George Racoveanu: certitudinile şi dilemele unui teolog „laic”

George (Gheorghe) Racoveanu s-a născut la 10 februarie 1900 în comuna Crăguieşti, judeţul Mehedinţi. Părinţii săi, oameni credincioşi, l-au dat la vestitul seminar de la Râmnicu Vâlcea, cu gândul ca feciorul lor să devină preot. După absolvirea seminarului, tânărul Racoveanu se înscrie la Facultatea de Teologie a Universităţii Bucureşti. În paralel, a urmat şi cursurile Facultăţii de Filozofie. Aici s-a produs întâlnirea destinală cu profesorul Nae Ionescu. Unde se aştepta mai puţin, George Racoveanu întâlnea o persoană care teologhisea în cel mai autentic spirit al răsăritului, departe de discursul metafizic lipsit de religiozitate al multor profesori de la teologie, dar şi de exprimările lirice, impregnate de idei apusene, ale unor profesori de la teologie. Gustul pentru o erudiţie aproape metalică, înclinaţia spre chestiuni dogmatice privite din perspectiva Sfintei Tradiţii, trăirea credinţei în duhul Bisericii, fără sentimentalisme, solidele cunoştinţe filosofice, care l-au ajutat să lămurească aspecte ale învăţăturii ortodoxe, l-au făcut pe Racoveanu cel mai „bizantin” în spirit dintre teologii români contemporani, amintind de un Nicolae Cabasila şi de alţi mari teologi bizantini ai secolului al XIV – lea. În acelaşi timp, Racoveanu este, poate, cel mai fidel continuator al lui Nae Ionescu pe linia teologică.

De altfel, împreună cu maestrul său, Racoveanu a pus bazele „Predaniei”, o revistă de „critică teologică”, prin care a polemizat cu cei care, în viziunea sa, trădau învăţătura autentică a Bisericii Ortodoxe. Mai mult ca oriunde, în paginile acestei reviste s-a văzut nervul său polemic, pe care i l-a surprins foarte bine Mircea Eliade. Acesta spune: „Anumite texte polemice ale lui George Racoveanu par desprinse dintr-o antologie. Şi acolo îşi vor găsi locul într-o zi: în Antologia literaturii polemice româneşti”. Pentru cineva cu gustul tratatelor teologice ample, textele lui Racoveanu din „Predania” ar putea dezamăgi, deoarece ele sunt cel mai adesea note, consideraţii pe marginea unei cărţi, eveniment, etc. Cine citeşte cu atenţie va observa însă uluitoare risipă de erudiţie a unui cunoscător profund al scrierilor Sfinţilor Părinţi, al limbilor clasice, dar şi al limbii române vechi, „limba vechilor cazanii”, din care scoate înţelesuri teologice nebănuite. Cu pregătirea sa, George Racoveanu putea să scrie o „dogmatică” de cea mai mare valoare. Aparenta „risipire” în lucruri „mărunte” a fost rezultatul unei alegeri deliberate, fundamentată pe smerenia sa profundă şi pe convingerea fermă că învăţătura Bisericii a fost exprimată deplin prin predania Sfinţilor Părinţi şi a soboarelor ecumenice. Pentru Racoveanu, a face „teologie” nu înseamnă a scrie tratate prin care să se „interpreteze” dogmele, să se „revizuiască” liturghia sau să se scoată sau să se adauge canoane, ci a mărturisi fără „strâmbătate” învăţătura Bisericii şi a o trăi în acelaşi timp în mod deplin.

Din acest motiv, temele abordate de Racoveanu în câmpul teologiei sunt de o remarcabilă consecvenţă: chestiunea Sfintei Tradiţii, „bibliolatrie” vs. „teologhisire”, spiritualitatea monahală, problema „ecumenismului” sau cea a autorităţii în Biserică, ele revenind în chip recurent în textele scrise de-a lungul timpului. Nu este vorba însă de o repetiţie searbădă, făcută de un om care nu mai are ce spune, ci de repetarea în contexte noi a unor adevăruri veşnice, care trebuie mereu reamintite celor care le uită şi rătăcesc calea. De fapt, în loc să scrie, Racoveanu a preferat să „trăiască” în duhul învăţăturii Bisericii. Şi-a dorit mult să intre în monahism, chiar s-a retras o perioadă la mănăstirea Izbuc, unde şi-a făcut ucenicia spirituală sub ascultarea stareţului Atanasie Popescu. Vremurile l-au împiedicat să-şi ducă la bun sfârşit gândul, rămânând toată viaţa un teolog „laic” (de altfel nu s-a căsătorit niciodată). Mai mult, în locul producţiilor „originale”, George Racoveanu a preferat să strângă mărturii despre un „Pateric românesc” sau să reediteze texte uitate ale spiritualităţii ortodoxe, lucru făcut cu umilinţa vechilor monahi care lucrau anonimi, întru slava Bisericii.

