numarul 8, octombrie 2003

historia

Amestecul puterii politice în organizarea si activitatea Bisericii Ortodoxe Române. Consideratii istorice (1)

În crestinismul răsăritean, relatiile dintre biserică si stat sunt statornicite pe baza principiului simfoniei. Recunoscându-si reciproc identitatea proprie, cele două institutii fundamentale au scopuri complementare, care se adresează aceluiasi corp social. Statul este chemat să asigure supravietuirea fizică a acestuia, în timp ce biserica este chemată să mijlocească devenirea corpului social în turma lui Dumnezeu, pregătind-o pentru viata de apoi. Desi distincte si autonome, cele două institutii colaborează reciproc, în mod simbiotic. Astfel, statul, apărându-se de invadatori, apără implicit si fata văzută a bisericii, iar biserica, îndrumând pe credinciosi pe calea mântuirii, îi îndeamnă în acelasi timp să-si îndeplinească datoriile cele lumesti. Această viziune generoasă a fost însă adesea încălcată de-a lungul istoriei, fie prin amestecul unei puteri în domeniul celeilalte, fie, începând cu epoca modernă, la disparitia complementaritătii, statul tinzând, prin laicizare, să se ocupe de toate ramurile vietii sociale, rolul religiei fiind treptat redus la nivelul credintei individuale.

Unul din aspectele vietii bisericii în care influenta politicului s-a manifestat cel mai pregnant a fost alegerea sau îndepărtarea ierarhilor din functiile lor. Din punct de vedere canonic, puterea politică nu se putea amesteca deschis în alegerea ierarhilor. În acestea se spune că alegerea de episcop o face sinodul episcopilor din circumscriptia mitropolitană respectivă, în frunte cu mitropolitul (Canoanele 4, 6 Sinodul I Ecumenic; canonul 3 sinodul VII ecumenic; canoanele 19, 23 Antiohia; 12 Laodiceea). La alegere trebuie să participe si credinciosii (canonul 6 Sardica si 50 Cartagina), iar alegerea se face cu majoritatea voturilor (canonul 6, Sinodul I ecumenic). Investirea se face de către trei episcopi prin punerea mâinilor. Însă în virtutea faptului că în evul mediu conducătorii erau de fapt „tara”, prin puterea absolută de care dispunea domnul, de cele mai multe ori mitropolit devenea cel sprijinit de acesta. Dimitrie Cantemir, în „Descrierea Moldovei”, arăta limpede care sunt relatiile între biserică si domnie: „Privegherea dinafară asupra bisericii Moldovei cade în seama domniei însăsi, care ia aminte cu râvnă si cu multă grijă ca purtarea si învătătura fetelor bisericesti să se potrivească cu temeiurile credintei; ca nici unul dintre dânsii să nu se abată din calea adevărului si să nu ascundă inimă de lup sub piele de oaie...După ce a dobândit întărirea domniei, trei episcopi ai Moldovei împlinesc punerea mâinilor deasupra capului si dau de stire patriarhului de Constantinopol printr-o scrisoare că cutare si cutare om cucernic, cu frica lui Dumnezeu si învătat, s-a ales cu ajutorul Sfântului Duh si nu în alt chip care să atârne de vrerea omenească. Acelasi lucru îl face domnul printr-o scrisoare osebită...la care lucru patriarhul nu poate să se împotrivească cu nici un fel...Cu toate că mitropolitul stă la un loc de cinste asa de înalt, totusi el nu poate nici să aseze si nici să scoată din scaun pe vreunul dintre arhiereii săi, căci numai domnul poate să cântărescă felul de viată si învătătura acelora care ar putea să fie alesi si să cerceteze pricinile celor ce trebuie să fie scosi din slujbă, precum si să hotărască. Căci domnia a luat pe seama ei toate acestea; numai binecuvântarea după canoanele statornicite de apostoli a lăsat-o în grija mitropolitilor. În schimb nici domnul nu poate să schimbe, să adauge sau să scoată ceva din treburile duhovnicesti... Această rânduială nu o tin decât domnii cei evlaviosi. Căci, dacă domnul nu cinsteste credinta, atunci nici o lege nu poate să-l îngrădească”. Consecinta acestei situatii a fost că, de multe ori, mazilirea unui domn însemna si plecarea mitropolitului rânduit de acesta, care îsi putea recâstiga cârja arhierească dacă protectorul său revenea pe tronul tării. Schimbarea destul de frecventă a mitropolitilor afecta însă putin viata profundă a bisericii, care se desfăsura după aceleasi rânduieli seculare, iar averile proprii îi confereau un grad ridicat de autonomie. Schimbarea persoanei din fruntea statului nu însemna si o viziune nouă asupra societătii, economiei, relatiilor biserică-stat, asupra cărora biserica să se pronunte.

