numarul 8, octombrie 2003

historia

Dimitrie Cantemir si uitarea romaneasca

Trei culturi sud-est europene – cea română (de dincoacesi de dincolo de Prut), cea rusă si cea ucrainiană – îl revendică pe principele-cărturar Dimitrie Cantemir (26 octombrie 1673-21 august 1723), iar o a patra – cea turcă – i se recunoaste profund îndatorată.

Dimitrie Cantemir, chiar dacă si-a petrecut cea mai mare parte a vietii în diferite forme de surghiun (fie la Constantinopol, în tinerete, cînd a garantat timp de 3 ani, ca ostatec, fidelitatea tatălui său fată de Poartă, iar pînă la urmă a petrecut acolo, cu intermitente, aproape două decenii; fie în Rusia, la maturitate, de unde Petru cel Mare a refuzat să-l extrădeze după dezastrul de la Stănilesti, din 1711, păstrîndu-l ca sfetnic intim, pînă la moarte), apartine însă organic istorieisi culturii românesti. În limba românăsi-a scris opera de creatie (Istoria ieroglificăsi, în parte, Divanul), precumsi ultima sinteză istorică, Hronicul a vechimii româno-moldo-vlahilor. Românilor le-a închinat o parte însemnată a operei sale istoriografice în limba latină (Descriptio Moldaviae, Vita Constantini Cantemyrii). Pe tronul Moldovei românesti si-a trăit marea aventură a vietii (tentativa de cruciadă antiotomană, în aliantă cu tarul pravoslavnic). Familia însăsi, dincolo de legenda genealogică a unei străvechi origini tătăresti (Can-Temir ar veni de la Can, variantă a numelui comun “Han”,si Temir, variantă a numelui propriu “Timur”, evocîndu-l pe marele han cunoscut drept de Timur-Lenk sau Tamerlan), avea origini răzesesti, atât dinspre tată (Constantin Cantemir, ajuns boiersi domn prin virtutile sale militare), cîtsi dinspre mamă (Ana Bantăs, fiică de boiernasi proveniti din negustori locali, la origine, probabil, tot răzesi).

În ruseste (limbă în care mai substantiale vor fi contributiile fiului său Antioh, considerat unul dintre părintii poeziei ruse moderne) a scris putinsi conjunctural, iar Sistemul religiei mahomedane, apărut în versiune rusă – Kniga sistima ili sostoianie muhammedanskiia religii – la Petersburg (1722), a fost initial redactat în latineste. De Ucraina nu-l leagă decît faptul de a fi avut acolo mosie, unde asi murit (de înmormîntat fiind însă înmormîntat la Moscova, în bisericuta cu hramul Sfintilor Constantinsi Elena, de el însusi ctitorită, de unde abia în 1935 va fi adussi reînhumat la Sfintii Trei Ierarhi din Iasi, unde odihneste pînă astăzi). Turcilor le-a studiat temeinic istoria (Incrementa atque decrementa aulae othomanicae)si religia (Curanus, despre care a fost vorba mai sus), darsi muzica specifică (în singura lui lucrare redactată chiar în turceste: Kitâb-u’ilm-il mûsikî..., datând de pe la 1704si al cărei original se păstrează în Biblioteca Institutului de Turcologie de la Instanbul).

Desigur, Cantemir a avut sentimentul viu al panortodoxieisi chiar scrupulozitatea dreptei învătături (a se vedea Loca obscura în Catechisi..., promptă punere la punct a unui catehism slavonesc cu alunecări luterane, de la 1720), darsi pe acela al europenitătii crestinesi umaniste, fiind deopotrivă un reprezentant al latinismului renascentistsi baroc, pretuit ca ataresi în Occident (a fost membru al Academiei din Berlin, la propunerea lui Leibniz însusi, iar o parte din opera sa a circulat în limba latină pînă dincolo de oceansi fost tradusă postum în engleză, francezăsi germană).

Cu Dimitrie Cantemir, cultura română, asezată la răscrucea dintre Răsăritsi Apus,si-a vădit pentru prima oară în chip major vocatia sinteticăsi ecumenică, ilustratăsi de marile personalităti enciclopedice ulterioare (de la un B. P. Hasdeu la un Mircea Eliade). Opera lui Dimitrie Cantemir este un certificat cert de europenitate traditională a românilor, mult mai convingător decît anumite eforturi de „sincronizare” mimeticăsi decerebrată de mai tîrziu. Marele umanist a stiut să fie universalsi european fără a înceta să fie răsăriteansi ortodox, iar pilda lui s-ar cuveni să fie astăzi mai îndeaproape cercetatăsi promovată, cu atît mai mult cu cît editarea operei sale a făcut progrese importante în ultimele decenii, mai cu seamă prin editia critică de Opere complete inaugurată în 1973si îngrijită cu maxim profesionalism de academicianul Virgil Cândea.

Din păcate, dubla celebrare a lui Dimitrie Cantemir din acest an (comemorarea a 280 de ani de la moarte, în luna august,si aniversarea a 330 de ani de la nastere, în luna octombrie) n-a avut o rezonantă semnificativă nici în constiinta publică, nici în presa culturală centrală. Şi lumea politicăsi lumea academică au absentat, în grade diferite, de la datoria lor. Mai responsabilă s-a dovedit Biserica Ortodoxă, care prin aducerea la Iasi a moastelor Sfîntului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorîtorul de mir, al cărui nume l-a purtat cu cinstesi marele cărturar, aduce un omagiu implicitsi memoriei sale, întinzînd o nouă punte între culturăsi spiritualitate, în duhul adevăratului ecumenism ortodoxsi la înăltimea unei autentice constiinte nationale, de la care prea adesea ne-am permis să dezertăm în vremea din urmă, dar la care încă nu este prea tîrziu să ne întoarcem, dacă vrem să redăm lumii românesti un rost aducător de sperantă.

Răzvan Codrescu