Legăturile cu Nae Ionescu, prestigiul deosebit de care se bucura pe plan teologic, l-au introdus pe George Racoveanu în atenţia liderilor Mişcării Legionare. El spunea că nu a fost legionar, ci doar simpatizant: “Întâmplarea face să nu fiu legionar. Când le-am luat legionarilor apărarea (în 1933) nu cunoşteam dintre ei pe altul, fără numai pe preotul Duminică Ionescu. Le-am luat apărarea fiindcă li se făcea nedreptate grea. Apoi am cunoscut oamenii. Şi, cu timpul, am înţeles fiinţa mişcării revoluţionare a lui Corneliu Codreanu: cea mai profundă revoluţie spirituală în viaţa poporului român, de la creştinarea lui încoace. (Vorbesc de revoluţia lui Corneliu Codreanu, de el creată, de el condusă şi controlată până în momentul în care acest control asupra ei a fost, prin "aparatul de Stat", curmat.)” [În articolul "La un sfert de veac...", în: Cuvântul în exil, Nr. 42/43, Noemvrie-Decemvrie 1965, pag. 4.]

El a considerat că Legiunea poate produce necesara „revoluţie” (mai ales pe plan spiritual) pe care majoritatea tinerei generaţii interbelice o aştepta în viaţa societăţii româneşti. Ideea unei „Mişcări legionare” aducătoare a spiritului Evangheliei în viaţa naţiunii române şi atenuarea dimensiunii politice a acesteia a fost de altfel şi miza cunoscutei conferinţe din 15 martie 1943 (cu ocazia comemorării morţii lui Nae Ionescu) în faţa legionarilor din lagărul Buchenwald.

Textul conferinţei, publicat adesea de către simpatizanţii legionari, este extraordinar din punct de vedere al erudiţiei şi cel puţin prima parte, în care se vorbeşte despre rostul Bisericii, este extraordinară. Cu toate acestea, prin această conferinţă Racoveanu trădează tocmai ceea ce a afirmat de atâtea ori în „Predania”. Adesea el a sugerat ideea că atunci când Biserica suferă datorită căderii de la dreapta credinţă a ierarhilor, alte părţi ale trupului bisericii sunt îndrituite să preia conducerea, iar cazuri de acestea sunt multe în istoria creştinismului, când simpli preoţi sau călugări au apărat dreapta credinţă în faţa patriarhilor eretici. Faptul este corect, numai că aceste dispute s-au consumat în mod normal în interiorul comunităţii ecleziale, fără amestecul altor organizaţii. Racoveanu s-a lăsat sedus de ideea unora dintre legionari că numai în interiorul Mişcarii legionare este o viaţă autentic creştină iar biserica oficială şi-a trădat misiunea ei duhovnicească. De fapt, Biserica refuzase să acorde gir necondiţionat unei mişcări cu o pronunţată componentă politică, care nu reprezenta decât o parte a societăţii româneşti. Proclamându-se cei mai curaţi fii ai Bisericii, dând lecţii celorlalţi credincioşi, legionarii nu erau mai breji decât mult criticaţii în „Predania” „ostaşi ai Domnului”, căpătând un caracter sectant. Mai mult, în perioada guvernării legionare, una din priorităţile noului guvern a fost „reforma” Bisericii prin intervenţia statului, încercându-se o reeditare a acţiunilor statului bizantin în cazuri de schismă şi erezii (vezi de exemplu restaurarea cultului icoanelor). Aici însă nu era vorba de dogme, iar pretenţia legionarilor că ei sunt „mădularul sănătos” al Bisericii şi amestecul teologiei cu politica a compromis ideea unor reforme în Biserică (de natură administrativă, organizaţională) care erau de altfel foarte necesare.

