numarul 8, octombrie 2003

Despre parinti, copii si puscarii

Nu a trebuit sa vina 15 septembrie pentru ca cei mici sa afle despre noul lor drept – acela de a-si acuza parintii prea severi pentru “abuz”. Grabit sa traduca tot în limbajul atât de lapidar al stiintei, omul modern construieste categorii inexistente pâna acum, în care se straduieste sa aseze, meticulos, realitatea. La fel cum un corset sufoca trupul pe care pretinde ca îl modeleaza, aceste categorii predefinite ascund, de multe ori, adevarul faptelor pe care pretind ca le subsumeaza. Astfel s-au inventat categoriile “crizei de adolescenta”, a “abuzului familial” sau a “violentei domestice”.

În societatea actuala, tineretea este asociata de multe ori tulburarilor psiho-somatice. Exista obisnuinta de a-i privi pe tineri si adolescenti cu suspiciunea sau chiar teama ca, în orice moment, îsi pot dezlantui energia tulbure care îi caracterizeaza, amenintând confortul psihic sau material al familiilor lor si al societatii. De aceea, asistam la dezvoltarea unui larg cadru de asistenta a celor ce fac parte din aceasta categorie: asistenti sociali, educatori, psihologi specializati în tot soiul de tulburari de personalitate, pentru care adolescenta problematica este o adevarata mina de aur. Chiar si parintii sunt din ce în ce mai convinsi ca fiii lor au nevoie sa fie consultati si tratati de profesionisti pentru a trece mai repede de aceasta vârsta penibila si periculoasa. Cum s-a ajuns aici?

În epoca moderna, copiii sunt miza progresului, iar societatea care se construieste perpetuu trebui croita pe masura lor, se spune. De fapt, ei sunt cei care trebuie sa raspunda “imperativelor” noii ordini, de la care atasamentul exagerat pentru valorile traditionale i-ar putea abate. Ei nu mai apartin numai familiei, caci reprezinta viitorul societatii, natiunii, rasei; ei sunt producatorii, cetatenii si soldatii de mâine. În timpul Revolutiei franceze, Danton spunea ca toti copiii “apartin Republicii înainte de a apartine parintilor lor”, iar Bonaparte insista ca “legea sa ia copilul înca de la nastere sub obladuirea ei, sa participe la educatia sa, sa-l pregateasca pentru o profesie, sa reglementeze cum si în ce conditii va putea sa se casatoreasca, sa calatoreasca, sa-si aleaga o cariera.” . În 1790 se intituie chiar, în ceea ce priveste salvarea victimelor tiraniei familiale, un tribunal de familie; el va fi totusi suprimat în 1796, dar statul îsi va pastra dreptul de a limita autoritatea paterna în materie de dezmosteniri, de exemplu. Aceste tribunale renasc în vremea noastra, decizând scoaterea copiilor de sub tutela parintilor în cazul în care acestia acuza tratamente nedrepte. Aberatiile la care se ajunge în cazurile copiilor care hotarasc sa divorteze de parinti sunt enorme.

Astazi, legea este aproape de a se substitui în totalitate familiei. Denuntând-o ca un mediu cu potential ostil individului, spatiu de manifestare a unui nou tip de violenta – domestica – ce poate lua forme fizice, psihice, sexuale sau materiale (!), legea adoptata de Parlamentul României la sfârsitul lunii august transfera catre Politie sau Serviciul Medico-Legal responsabilitatea desfacerii legaturilor familiale, conjugale sau parentale.

O legislatie pentru demonizarea familiei

Inteligenta si multi bani au fost puse în slujba “campaniei” de pregatire a populatiei pentru aplicarea acestei legi. Clipurile publicitare care ne aratau femei izbite si apoi calcate în picioare de trecatorii indiferenti sau transformarea unui cântec de leagan în obsesie scelerata au conturat imaginea unor parinti si soti la fel de odiosi ca asasinii în serie. Acesta este si mesajul urmarit în respectivele “campanii de educare”, initiate si sprijinite de Consiliul National al Audio-Vizualului. Criminalul poate fi cel de lânga tine, asa cum se si întâmpla în multe din cazurile de asasinat din S.U.A., de pilda, modelul indiscutabil în materie de legislatie de “protejare a familiei”.