Impactul modernitătii

Modernizarea, care manifestă tot mai mult si în spatiul românesc, mai ales după Unirea din 1859, a afectat în mod radical echilibrul de secole dintre puterea politică si institutia bisericească. Alexandru Ioan Cuza a căutat să introducă rânduială si în viata bisericească de la noi, înspirat însă de ideile manifestate în Occident după revolutia franceză. Astfel, prin măsurile luate de el, Biserica ortodoxă a devenit de facto o biserică de stat, asemănătoare bisericilor luterane din statele nordice. Prin Legea pentru numirea de mitropoliti si episcopi eparhioti în România (11 mai 1865), hotăra numirea episcopilor direct de către domn, încălcând, cel putin formal, în mod grav canoanele. Prin legea secularizării si transformarea preotilor în lefegii ai statului, Cuza reducea biserica la rolul unui simplu departament, care se ocupă cu administrarea nevoilor religioase ale populatiei. Căsătoria civilă, desfiintarea scolilor patronate de biserică, reducerea drastică a implicării sociale a Bisericii, prin preluarea asistentei sociale de către stat, au contribuit si ele la scăderea rolului Bisericii. Ajunsă la mâna statului pentru obtinerea de venituri, cu viata mănăstirească într-o gravă decădere, Biserica ortodoxă, în integralitatea ei, devenise, mai mult ca niciodată, strict dependentă de puterea politică. Cu toate acestea, mai multi ierarhi s-au opus categoric legii din 1865, având si sprijinul Patriarhiei ecumenice, pe motivul, evident, de necanonicitate. Abia în decembrie 1872, prin noua Lege canonică a Bisericii Ortodoxe Române, se preciza că episcopii sunt alesi, dar de membrii Sinodului (alcătuit din cei doi mitropoliti, episcopi si arhiereii titulari), alături de toti deputatii si senatorii ortodocsi în functie. Cercul celor eligibili era extrem de restrâns: episcopii erau alesi din rândul arhiereilor titulari (8 la număr), iar mitropolitii din cei 6 episcopi. Efectele au fost catastrofale, prin alegerea numai a acelor persoane fidele partidului aflat la putere. Era de ajuns ca ceva să nu convină, pentru ca scaunul unui ierarh mai reticent să se clatine. Astfel, mitropolitul Iosif Gheorghian este obligat să-si dea demisia (1893), în urma refuzului său de a acepta Legea clerului mirean si a seminariilor, propusă de Take Ionescu. În locul său este instalat Ghenadie Petrescu, cu ajutorul consevatorilor. În timpul guvernării liberale (1896), acesta este acuzat de încălcarea mai multor canoane. Acestea sunt clare în ceea ce priveste conditiile în care poate fi acuzat si judecat un episcop, rolul esential jucându-l Sinodul, singurul care poate da pedepse pe linia bisericească. Ori, pentru a păstra o aparentă de legalitate, Partidul Liberal, care urmărea îndepărtarea lui Ghenadie, a făcut în asa fel încât acesta să fie judecat de Sinod. Partidul Liberal deschidea astfel o traditie care se va dovedi funestă în anii care vor urma, nefiind practic nici o diferentă între îndepărtarea lui Ghenadie Petrescu si cea a episcopului Nicolae Popovici al Oradiei în 1950, decât faptul că acesta din urmă a fost pensionat, păstrându-si calitatea de fost ierarh, în urma eforturilor Patriarhului Justinian. După Petrescu, revine ca mitropolit Iosif Gheoghian, în urma unor manevre ciudate, fiind urmat de Athanasie Mironescu, care va sfârsi si el prin demisie în 1911. Cauza a fost nefericita Lege a Consistoriului Superior Bisericesc, prin care se încerca o palidă apropiere de preotii simpli, lipsiti de venituri si neavând posibilitatea să-si afirme într-un cadru legal cerintele, legea fiind o nereusită pastisă după statutul sagunian. Împotriva ei se va ridica Gherasim Saffirin, episcop de Roman, considerând-o anticanonică. Izbucneste un scandal imens, care marchează grav viata bisericească de la noi. Mitropolitul este absolvit de vină, dar, cum am spus, îsi dă demisia, iar Saffirin, în mod firesc, este depus din scaun, pentru acuze nefondate. Mitropolit primat devine Conon Arămescu-Donici, care se va retrage din scaun, în urma faptului că a fost obligat să semneze în timpul ocupatiei germane a Bucurestiului o proclamatie prin care cerea armatei române refugiate în Moldova să nu mai lupte împotriva trupelor Triplei Aliante.

