norica Nicolai-Clinci să-i fi cerut iertare acelui nevinovat, care, sigur, nu a făcut puşcărie. Dacă justiţia îl va lua la întrebări pe procurorul care l-a ţinut în puşcărie pe amărîtul Marcel Ţundrea, ei bine, acel individ nu are căderea să invoce „poliţia politică”. Dar nici nu poate spune, ca Norica Clinci în 1991, că nu cunoştea legea...

Se poate conchide că delaţiunea este în structura multora din noi, face parte din natura noastră precară şi nu doar din cauza comunismului. Iar când această însuşire se activează în lupta pentru putere, apare tentaţia pentru activităţi de poliţie politică. Păstrând proporţiile, am traversat o situaţie similară celei prin care a trecut Radu Timofte. Şi tot cu acuze de colaborare cu structurile KGB! Eu nu candidam la funcţii politice, dar m-am opus – prin scrisul meu – invaziei din Irak. Nu mă bucur că am intuit corect dezastrul care a urmat. Cred, apoi, că am reflectat obiectiv relaţiile noastre politice cu Federaţia Rusă şi cu Ucraina, succesoarele juridice ale Uniunii Sovietice. Nu intru în detalii, dar, prin mijloace specifice, deontologic coroborate, aveam să aflu că personajul, care lansase penibila acuză pentru concedierea mea, avea afaceri la Viena, în asociere cu nişte onorabili cetăţeni ruşi.

Prin urmare, am şi motive subiective să mă gândesc adesea la modalităţile prin care se poate reduce dependenţa ofiţerilor de informaţii de politicieni şi de oamenii de afaceri. Şi asta pentru că activitatea serviciilor de informaţii este fundamentală pentru statul de drept. Pornind şi de la studiul de caz, realizat de Alexandru Mihăilă, am să propun o definiţie a poliţiei politice, definiţie perfectibilă, desigur: Constituie poliţie politică totalitatea activităţilor prin care oamenii cu putere de decizie politică şi/sau economică sau profesională folosesc serviciile secrete, cu mijloacele şi cu informaţiile lor specifice, pentru a-şi intimida sau neutraliza, pentru a-şi marginaliza sau chiar anihila fizic şi moral, prin atribuirea unor delicte de opinie sau de altă natură, adversarii politici, profesionali sau care le fac concurenţă în domeniul economic. Încălcarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale reprezintă doar efectele colaterale grave ale poliţiei politice, nu un scop în sine. Iar dacă legea nu va ţine cont de asemenea aspecte (şi de altele, desigur), abuzuri ca în cazurile „Radu Timofte – KGB” sau „Varujan Vosganian – Liviu Turcu” se pot repeta oricând.

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!