Vrem sa amintim aici, cu titlu de exemplu, un dublu asasinat, comis în 1990, cunoscut în presa timpului ca “afacerea Menendez”. Doi frati si-au ucis parintii si, desi vinovatia lor a fost probata fara nici o umbra de îndoiala, juriul californian a refuzat condamnarea. Motivul? Eficacitatea legislatiei de protejare a copilului de “abuzurile parintesti” si, bineînteles, incredibila credulitate a unui juriu hipnotizat de noile tehnici folosite de avocatii curtilor americane, adevarate vedete, aproape la fel de celebre si de bine platite ca starurile de cinema. Important în discutia noastra este faptul ca, în apararea adevaratilor criminali, un rol esential l-a avut lucrarea unui jurist specializat în drept familial, Paul Mones, intitulata Copiii, victime ale abuzurilor sexuale, ucigasi ai parintilor lor. Teza acestei carti este ca parintii ucisi de copii sunt în întrgime raspunzatori pentru ceea ce li s-a întâmplat, crima imputându-li-se direct. Conform unui citat preluat din lucrarea lui Edward Behr, cel care relateaza acest caz, Mones declara: “Eu lupt împotriva celor care sunt vinovati de abuzuri sexuale împotriva copiilor lor, numai ca, în cazul meu, parintii sunt deja morti.” Cinismul este maxim!Cel mai mic gest sau cea mai neînsemnata remarca a unui parinte abuziv pot fi interpretate ca amenintare si pot declansa legitima aparare. Copilul-victima nu mai pierde timpul cu apelul la instantele de protectie si rezolva situatia prin eliminarea pericolului. Este ultimul stadiu al drumului început odata cu legilatia care postuleaza falimentul familiei, ca institutie incapabila de a-si rezolva conflictele interne.

Societatea, între jungla si puscarie

În întelegerea omului ca individ izolat, care trebuie modelat, “educat” pentru a deveni sociabil, psohipedagogia moderna sustine ca impulsurile umane pro sau antisociale sunt determinate de primele experiente ale copilariei, întiparite în inconstient si care formeaza baza comportamentelor ulterioare. Educatia devine, în acest sens, un proces de modelare si de manipulare a unui “material uman” mai mult sau mai putin amorf, ai carui autori concurenti sunt familia si societatea. Ceea ce înainte era simbioza se transforma în competitie. “Traumele ontogenetice” sunt accidente educationale provocate de agresiunea masiva cu care cultura se impune naturii umane. Frustrarile, complexele de tot felul a caror cauza se plaseaza în violenta cu care normele culturale sunt impuse copilului genereaza un anumit registru cultural deficitar, la rândul sau. Individul trebuie salvat, pe de o parte, de agresiunea familiala, adica de insistenta cu care familia impune primele norme de socializare, iar în al doilea rând de agresiunea modelelor culturale traditionale, de asemenea oprimante pentru natura umana, care are nevoie, se spune, de eliberarea din lanturile oricaror apasari.

Conform reglementarilor moderne, singurele justificari ale mentinerii coeziunii familiale sau sociale mai pot fi oferite doar de înclinatiile naturale: instinctul sexual, instinctul de reproducere, înclinatiile afective, regasirea echilibrului psihic si fizic. Natura pare, însa, sa joace feste familiei care îsi cauta în ea întemeierea sau explicatia rationala. Atunci când ne îndeamna, de pilda, sa nu ne reprimam tentatia de a ne schimba partenerii conjugali în virtutea unei cât mai bune compatibilitati sexuale. Sau atunci când ne sugereaza ca poate gresi harazindu-ne, din punct de vedere anatomic, unui grup sexual, în timp ce ne-a înzestrat cu instincte ce tin de celalalt sex. Psihanaliza, postulând nocivitatea impulsurilor refulate, reuseste sa stearga, dintr-o trasatura de condei, toata educatia morala care recomanda sublimarea trairilor umane în idei si idealuri, pentru a o înlocui cu goana dupa instincte (între care troneaza cel sexual) si cu terapia defularii. În completare, legea substituie morala cu imperativul comenzii sociale. Realitatea trebuie ordonata rapid, nu prin sedimentarea experientelor transmise succesional, prin înlantuirea generatiilor, nici comuniunea orizontala, orientata dupa un idelul binelui comun, ci prin forta bruta a sistemului legal, gestionata de “specialistii” în politici sociale. Aceasta ordonare penduleaza tot mai amplu între dezordinea permisa a instinctelor individuale si controlul social riguros. Între jungla vietii private si puscaria rationalizarii sociale, între animal si robot, ne ramâne tot mai putin loc pentru a întâlni omul.

Corina Bistriceanu