Perioada interbelică. Sperante, confruntări, deziluzii

Pentru oricine starea de lucruri prezentată apare extrem de gravă. Lucrurile se vor schimba totusi după 1918, în primul rând aportului adus de ortodoxia din noile provincii, si anume biserica ardeleană prin organizare ei si demnitatea membrilor laici ai diferitelor adunări, necontaminati de politicianism, Bucovina prin imensul fond bisericesc si prestigiul mănăstirilor, si Basarabia, prin exceptionala viată religioasă.

Dintre toate se remarcă însă Biserica ortodoxă din Ardeal, care devenise, mai ales după reorganizarea realizată de mitropolitul Andrei Şaguna, o institutie puternică si autonomă, un adevărat portdrapel al afirmării identitătii nationale în Transilvania. Aflată într-un stat ostil ei sau cel putin indiferent, dar care respecta în general principiul autonomiei bisericii, ortodoxia transilvană a luat în grija ei multe din aspectele vietii sociale si nationale, care, de obicei, sunt o datorie a statului. Una din ele a fost învătământul, prin înfiintarea unui mare număr de scoli confesionale. De asemenea, biserica se implica adânc în dezvoltarea vietii nationale, prin sprijinirea publicatiilor, a adunărilor si cercurilor culturale. Gratie mobilizării eforturilor întregii comunităti, s-a reusit constituirea unei averi proprii, care, desi mică în raport cu veniturile celorlalte confesiuni din Ardeal, permitea totusi o independentă financiară fată de stat. Ierarhii erau alesi de adunările eparhiale sau Congresul National Bisericesc (în cazul mitropolitului), alcătuite dintr-o treime clerici si două treimi mireni. Prin aceasta, poporul român, prin elita sa, participa în mod efectiv la viata bisericii, stabilindu-se astfel legături trainice. Puterea de la Budapesta putea să recunoască sau nu alegerea unui ierarh, si s-a întâmplat ca unii alesi să nu fie recunoscuti. Însă adunările bisericesti aveau grijă să aleagă în locul celui respins tot un om de valoare, astfel încât Biserica ortodoxă din Ardeal a mers constant pe o pantă ascendentă, iar autonomia ei a fost în general respectată, ea bucurându-se, spre deosebire de Biserica din Vechiul Regat, de o stabilitate remarcabilă si de un mare prestigiu.

