Actualitatea „Predaniei”

De aproape două veacuri cultura românească stă sub semnul dezbaterii chestiunii modernităţii. Cum trebuie ca românii să se integreze în „noul ritm al vremii”,ce trebuie să respingă şi ce trebuie să păstreze din trecut? Dincolo de foarte multele discuţii sterile sau amatoriste, au existat grupuri culturale care şi-au pus la modul foarte serios problema valorilor pe care se construieşte societatea românească. Celor care considerau că tot ce s-a petrecut în istoria românilor înainte de secolul XIX trebuia şters cu buretele, iar românii să adopte integral un imaginar model „occidental”, li s-au opus cei care au subliniat necesitatea păstrării „tradiţiei” pentru o bună rostuire a societăţii noastre. Dacă reviste precum „Rânduiala” au căutat să exploreze întreg orizontul cultural tradiţional românesc în încercarea definirii „ethos-ului” românesc şi al valorilor sale fundamentale, „Predania” (a se observa numele revistelor, definitorii) şi-a circumscris orizontul la probleme de natură teologică.

Pentru mulţi intelectuali ai perioadei interbelice ideea dezvoltării naţionale româneşti era strâns legată de asimilarea în profunzime de către corpul naţional al valorilor creştine, singurele adevărate şi creatoare de autentică civilizaţie. Atunci (ca şi azi de altfel) mulţi vorbeau de rolul important pe care Biserica Ortodoxă l-a jucat de-a lungul timpului în istoria neamului românesc, precum şi de misiunea glorioasă pe care urma să o aibă şi pe mai departe, asta după ce ar lepăda hainele „vetuste”, ar renunţa la „imobilism” şi s-ar adapta spiritului vremii. În numele îndeplinirii unei misiuni „istorice”, i se trasau Bisericii tot felul de „directive”, unele din ele chiar acceptate de către oamenii Bisericii, copleşiţi de presiunea venită din mediul laic. „Predania”, „revistă de critică teologică”, şi-a stabilit drept obiectiv identificarea tuturor acelor „reforme”, transformări în Biserică, făcute în numele „modernizării”, dar care în fapt trădau ceea ce era de fapt esenţial: adevărul teologic, credinţa autentic ortodoxă. Degeaba se racorda Biserica la „ritmul vremii”, degeaba creştinismul era pus în slujba societăţii, dacă tradiţia autentică era uitată, iar teologia Bisericii Răsăritului falsificată. Dacă se accepta ideea că cea mai bună societate se poate construi doar pe valorile creştine, măsluirea acestora nu însemna altceva decât edificarea unei societăţi bazate pe minciună, a unui castel de nisip. Din acest punct de vedere, cei care au semnat în „Predania” nu au întreprins jocuri cultural-teologice gratuite, ci au operat o veritabilă aşezare a tuturor lucrurilor în Adevăr.

„Predania”, a cărei director a fost George Racoveanu, a avut viaţă scurtă. Au apărut doar nouă numere de-a lungul anului 1937, an de vârf al polemicilor culturale din România interbelică, desfiinţându-se apoi, prin „purtarea de grijă” a nefastului rege Carol al II-lea. Cu toate acestea, ea marchează apogeul interbelic a ceea ce Dan Ciachir definea drept „spirit profund răsăritean care şi-a asumat şi practicat aievea devotamentul proclamat faţă de o ortodoxie „pură şi dură”. În paginile „Predaniei” au semnat relativ puţine persoane, legate însă printr-o remarcabilă unitate de concepţie. „Vedeta” revistei a fost fără îndoială Nae Ionescu, care a scris în paginile acesteia câteva din cele mai importante articole ale sale cu teme religioase, texte care arată maturitatea spirituală a „teologului nespecialist”. Sufletul întregii întreprinderi a fost însă George Racoveanu, care s-a menţinut în umbra maestrului, preferând să publice articole, note, mai apropiate de „critica teologică” exprimată în subtitlul revistei. Mai precis, el se „mulţumea” să ia textul unui profesor de teologie, o traducere „nouă” a unor slujbe bisericeşti, sau o hotărâre a Sinodului şi să le arate inadecvarea cu autentica tradiţie ortodoxă. Acest lucru nu însemna câtuşi de puţin că Racoveanu şi-a risipit uluitoarea erudiţie în texte „academiste”, în recenzii de natură ştiinţifică. „Recenziile” sale arată de fapt, în varietatea lor, unitatea tradiţiei autentice, spiritul ei viu, care însufleţeşte toate aspectele vieţii Bisericii.

