La începutul mileniului, lumea a devenit integrată tot mai puternic într-o economie de tip capitalist, iar din punctul de vedere al formei de organizare politică, democratia liberală nu pare a mai avea vreun concurent semnificativ. Această evolutie i-a făcut pe unii să proclame “sfârsitul istoriei”, împingându-i astfel să reflecteze si să regândească multe din ideile fundamentale ale civilizatiei moderne. Prima initiativă importantă în sensul acestei regândiri s-a produs chiar în ajunul “marii răsturnări” a comunismului, prin publicarea într-un studiu apărut în vara lui 1989 consideratiilor politologului american Francis Fukuyama asupra “sfârsitului istoriei” (1). Teza principală a lui Fukuyama este aceea că dezintegrarea comunismului lasă cale liberă democratiei liberale făcând din aceasta unica prezentă în spatiul ideologic, fără un alt concurent vizibil. Prin urmare, dezvoltarea omenirii ar fi intrat în era postistorică – oricât de plictisitoare ni s-ar părea ea – si nimic nu pare să mai ameninte suprematia democratiei liberale. Fukuyama sustine că există două forte coplesitoare care functionează în cadrul istoriei omenirii: “logica stiintei moderne” si “lupta pentru recunoastere”; cea dintâi îi face pe oameni să-si satisfacă o gamă tot mai largă de dorinte prin intermediul procesului economic, iar cea de-a doua, “lupta pentru recunoastere”, este în viziunea autorului chiar “motorul” istoriei.

Prăbusirea comunismului nu a avut drept rezultat numai recunoasterea suprematiei liberale si prin urmare adoptarea de către statele din zonă a unor regimuri democratice (reflectată de atasamentul majoritătii populatiei din statele fostului lagăr comunist la valorile democratiei) ci, în acelasi timp, a condus la o renastere si o reafirmare a nationalismului.

În noul context, tot mai multi analisti politici, dar si politicieni sau lideri de opinie, consideră că democratia si nationalimul nu pot coexista, fiind două fenomene aflate în contradictie. Desi recunosc că ideea natională a constituit una dintre cele mai puternice forte politice în ultimele două secole, acestia privesc nationalismul ca pe un fenomen în esentă antidemocratic. Respingerea neconditionată a nationalismului, inclusiv a celui liberal, democratic si constitutional, s-a dovedit însă, un demers la fel de pripit ca si încurajarea, mai mult sau mai putin voalată, a acestuia.

Două realităti incompatibile?

Sunt cumva nationalismul si democratia două realităti incompatibile? Sau nationalismul nu e decât o componentă a unei entităti mai complexe care este democratia liberală? Un reputat analist al fenomenului nationalist postcomunist, filosoful georgian Ghia Nodia răspunde transant: ideea de nationalism este imposibilă, chiar de neimaginat, fără ideea de democratie si implicit, nu poate exista niciodată democratie fără nationalism, “ambele sunt legate într-un soi de mariaj complicat, incapabile să existe una fără cealaltă, dar trăind laolaltă într-o permanentă stare de tensiune” (2).

Într-adevăr, nationalismul si democratia (înteleasă ca notiune distinctă de liberalism) nu se exclud reciproc, ci sunt de fapt două fete ale aceleiasi monede. În Europa Occidentală dar si în cea Centrală, nationalismul a jucat un rol crucial în iluminarea monarhiilor absolutiste din diverse tări, în secolele al XVIII-lea si al XIX-lea. În 1848, Parlamentul de la Frankfurt era, în egală măsură, nationalist german si democratic, tot astfel cum ideile nationalismului francez si cele democratice fuseseră foarte bine legate în timpul Revolutiei franceze. În mod similar, nationalismul s-a constituit ca un factor major al eliberării de sub dictatura comunistă, iar prăbusirea comunismului si dezintegrarea Imperiului Sovietic confirmă si demonstrează valabilitatea acestei ipoteze.