Aceste traditii aduse de noile provincii la patrimoniul României Mari a făcut imposibilă păstrarea vechilor rânduieli din Vechiul Regat. Noul mitropolit primat Miron Cristea, fost episcop de Caransebes, era hotărât să impună principiul autonomiei Bisericii ortodoxe, afirmând următoarele: „În năzuintele noastre spre autonomie, usor se pot ivi susceptibilităti din partea organelor statului, care, până acum, au avut, după părerea noastră, ingerinte si în astfel de afaceri bisericesti, unde nu a fost nici o trebuintă. Dar, rog pe toti membrii constituantei, si, mai ales, ai clerului, ca fii ai bisericii dominante a statului român, si deci ca unii care sunt în drept a astepta si de la organele statului numai ajutorul cel mai dezinteresat, să căutăm din tot sufletul a preciza, în modul cel mai norocos pentru ambele părti, raportul dintre biserică si statul român, încât nu numai suprema lex a suveranitătii statului român să fie pretutindeni respectată, ci să ne asigurăm pentru viitor un sprijin moral si material, mult mai efectiv si mai simtitor al statului fată de biserica natională si oficială si să asigurăm pentru un viitor cât mai lung, cea mai armonioasă colaborare dintre biserică si stat. Celor ce vor să sustină starea de umilintă a bisericii din Vechiul Regat - întrucât or mai fi de acestia - le zicem cu Apostolul, ce s-a citit azi la slujbă, să se renunte la gândul care mai pune jug peste grumazul ucenicului lui Hristos”.

Unele semne ale schimbării se manifestă prin elaborarea unui Statut al Bisericii Ortodoxe Române, inspirat în mare parte de cel al lui Şaguna si de afirmarea vointei eparhiilor de a-si alege singure ierarhii. Acest lucru s-a întâmplat în Ardeal, prin alegerea lui Nicolae Bălan ca mitropolit exclusiv de către Congresul bisericesc din Ardeal, fapt care s-a petrecut si în cazul episcopilor alesi la Arad, Cluj sau Oradea. De asemenea, basarabenii îsi vor impune proprii candidati, Gurie Grosu ca mitropolit al Basarabiei si Dionisie Erhan ca episcop de Cetatea Albă.

Cu toate acestea, vechiul obicei al partidelor politice de a manipula viata bisericii nu a dispărut. Din acest punct de vedere, un rol major l-au jucat liberalii. Ion I.C. Brătianu este cel care a sprijinit de altfel venirea ca mitropolit primat a lui Miron Cristea. Prin măsuri succesive, o mare parte din oamenii cu răspunderi în viata Bisericii vor fi datori acestuia. Ideea că Biserica ortodoxă a devenit o anexă a Partidului National Liberal a făcut ca celelalte partide să lovească, adesea fără discernâmânt, într-o institutie care, în mod normal, ar fi trebuit să fie bun national si care să nu fie afectată cu nici un chip de schimbarea guvernelor. Situatia, destul de gravă, în care ajunsese iar Biserica, este relevată de o scrisoare a lui Miron Cristea către Dinu Brătianu, răspuns la o interventie a acestuia pentru ca un preot favorit să fie numit protopop. În ea se spunea următoarele: „Biserica, prin fruntasii săi, nu trebuie să îndepărteze pe credinciosi, ci să-i închege. Biserica adeseori lasă pe cei multi si buni si aleargă după cei înstrăinati de ea, ca să-i apropie, după cuvântul lui Hristos: « făcutu-m-am tuturor toate, ca pe toti să-i dobândesc ». Guvernele anterioare coaliate cu toate partidele politice neliberale si cu toti reprezentantii lor din parlament, tocmai de aceea au încercat să sdrobească legea de organizare a bisericii, să ne anuleze toate alegerile eparhiale, să dizolve Congresul, mi-au scos 200 protopopi din buget, ne-au sistat justitia bisericească, care de cinci ani nu functionează. Au câstigat si pe M.S. Regele pentru proiectele lor. Nici pe vremea ungurilor n-am trecut eu prin mai mari chinuri sufletesti, până ce am putut salva legea si organizatia. Nu se poate afirma că Biserica preferă ostentativ pe unii fată de altii, că nu e a tării întregi, a neamului întreg. Deci nu-i spre binele Bisericii ca unii din fruntasii tării, care în viitor iarăsi vor veni la cârmă, să-i bruscăm, să-i nemultumim, si apoi să se răzbune asupra bisericii; favorizând până si pe ungurii iredentisti, iar pe noi, ortodocsii, neglijându-ne. Biserica trebuie să fie bună maică a tuturor. Multi preoti au devenit pentru „unii mumă, pentru altii ciumă”. De aceea credinciosii se fac sectari etc. Preotul trebuie să merite de la toti numele de „părinte”. Dl. Duca - fost membru în corporatiile bisericesti - era tinut la curent cu frământările noastre si a combătut si el că biserica trebuie să se ferească de momente care să irite pe cei din alte partide, să-i ducă la distrugerea organizatiei si să-i facă a persecuta biserica. Dl. Duca stie cum într-un caz grav a trebuit si în numele lui să dau garantie chiar M.S. Regelui că în biserică nu ne vom conduce de considerente de partid. Dl. Duca era în parlament când sefii tuturor partidelor au atacat biserica si corporatiile ei, zicând „că nu-s ale fiilor Bisericii, ci ale unui singur partid”. Toti au promis a distruge corporatiile ei, etc., etc. Dl. Iorga mi-a trimis chiar scrisoare că nu intră în o corporatie, care nu-i a Bisericii, care ca si pe fiul cel pierdut îl aduce la sânul ei, nu respinge pe fruntasi”. Scrisoarea, în ansamblul ei, sugerează că Miron Cristea ar fi dorit să fie deasupra acestor dispute însă, pentru a apăra Biserica, el trebuie să aibe „cele mai bune intentii fată de toti si aceeasi părintească consideratie”, fapt care aminteste până la urmă de celebrul „român impartial”, conturat atât de bine în operele lui Caragiale. Biserica ortodoxă revenise în situatia de a fi obligată „să nu supere pe nimeni”, salutând noile guvernări si înregistrând automat vointa acestora.