Scopurile revistei au fost definite de Racoveanu însuşi în „Cuvântul de lămurire” cu care începe numărul 1 al revistei: „Predania s-a născut din râvna pentru păstrarea dogmei şi a rânduielii dată nouă de Părinţi, împotriva oricui. Încredinţaţi că bucuria de a strica lucrul vătămător e bucurie creatoare, păşim în cale cu hotărâre şi cu bucurie. În munca pe care o începem nu vom veni cu «adevărurile» noastre. În munca acesta noi vom fi doar mărturisitori: vom mărturisi adevărul Bisericii. Care se află întreg, în păstrarea Ei”. În condiţiile în care şi în mediul ortodox se răspândeau ideile de nuanţă protestantă privind recursul exclusiv la textul Bibliei şi ignorarea Sfintei Tradiţii, Racoveanu este teologul interbelic care a accentuat poate cel mai limpede rolul imens pe care această tradiţie îl are pentru situarea credincioşilor în adevăr: „Mărturisindu-ne credinţa că Duhul Sfânt a grăit prin Soboarele a toată lumea; mărturisind că oamenii – fie ei episcopi şi patriarhi – sunt supuşi greşelii; mărturisind că numai Biserica este infailibilă…, mărturisindu-se nădejdea că, cel puţin, pe temeiul hotărârilor Bisericii din vremea celor şapte soboare ecumenice se poate sta de vorbă cu oameni de bună credinţă şi cu pregătire teologică, păşim la munca de descurcare… Cu învăţătura celor opt veacuri – aflată în hotărâri de credinţă, în canoane, în liturghii, în predanii scrise ale părinţilor, – în mărturisirea Bisericii – vom confrunta noi învăţătura «lupilor îmbrăcaţi în piele de oaie»”.

De pe aceste poziţii teologice riguroase cei de la „Predania” au combătut pe „bibliolatri”, adică pe cei care cred „că dacă cineva are o biblie portativă, de buzunar, şi citeşte din ea pe apucate, în tren, în tramvai, în birou sau atelier, devine, prin însuşi acest fapt, un perfect creştin ortodox, un fiu ideal al Bisericii”. Punând accentul excesiv pe Biblie, aceşti „bibliolatri” au înlocuit Biserica, Sfânta Tradiţie şi pe Hristos Cel viu cu un raţionalism searbăd. Calea autentică de mântuire este îmbisericirea, adică integrarea în duhul învăţăturii Bisericii. Ignorarea rolului preotului şi a sfintelor slujbe, pretenţia de „curăţenie” mai mare faţă de restul credincioşilor, sunt numai câteva elemente care i-au făcut cei de la „Predania” să manifeste serioase rezerve faţă de „Oastea Domnului”, apreciată pentru intenţiile de „înviorare religioasă”, „de primenire a moravurilor”, dar care a tins să devină o mişcare „extra ecclesiam”.