Produsele industrializării

Nationalismul si democratia sunt rezultatul industrializării. Într-o lucrare clasică (3), Ernest Gellner sustine că natiunile si nationalismul (4) iau nastere ca urmare a procesului de industrializare si a manipulării maselor de către elite în scopul propriilor interese. Astfel, procesul economic de industrializare a creat anumite conditii favorabile dezvoltării ideilor nationaliste. Industrializarea doboară vechile bariere dintre clase, tipic societătilor agrare, si necesită asezarea unui fundament comun lingvistic si cultural indispensabil construirii unei economii nationale. Existau etnicitatea, sentimentul apartenentei de clasă, însă nu si convingerea că grupurile omogene din punct de vedere sociolingvistic ar trebui să fie organizate ca state suverane. La rândul său, E.J. Hobsbawn consideră că “problema natională” se află undeva la intersectia politicului cu tehnologia si transformarea socială: “natiunile nu există doar în functie de un stat particular sau de aspiratia de a fonda unul – cum ar fi, de exemplu, statul în timpul Revolutiei franceze –, ci si în contextul unui stadiu particular al dezvoltării economice si tehnologice (…) Notiunile si fenomenele asociate lor trebuiesc analizate în termenii conditiilor si cerintelor politice, tehnice, administrative sau economice” (5). În mod similar, democratia izvorăste din acelasi proces istoric prin care tăranii analfabeti si imobili au fost transformati în lucrători din ce în ce mai educati si urbanizati.

Distinctii conceptuale

Nu putem vorbi, însă, despre raportul dintre nationalism si democratiei fără a face anumite distinctii conceptuale. În primul rând, desi termenii de “democratie” si “democratie liberală” sunt adesea utilizati în acelasi sens, cu acelasi înteles, termenul de “democratie liberală” combină două idei distincte, cea de liberalism si cea de democratie, a căror compatibilitate nu este atât de evidentă pe cât pare ea cetăteanului mediu de azi. Între cele două idei există o diferentă, si chiar o tensiune, care conduce la atitudini foarte diferite fată de nationalism.

În al doilea rând, trebuie făcută diferenta între democratiile consacrate, dezvoltate organic, bazate pe regimuri politice democratice solide, existente în state cu o traditie îndelungată si neîntreruptă a suveranitătii si democratiile liberale, si statele cuprinse recent în “valul” democratizării. Nationalismul se manifestă în mod diferit în fiecare din cele două categorii de state. Pornind de la aceste două distinctii se poate spune că proba unei democratii avansate constă în atingerea proportiei optime între principiul liberal si cel democratic, iar “zbaterile” tinerelor democratii, marchează tocmai efortul de a realiza un astfel de compromis între liberalism si democratie.

O a treia distinctie semnificativă este cea între democratiile liberale a căror dezvoltare s-a produs în mod organic si cele care au importat principiile democratice. Democratia modernă ia initial nastere în Europa Occidentală si în America de Nord; apoi modelul democratic a început să se răspândeasca în întreaga lume, după prăbusirea comunismului ajungând să atingă o recunoastere aproape universală.

Rolul nationalismului

Prin urmare, problema care se pune este dacă nationalismul joacă un rol identic atât în democratiile consacrate cât si în cele tinere? În Europa Occidentală, democratiile liberale au luat nastere la început în limitele unor comunităti relativ omogene din punct de vedere lingvistic si cultural, ca Franta, Anglia si mai târziu, în secolul al XX-lea, Germania, însă, chiar si în astfel de democratii stabile, evoluate, democratia liberală coexista cu identitatea natională, iar identitatea natională are putine sanse de a dispărea. Doar în tările lumii noi, cum sunt Statele Unite sau Australia, identitatea natională a reusit să se sustragă laturii sale etnorasiale, spre a prinde rădăcini pe terenul principiului liberal.