Evident, faptul a nemultumit profund pe multi reprezentanti ai Bisericii, care, pe diferite căi, au încercat să găsească o solutie de iesire din această servitute. Unul dintre ei a fost Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului. Format în traditia ardelenească a autonomiei bisericii si a rolului major jucat de aceasta în viata poporului român, el a militat pentru un adevărat „primat spiritual” (în sensul acreditat de Jacques Maritain), afirmând în mod constant faptul că Biserica nu se supune Statului, si, mai mult, acesta ar trebui să asculte sfaturile Bisericii si să promoveze în rândul poporului o viată morală conformă virtutilor crestine. În acest sens, el a cerut de mai multe ori ca relatiile Bisericii ortodoxe cu statul român să fie stabilite pe baza unui tratat de tipul concordatelor încheiate de Biserica catolică, prin care aceasta îsi asigura o deplină suveranitate asupra treburilor bisericesti. Bălan a dat în mod constant exemplul Bavariei, care încheiase concordate cu toate cultele istorice de pe teritoriul ei. Răspunsul puterii politice a fost dezarmant: Biserica ortodoxă a fost permanent sub controlul statului iar functionarea ei se realizează numai pe baza unei legi de stat. Mai mult, s-a spus că atributiile bisericii ardelene, asa cum le stabilise Şaguna, nu mai sunt de actualitate, acestea fiind stabilite în conditiile în care românii trăiau într-un stat care nu le reprezenta interesele. Însă, odată cu crearea României Mari, nu mai exista nici un motiv pentru ca Biserica să mai îndeplinească activităti care trebuie să revină exclusiv statului. Un simptom evident al acestui curent de gândire este dorinta de a trece sub controlul statului scolile confesionale ortodoxe din Ardeal. Acestor încercări de limitare a rolului Bisericii, Nicolae Bălan le-a răspuns, e adevărat destul de excesiv, prin luarea în consideratie a modelului teocratic.

Asemenea pozitii nu conveneau evident puterii politice. Dacă Bălan a fost mai putin afectat, alti ierarhi au suferit mult de pe urma măsurilor luate de guvernanti împotriva lor. Printre acestia, sunt de notorietate cazurile episcopului de Râmnic, Vartolomeu Stănescu, mitropolitului Basarabiei, Gurie Grosu, mitropolitului Bucovinei, Visarion Puiu, sau episcopului ales de Bălti, Benedict Ghius.