Perioada interbelică marchează avântul spiritului „ecumenic”. În răspăr cu opiniile multora, cei de la „Predania”, în special George Racoveanu, nu cred că „a trecut vremea poziţiilor şi opoziţiilor”. Acest lucru nu se va petrece cu adevărat până când „toţi cei ce s-au rupt de trupul Bisericii nu vor blestema rătăcirea lor şi nu vor veni, ca fiul cel stricat, să zică, cu inima zdrobită: greşita-am şi nu mai sunt vrednic!”. Aceasta pentru că adevărata ecumenicitate nu este o chestiune de număr, de punere împreună, ci o chestiune calitativă: „ecumenicitate … însemnează invariabilitatea învăţăturii Bisericii. Însemnează măsura creşterii fireşti a Evangheliei”. Prin urmare, nu se pot face compromisuri, de dragul unităţii creştine, în chestiuni dogmatice, Biserica fiind una şi singurul loc unde omul se poate mântui. Din această perspectivă, cei care vorbesc de existenţa a „trei biserici creştine” (cea ortodoxă, catolică şi protestantă) relativizează dogma, necrezând de fapt în nimic sau în toate („ceea ce este tot una” după cum spune Racoveanu).

O altă preocupare majoră a „Predaniei” a fost chestiunea monahală. De la actul secularizării înfăptuit de Al. I. Cuza, monahismul românesc a cunoscut o lungă perioadă de decădere, fiind lovit sistematic de „elitele” pătrunse de un profund spirit anticlerical şi mai ales antimonastic. Imaginea monahului ca parazit, ca persoană inutilă societăţii, revine în chip recurent în imaginarul epocii. Pentru „remedierea” acestei stări de lucruri se propunea un „monahism social” faţă de care măsurile adoptate în anii comunismului sunt cât se poate de cuminţi. Cel puţin, în anii comunismului, cu toată prezenţa atelierelor de producţie, monahii îşi duceau viaţa între zidurile mănăstirii şi nu aruncaţi în lume precum se preconiza atunci: „Drept aceia, se spune în «Predania», au hotărât aceşti «îndreptători» ai schivnicilor să-i lecuiască de pusnicie, să golească mănăstirile de «trântori» şi «desfrânate», să curme cu «slujirea duhului» şi «cu urmarea lui Hristos», prostii în care mai stăruiesc şi azi călugării, şi să croiască prea sfinţiile lor un «monahism social», după porunca şi legea Bisericii Vii. Până când călugării vor ajunge la desăvârşita «slujire socială», adică să facă şi copii pentru armata românească, ei vor trebui să înceapă cu «misionarismul» şi cu «filantropia». Călugăriţele au şi început.

Coadele de topor şi proştii cu nume şi putere mare în călugărie merg, în numele stăpânului, să le «convingă»… ispitesc pe îndelete faţa şi ochii, ca să fie acestea «dulci la vedere» şi «mângâioase» la căutătură. Caută măselele şi se uită la limbă, ca să fie «neprihănite» la miros şi cu «nespusă dulceaţă» la auzire (că aşa a zis şi un Ministru al Sănătăţii: «infirmierei nu trebuie să-i miroase gura, trupul sau picioarele şi nu trebuie să fie grosolană în vorbă sau urâtă ca mama pădurii»).

După asemenea «recrutare», copilele şi călugăriţele tinere au fost şi sunt încă înaintate «cu tablou în regulă» comandamentelor militare, ca să facă din ele infirmiere şi surori de caritate.

Şi astfel au fost jefuite mănăstirile de răsadul lor cel neprihănit şi râvnitor…

Au fost furate de cântarea lor, strănile, de slujirea lor, altarele; de deşteptarea lor, clopotele; de tămâierea lor, cimitirele; de ascultarea lor, muncile cele mai grele pentru binele obştesc.

Iar «miresele lui Hristos» … sunt silite să înveţe anatomia, ele care s-au lepădat de grija cea trupească. Sunt canonisite să pipăie trup bărbătesc, ele care n-au voie să-şi vadă nici goliciunea trupului lor… Toate acestea, cu preţul vătămării lor, cu agonisirea pierzaniei sufletului, cu primejdia lipsirei de mântuire, cu căderea lor din starea de mirese dumnezeieşti; dar cu câştigarea unei «diplome de infirmieră şi soră de caritate»”.