În contextul tranzitiei de la comunism la democratie, este deosebit de importantă evaluarea rolului nationalismului, deoarece, dincolo de afinitătile dintre nationalism, pe de o parte, si democratie si liberalism pe de alta parte, este de necontestat faptul că, în practică, nationalismul s-a dovedit adesea neliberal si antidemocratic (6). Nucleul democratiei este reprezentat de principiul suveranitătii poporului. Conform acestuia, forma de guvernământ nu poate fi legitimată decât de vointa celor guvernati. Acest principiu este însotit de o serie de proceduri democratice, instrumente ce sunt destinate să evalueze dacă vointa populară este respectată sau nu (7). Democratia este o întreprindere cu un înalt grad de rationalitate datorată traditiei filosofice iluministe, care pune la baza întemeierii statului ideea de contract social, după care societatea este creatia unor indivizi liberi si constienti. Democratia este un sistem de norme legitimat de vointa poporului, de interesele comune tuturor indivizilor (8). Unii dintre apologetii democratiei, încercând supraestimarea rationalitătii democratiei, tind însă să considere ca fiind opus democratiei orice nu pare suficient fundamentat din punct de vedere rational, indiferent că este vorba de filosofiile irationaliste sau de trăirile umane irationale, iar nationalismul este doar unul din exemplele de fenomene irationale indezirabile dintr-o perspectivă democratică. Respingând acest tip de abordare, sustinem că între nationalism si democratie există o legătură pozitivă si necesară: democratia a luat nastere în cadrul unei comunităti distincte, iar nationalismul a fost una din fortele istorice răspunzătoare de crearea unitătilor politice necesare pentru asezarea unei guvernări democratice.

Nationalismul european “traditional” a căutat să formuleze acele criterii obiective ale caracterului national, care să permită oricărei comunităti date să-si justifice în mod rational pretentia la “autodeterminare”. Astfel de criterii reprezentate de factori obiectivi cum ar fi limba, originea comună, o traditie istorică comună etc. sunt capabile, sau cel putin asa s-a sperat, să aseze edificiul national pe un fundament în întregime rational. Istoria reală a nationalismelor a demonstrat însă, că astfel de criterii obiective si cu pretentii de universalitate sunt de neatins (9). Transformarea comunitătilor etnice premoderne în natiuni moderne a fost întotdeauna mediată chiar de contingente istorice precum si de un efort politic constient, neexistând granite nationale prestabilite nici de vointa divină, nici în mod natural (10). Asadar, nationalismul nu poate oferi în totalitate criterii nationale si universal-valabile, dar aceasta nu schimbă însă importanta functie a nationalismului de a modela comunitătile politice democratice.

Caracterul insuficient de rational al principiului nationalist poate zdruncina bazele democratiei si poate conduce la conflicte sângeroase (cele două războaie mondiale sunt un exemplu în acest sens). Din acest motiv încercările de a nega realitatea si importanta nationalismului provin adesea din refuzul de a admite că democratia presupusă a fi întruchiparea rationalitătii este totusi, clădită pe o bază neratională. Incapacitatea de a recunoaste acest lucru i-a împiedicat pe unii dintre intelectualii occidentali să înteleagă ceea ce se întâmpla cu adevărat în Uniunea Sovietică în anii perestroikăi. Avertismentele lor că nationalismul este un obstacol major în calea reformelor democratice arătau în ce măsură acestia ignorau faptul că toate miscările democratice din spatiul sovietic aveau în acelasi timp un caracter nationalist. De altfel, pentru a-si justifica în fata Occidentului propriile interese (o reformare din interior a sistemului sovietic), Mihail Gorbaciov a utilizat ideea că orice manifestare a nationalismului în cadrul republicilor sovietice este nocivă: renuntarea la vechea structură a multinationalitătii Uniunii Sovietice ar însemna prăbusirea în haos. În realitate, în contextul sovietic, nationalismul a fost premisa necesară pentru nasterea democratiei în republicile succesoare: fosta Uniune Sovietică trebuia să se rupă de-a lungul granitelor nationale înainte ca orice fel de revolutie democratică să poată avea loc (11).