Putin cunoscut azi, Vartolomeu Stănescu a fost o personalitate a Bisericii. Excelent organizator si administrator, el a fost unul dintre promotorii asa numitului „crestinism social”. El are de altfel două lucrări importante: Scurte încercări de crestinism social, Bucuresti 1913, 132 p. si Femeia ca factor social, ed. a II-a, Râmnicu Vâlcea, 1936,125 p. Grupând toti preotii olteni în asociatia Renasterea, el i-a stabilit următoarele obiective:

1. Cultivarea pe plan teologic si social a preotimii prin un cât mai strîns contact cu cartea si prin folosirea, colectiv, a experientelor si initiativelor individuale probate.
2. Un plan uniform si unitar de actiune socială a clerului.
3. Culturalizarea, evanghelizarea si moralizarea satelor si oraselor prin fapte si înfăptuiri.
4. Cultivarea simtământului de solidaritate între preoti pe de o parte si între preoti si popor pe de altă parte.
5. Crearea de venituri proprii preotului individual si preotimii în general pentru sprijinirea celor în suferintă, încurajarea celor merituosi, pentru înlesnirea operii sociale ca are de înfăptuit si, eventual, de a se sustine singură când vremurile i-ar fi potrivnice.
6.  Apărarea prestigiului Bisericii si preotimii, fie colectiv, fie individual.

Aproape fiecare parohie avea bibliotecă pusă la dispozitia credinciosilor, cor bisericesc, cantină pentru săraci, organiza conferinte sau sezători. Preotii se perfectionau în asanumitele cercuri parohiale. Fondurile pentru activitatea socială a bisericii proveneau în mare parte din resurse proprii. Episcopul râmnicean a initiat întemeierea băncilor populare ale preotilor, din cadrul sistemului cooperatist, prin intermediul cărora s-au asigurat bani atât pentru preotii bătrâni sau aflati în nevoie, cât si pentru a finanta cantinele sociale sau alte activităti. În dezvoltarea acestui sistem, un rol deosebit l-a avut preotul Ioan Marina, viitorul patriarh Justinian.

Vartolomeu va intra în conflict cu oamenii politici locali în urma gestului său de a retrage banii episcopiei de la băncile patronate de partidele liberal si tărănesc si de a-i depune la o bancă a Bisericii. Faptul a nemultumit profund, mai ales că atunci criza economică era în plină manifestare, iar aceste bănci aveau nevoie de banii episcopiei pentru a supravietui. În consecintă, a început un atac pe toate fronturile, atât în presă cât si în parlament, prin interpelări ale deputatilor din Oltenia. Principalele capete de acuzare erau proasta gestionare a fondurilor episcopiei si vânzarea functiilor de preot, adică acuze pentru care un episcop putea fi caterisit. Numeroasele controale financiare efectuate n-au arătat însă nici o încălcare a legii, iar acuzatia de vânzare a posturilor de preoti s-a dovedit la fel de lipsită de fundament.

Reactia episcopului Vartolomeu nu s-a lăsat asteptată. La sfârsitul anului 1935, în cadrul unei conferinte a clerului oltean, el a cerut preotilor să iasă din partidele politice. Cei care refuzau pierdeau drepturile asigurate de asociatia Renasterea si erau obligati la penitentă la schitul Frăsinei, unde regimul este deosebit de aspru. În scurt timp, adeziunile preotilor au fost strânse la episcopie de unde vor fi confiscate de Sigurantă, care deschide dosar episcopului.

Şocul a fost mare pentru clasa politică. Un deputat (I. Plessia) a cerut în plenul Adunării nici mai mult, nici mai putin, ca Vartolomeu să fie dat pe mâna unei comisii medicale, să se vadă dacă are discernământ! Dacă se dovedea că are, atunci urma să fie trimis la judecată în fata Sf. Sinod si a Înaltei Curti de Casatie. Până la urmă, criza se va rezolva prin pensionarea lui Vartolomeu în 1938, care îsi va duce existenta la mănăstirea Bistrita până la moarte, petrecută în 1954.