Astfel, prin asemenea gesturi, „teologhisirea prin rugăciune”, fundamentală pentru orice monah, tinde să dispară, iar de acest lucru se făceau vinovaţi, în opinia celor de la „Predania” şi acei episcopi prea plecaţi puterii politice, unii dintre ei lipsiţi complet de experienţă monahală sau, şi mai rău, divorţaţi pentru a fi liberi să obţină un scaun de vlădică. Lupta pentru putere, influenţă şi glorie a avut loc şi la alte nivele, însă nu de acest aspect s-a ocupat „Predania”, ci de aberaţiile teologice făcute de acei care şi-au făcut un nume altfel decât prin merite: „Sunt în biserica noastră câţiva proşti cu nume mare: profesori de teologie, înalte feţe bisericeşti şi mireneşti. Aceştia, prin greutatea numelui, lucrează la strâmbarea înţelegerii obşteşti asupra dogmei şi a rânduielii dreptei credinţe”. Polemicile iscate în paginile „Predaniei”, mai ales de George Racoveanu, au rămas vestite, întărind ceea ce spunea despre Racoveanu monseniorul Octavian Bârlea: „Avea întâi o inteligenţă rară, înclinată spre sentinţe şi sinteze, avea zestrea intuiţiei. Cât ai clipi, înţelegea de ce e vorba şi avea răspunsul gata. Era ca făcut pentru scrimă – nu cu floreta, ci cu scânteierile minţii, cu condeiul. A fost un polemist de mulţime admirat şi de adversari temut. Ştia să descopere îndată slăbiciunea argumentării adversarului şi ţintea în tendonul lui Achile. Făcuse din polemică o artă”.

Nu stăm să discutăm aici relaţia pe care cei de la „Predania” au avut-o cu mişcarea naţionalistă. Unii dintre ei au fost membri sau simpatizanţi ai Mişcării Legionare, chiar făcând parte din structurile de conducere ale Statului Naţional Legionar. „Predania” însă nu a avut o miză naţionalistă decât în mod tangenţial, ea rămânând în esenţă o „revistă de critică teologică”, axată pe discutarea unor realităţi bisericeşti pornind de la câteva principii teologice clare. Lectura „Predaniei” arată cât de prostească este afirmaţia unora că refuzul unor membri ai Bisericii Ortodoxe de a accepta „ecumenismul” este dovada unor reminiscenţe…legionare! Este vorba doar de o anumită viziune teologică şi ecleziologică, care vede Biserica Ortodoxă drept apărătoarea dreptei credinţe, calea unică prin care omul se poate mântui. Extremism, inflexibilitate, „imobilism”? Doar o viziune consecvent teologică, care refuză în mod sistematic decăderea religiei la nivelul unei simple morale sau a bisericii ca simplă prestatoare pe tărâm social.

Pe de altă parte, lectura „Predaniei” ne mai arată că Biserica suferă de anumite maladii, pe care nu regimul comunist le-a adus: legătura uneori prea strânsă cu politicul, selecţia clericilor, profesorilor şi episcopilor pe alte criterii decât cele date de canoane, uşurinţa cu care credincioşii alunecă în superstiţie sau erezie în lipsa unei catehizări bine gândite, transformarea monahismului dintr-un rezervor de „oameni sfinţi” într-un rezervor de mână de lucru, cea mai ieftină posibil. Unele dintre aceste „maladii” pot fi circumscrise istoric, altele însoţesc Biserica de la începuturi şi sunt iarăşi aspecte care ţin de domeniul teologic. Discuţia asupra acestora trebuie mereu reluată deoarece prezenţa lor împiedică creşterea în duh a credincioşilor. Discuţii care trebuie făcute fără patimă, fără a-l lovi pe celălalt, mai ales dacă istoria ne arată că unii din membrii cercului „Predania”, după ce au criticat viguros realităţile bisericeşti din România interbelică, au făcut ulterior exact acele compromisuri pe care altă dată le criticau. Din păcate, vorba „uşor de zis, greu de făcut” rămâne mereu valabilă, iar faptul că avem multe inteligenţe, însă puţine caractere rămâne pe mai departe o realitate tristă în România contemporană.

Cristian Brad

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!