În multe dintre tinerele democratii postcomuniste a fost nevoie de nationalism pentru a pune apoi în miscare procesul democratic. Iar odată realizate schimbarea si securitatea în interiorul granitelor, sentimentele nationaliste vor începe să scadă treptat în intensitate si importantă.

Liberalism si nationalism

Majoritatea denunturilor nationalismului în numele democratiei sunt, în realitate, denunturi ale nationalismului în numele liberalismului. Liberalismul este doctrina politică si economică pentru care libertatea persoanei constituie valoarea politică supremă. Nationalismul, însă, acordă preeminentă drepturilor colective bazate pe rasă, cultură sau altfel de trăsături comune. Liberalismul sustine dreptul individului de a alege, în vreme ce nationalismul acordă întâietate unor aspecte care nu depind de o alegere individuală. Argumentul liberal fundamental împotriva nationalismului este acela că natiunea este “ireală”, “artificială” în timp ce individul uman este în întregime “real”.

Atitudinea liberalilor fată de nationalism este mediată de atitudinea lor fată de stat. Orice stat implică, în mod necesar, un anumit mod de dominatie si represiune, lucruri pe care liberalii le detestă, prin natura lor. Prin urmare, pentru liberali statul este un rău necesar, acceptabil doar pentru că absenta lui ar fi pentru individ un lucru si mai rău. În acest sens, a fost introdus contractul social pentru a legitima statul, singura fortă capabilă să împiedice “războiul tuturor împotriva tuturor” si să garanteze libertătile individuale.

Dar ce fel de stat? Astăzi, este de la sine înteles că liberalii preferă statul democratic oricărui altuia. Ei au ajuns la aceasta concluzie treptat: baza socială a liberalismului fiind dintotdeauna una elitist-aristocratică, ei s-au temut tot timpul de demos, privindu-l drept o amenintare la adresa libertătii. Tirania majoritătii – deci a mediocritătii – este o primejdie inerentă a democratiei (12). În cele din urma însă, au fost nevoiti să accepte si să respecte, cu anumite limite, vointa majoritătii. Dar, vointa majoritătii înclină adesea spre o doză mai mare sau mai mică de nationalism. Popoarele însele încep constructia democratică, atunci când le stă în puteri, cu crearea unor state nationale independente, care în cele din urmă se pot dovedi mai mult sau mai putin atasate libertătii decât “Vechiul Regim”.

Am considerat ceva mai devreme că nationalismul este întotdeauna atât politic cât si etnic, că ideea de nationalitate este o idee politică, iar substanta sa este în mod ireductibil etnică. Impulsul neliberal al etnicitătii nu poate fi negat în întregime dar poate fi modelat dacă este abordat din perspectiva nationalului. Mândria etnică pentru strămosii comuni, o istorie si o traditie glorioase, o limbă comună, un înalt grad de cultură etc, pot fi subliniate într-un sentiment de respect patriotic fată de realizările si institutiile create de acel “noi” democratic (nu doar etnic). Celebrarea patriotică a unor astfel de lucruri irită poate sensibilitătile liberale, dar nu reprezintă vreo amenintare pentru minoritătile etnice. Din contră, o traditie de tolerantă fată de minorităti poate fi un motiv de mândrie natională. Diluarea substantei etnice a nationalismului poate conduce la sovinism, nazism sau fascism. Manifestările acestui chip urât al nationalismului nu provin dintr-o excesivă mândrie etnică, ci din lipsa unei manifestări politice sănătoase a sentimentului national. Atunci când nu se poate mândri cu realizări politice sau institutionale, un popor ajunge să se laude în schimb, cu identitatea sa etnică, rasială, lingvistică sau culturală mostenită.