Gurie Grosu, mitropolitul Basarabiei, a nemultumit clasa politică prin faptul că a fost impus de comunitatea locală. Gurie, om extrem de evlavios si unul din promotorii românismului în Basarabia, a realizat si el numeroase lucruri pentru eparhia sa. Foarte iubit de credinciosi, era perceput ca un adevărat etnarh, lider politic si spiritual în acelasi timp a basarabenilor, fapt care, evident, a stârnit numeroase invidii. În acelasi timp misiunea sa era îngreunată de situatia deosebit de complexă din Basarabia. Era vorba în primul rând de minoritatea rusofonă, care folosea orice prilej pentru a submina autoritatea reprezentantilor statului român. Presa de limbă rusă a jucat un rol important în mentinerea un timp mai îndelungat a fenomenului stilist în Basarabia. Existau de asemenea vechile secte, printre care cea inochentistă. În plus, în mentalitatea unor preoti basarabeni se infiltrase mentalitatea „slobodei”, adică a ideii bolsevice de a acorda drepturi depline preotilor simpli în dauna puterii episcopale. Gurie a fost atacat din aceste orizonturi multiple, însă pozitia lui nu a fost afectată serios până când nu a intrat în conflict cu Carol al II-lea, din cauză că i-a cerut în 1930 să rămână alături de sotia sa legiuită, principesa Elena a Greciei.

Conflictul a izbucnit în 1934, identic ca si în cazul lui Vartolomeu. Gurie a fost mai întâi atacat de un deputat mirean din Adunarea eparhială, Dumitru Topciu, care l-a acuzat de numiri si destituiri abuzive de preoti. Printre noii numiti se afla si un preot de o moralitate mai dubioasă, pe care însă mitropolitul îl va revoca rapid, zadarnic, scandalul izbucnind rapid. La aceasta s-a adăugat dizolvarea în ianuarie 1936 a Sectiei Administrative a Consiliului Eparhial, Gurie motivând că membrii acesteia mai mult se ceartă decât îsi fac treaba. Adunarea eparhială l-a atacat dur pe mitropolit pentru acest gest, desi el era perfect îndreptătit să-l facă. El ar fi linistit lucrurile, dacă nu venea o hotărâre a Ministerului Cultelor care anula, fără nici un drept, decizia ierarhului, fiind un amestec abuziv în treburile interne ale bisericii. Gestul a încurajat pe dusmanii mitropolitului. Tot Dumitru Topciu îl va acuza în Senat de exploatarea în beneficiu personal a unor bunuri mitropolitane. Desi s-a demonstrat că totul era perfect legal, prin intermediul presei, ca si în cazul lui Vartolomeu, s-a pornit o campanie teribilă împotriva ierarhului basarabean. Mai multe comisii vin în control. Mai putin înclinat spre administratie, lui gurie i s-au găsit anumite nereguli în gestiune. Ca urmare, Ministrul Cultelor Victor Iamandi îi cerea să demisioneze, fiind găsit vinovat de lipsa a peste 11.500.000 lei. Altfel, îl ameninta cu trimiterea în fata Înaltei Curti de Casatie, gestul fiind clar de intimidare. Refuzând să demisioneze, Sf. Sinod, în sedinta din 11 noiembrie 1936, îl „suspenda temporar” din functie, pe timpul cercetărilor efectuate de Curtea de Casatie, urmând să stea într-o mănăstire în afara eparhiei sale. Faptul nu avea nici o acoperire canonică. Doar temporară, „suspendarea” s-a prelungit nedefinit, până în 1941, când Gurie face cerere de pensionare, văzând că nici noul regim al lui Ion Antonescu nu are de gând să-l ajute. A murit în noiembrie 1943, fiind îngropat la mănăstirea Cernica. Faptul că acuzatiile aduse erau doar un pretext pentru a-l înlătura este sustinut de necontinuarea anchetei Curtii de Casatie.

Visarion Puiu este un caz deosebit, în sensul că de două ori a fost lovit de puterea politică, de două ori a fost reabilitat. Personalitate vulcanică, mereu contestatară, el nu rata nici un moment prilejul pentru a-si critica colegii de episcopat. Articolele sale despre fata întunecată a Bisericii au fost adunate în cartea intitulată Glas în pustiu. În calitate de episcop de Hotin, el a desfăsurat o activitate remarcabilă într-o eparhie mică si săracă. Datorită meritelor sale, a fost promovat mitropolit al Bucovinei. În această perioadă si el a avansat mai multe planuri privind reforma bisericii. Aprecierile sale la adresa Bisericii catolice, fapt care i-a făcut pe unii să considere că ar fi fost catolicizant, se datorau puterii acesteia de a fi o instantă independentă, putin afectată de amestecul politicului. Intrat în conflict cu Carol al II-lea, a fost acuzat că a făcut afaceri ilegale pe seama Fondului bisericesc bucovinean. În mai 1940 Visarion Puiu trebuia să se retragă din scaun si pleca la mănăstire. A fost reabilitat de Antonescu, care l-a numit în 1942 sef al Misiunii Ortodoxe din Transnistria.