În toată perioada guvernării naţional legionare, George Racoveanu a fost „consilier tehnic onorific” la Ministerul Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor, fiind delegat cu conducerea „Direcţiei Cultelor”. Cu toate că a crezut şi el în misiunea salvatoare a Legiunii faţă de Biserică, Racoveanu s-a dovedit printre cele mai echilibrate persoane, în condiţiile în care mulţi cereau răzbunare. Reforma Bisericii Ortodoxe, aşa cum o vedea el, însemna sfârşitul amestecului politicului în viaţa Bisericii şi sprijinirea acesteia pentru ca să devină o prezenţă activă în viaţa societăţii româneşti pe plan liturgic, social, cultural şi nu un simplu departament al statului, însărcinat cu administrarea tainelor, aşa cum o priviseră guvernările anterioare.

Prăbuşirea răsunătoare a guvernării legionare a lăsat în suspensie orice dezbatere, bună sau rea, referitor la rostul Bisericii în viaţa societăţii româneşti. Deşi mult mai puţin „vinovat” decât alţi colegi din minister, care au fost menţinuţi în funcţii datorită legăturilor personale, George Racoveanu a apucat în 1941 calea exilului, stabilindu-se, după război, în Germania federală, devenind un fruntaş al exilului, prin condei şi printr-o susţinută activitate organizatorică. Astfel, a fost director a două reviste, „Îndreptar” şi „Cuvântul în exil”, membru, secretar sau preşedinte în următoarele organizaţii ale exilului românesc: Societatea Academică Română (Roma), Uniunea Asociaţiilor Româneşti din Republica Federală Germania, Asociaţia Românilor din Germania de Sud, Asociaţia Creştin Socială Română din Republica Federală Germania, Institutul de cercetări şi Biblioteca românească din Freiburg.

Pe tot parcursul exilului, preocupările teologice au rămas în centrul atenţiei lui George Racoveanu. A fost un militant activ pentru crearea episcopiei ortodoxe române din Europa Occidentală sub oblăduirea episcopului Teofil Ionescu, aflat la rându-i sub ascultarea mitropolitului Visarion Puiu, singurul ierarh canonic al exilului românesc. Colaborarea la reviste cu români greco-catolici, precum monseniorul Octavian Bârlea, i-au pus în repetare rânduri problema teologică a relaţiei ortodocşilor cu greco-catolicii, iar pe plan general a Bisericii Ortodoxe cu cea Catolică. Acest interes a fost stimulat şi de dezvoltarea pe plan mondial al curentului ecumenic. Subliniind diferenţele dintre Biserica Catolică şi cea Ortodoxă, Racoveanu a concluzionat că totuşi ele sunt cele mai apropiate dintre toate denominaţiile creştine, prin originea apostolică şi prin recunoaşterea celor şapte sinoade ecumenice, învăţăturile acestora trebuind să constituie baza dialogului în viitor.

După o activitate intensă şi bogată, George Racoveanu a trecut la cele veşnice la 1 mai 1967 fiind înmormântat la Freising, slujba fiind oficiată de preoţii ortodocşi Vasile Boldeanu (Paris) şi Dumitru Emanuil Popa (Freiburg) în prezenţa a numeroase personalităţi româneşti din exil. Ocultat timp îndelungat pentru simpatiile sale legionare, Racoveanu a fost redescoperit în România post decembristă mai întâi tocmai pentru această calitate, el fiind ignorat ca remarcabil teolog tocmai pentru această apartenenţă. Dacă ignorăm opţiunile sale politice şi ne concentrăm pe „critica teologică”, ideile lui Racoveanu îşi păstrează nealterate actualitatea. Unde a greşit în mod categoric a fost în identificare vectorului schimbării. „Înnoirea” se poate produce numai din interiorul Bisericii şi nici o organizaţie, precum a fost Mişcarea Legionară, oricât a fost impregnată de creştinism, nu se poate substitui acesteia. De aici a izvorât de altfel dilema multor legionari: ori legiunea este expresia desăvârşită a credinţei ortodoxe şi atunci, mai devreme sau mai târziu, ea trebuie să se topească fără rest în cadrele Bisericii, ori este şi o mişcare cu caracter naţional-politic şi atunci este diferită de Biserică, neavând nici un drept să-i stabilească acesteia calea. Răspunsul este unul singur şi l-a dat de altfel Racoveanu: numai în Biserică este mântuirea.

Mircea Albu

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!