Ierarhii mentionati, dar si altii, precum si multi preoti au fost acuzati că au avut legături cu Miscarea legionară. Din perspectiva conflictului latent cu statul burghez, care se manifesta în acei ani, legionarii, prin discursul lor în favoarea bisericii, prin initiativele lor de a promova în rândul tineretului o viată conformă principiilor crestine, au fost priviti cu simpatie de unii ierarhi sau preoti, care i-au încurajat să ducă un mod de viată crestin. Gurie sau Vartolomeu dăduseră de câteva ori binecuvântare unor santiere deschise de legionari în raza eparhiei lor, în vederea construirii unor cămine sau mănăstiri, actiuni care în sine nu aveau nimic rău, însă nu se poate afirma că deveniseră legionari. Biserica nu a devenit niciodată a anexă a Miscării legionare, după cum afirmă unii, iar faptul că unii reprezentanti ai acesteia au crezut o perioadă că ea poate fi mai bună decât vechile partide, tine de acea rezervă de sperantă si încredere initială pe care orice om le acordă cuiva. De altfel, gesturile celor doi ierarhi tin de perioada de început a activitătii Miscării. Treptat, pe măsura manifestării în forme tot mai violente, oamenii Bisericii (ortodoxe, dar si greco-catolice) îsi vor retrage sprijinul acordat initial Gărzii de Fier. Pentru Biserică era o altă dezamăgire.

În toti acesti ani, în rândurile clerului a circulat o sperantă ciudată, care seamănă bine cu situatia Senatului roman din timpul Imperiului. Dacă oficial tot Senatul se declara fidel Cezarului, în taină, unii au păstrat până târziu speranta revenirii la Republică. Acest lucru se mai putea întâmpla numai în cazul în care un împărat generos ar fi renuntat de bunăvoie la puterea sa, pentru a o încredinta Senatului. Acest „împărat-mesianic”, anticipat de persoana anumitor Cezari, nu a venit niciodată. Prăbusirea regimului lui Carol al II-lea, vinovat de altfel de cele mai mari abuzuri la adresa Bisericii în perioada interbelică, a produs manifestarea unei astfel de sperante. Chiar în septembrie 1940, Nicodim înainta generalului Antonescu un proiect cuprinzător de reformă a bisericii, prin care se cerea o precizare limpede a cuprinsului autonomiei bisericii si neimplicării acesteia în viata politică. Prea sistematic pentru a fi redactat în câteva zile, documentul înaintat de patriarh arată de fapt adevăratele dorinte ale bisericii, manifestate cu ocazia instaurării unui nou regim politic care se prezenta drept cel în stare să rezolve problemele societătii românesti. Din păcate, Antonescu, desi om credincios, în afară de cuvinte de politete, nu a oferit altceva Bisericii. Confruntat cu marile probleme generate în urma prăbusirii României Mari si a declansării Războiului din Est, maresalul a găsit rezolvarea în mentinerea societătii românesti într-o permanentă stare de alarmă, într-o mobilizare de tip militar. Astfel, în conceptia lui, Biserica devine un alt corp de armată care trebuie să se supună exigentelor Conducătorului Statului. Un rol deosebit în acest sens l-a jucat Mihai Antonescu, el fiind cel care dirija biserica „în interesul Neamului si a Ţării”. Un exemplu în acest sens este încercarea acestuia de a împiedeca Biserica să mai accepte în rândul ei convertiti evrei, fapt care astârnit opozitia lui Nicolae Bălan. La începutul anului 1944 au loc alegeri pentru mai multe eparhii vacante. La Bălti fusese ales Benedict Ghius. Nefiind agreat de Mihai Antonescu, el nu a fost confirmat în functie. (Va urma)

George Enache