Reflexiile acestea ne îndeamnă să ne îndreptăm atentia spre rolul diferit pe care nationalismul îl joacă atât în democratiile consacrate cât si în cele mai noi. Constructia democratică în democratiile occidentale a avut nevoie, asa cum am văzut, de un principiu după care să fie modelat si format corpul politic, nationalismul fiind cel care a favorizat acest principiu. În democratiile consolidate, institutiile specifice unei guvernări libere si legitime au luat nastere treptat, de-a lungul unor secole întregi de evolutie culturală, socială, spirituală si economică. Ideile liberale si complementele lor sociale, economice si culturale au premers democratia politică, considerată mai degrabă ca o modalitate de a limita puterea, decât ca un scop în sine.

Marginalizat în timpul relativ îndelungatei “păci” postbelice, nationalismul a recidivat ca o ideologie a regimurilor comuniste intrate în criza finală, deschizând în mare parte (mai ales în fostele republici sovietice) demersul spre constructia democratică. Pe fondul noilor liberalizări, care pentru cea mai mare parte a populatiei au coincis cu o inerentă scădere a nivelului de trai, nationalismul poate răbufni în forma sa cea mai agresivă – nationalismul etnic (din păcate, am văzut ce s-a întâmplat în Kosovo) - ca miscare politică ce reclamă puterea si stoparea democratizărilor.

1 Francis Fukuyama, “The End of History?” in The National Interest, nr. 16 summer 1989, p.3-18. Consideratiile apărute în acest studiu au fost reluate si dezbătute pe larg de Fukuyama de-a lungul unui volum The End of History and The Last Man (New York, Free Press 1992). O editie a acestei lucrări a apărut si în limba română la editura Paideia, Bucuresti, 1994 (Introducerea facută de Mihaela Eftimiu).

2 Ghia Nodia, “Nationalism si democratie”, în Polis nr.4, 1994, p.88.

3 Ernerst Gellner, Natiuni si natioanlism, Bucuresti, ed. Antet, 1997.

4 Împărtăsim acceptiunea lui Gellner cu privire la termenul de “nationalism”: “Nationalismul este mai întâi un principiu politic care statuează că unitatea politică si cea natională ar trebui să fie congruente”, ibidem, p.9.

5 E.J. Hobsbawm, Natiuni si nationalism din 1780 până în prezent. Program, mit, realitate, Chisinău, Ed. Arc, 1997, p.12.

6 Nationalismul este asemeni unei monede cu două fete: una politică, cealaltă etnică. Unii au încercat să prezinte cele două fete ca fiind distincte, însă, în practică, nationalismul este întotdeauna atât politic cât si etnic; ideea de nationalitate este una politică, nu poate exista nationalism fără o componentă politică, dar substanta sa este în mod absolut una etnică.

7 Definitia clasică a democratiei îi apartine lui Joseph Schumpeter: “Democratia este acel aranjament institutional pentru a ajunge la deciziile politice, prin care indivizii dobândesc puterea de a decide prin mijloacele luptei competitive în scopul de a câstiga votul populatiei”, Joseph Schumpeter, Capitalism, Socialism and Democracy, New York Harper&Row, 1943, p.263.

8 Principiul legitimitătii este definit da Max Weber. Potrivit acestuia, statul este acel agent din cadrul societătii care posedă monopolul violentei legitime. Max Weber, The Theory of Economics and Social Organisation, Berkely, California University of California Press, 1957 (Prima aparitie în 1922).

9 A se vedea în acest sens criticile aduse de Ernerst Gellner si Hans Kohn, The Idea of nationalism A Study in It’s Origin and Backround, New York, Macmillian,1994.

10 E.J. Hobsbawn îl urmează pe Hroch în împărtirea miscărilor nationale. El consideră că există trei faze de dezvoltare: “În Europa secolului al XIX-lea când s-a dezvoltat, faza A, a fost pur culturală , literară si folclorică, neavând nici un fel de implicatii politice si nationale. În faza B găsim un grup de pionieri si militanti ai <<idei nationale>> si începuturile campaniei politice în slujba acestei idei ( … ) si faza C în momentul în care programele nationaliste obtin sprijinul maselor sau o parte din sprijinul pe care nationalistii pretind întotdeauna că îl au. Trecerea de la faza B la faza C este evident crucială în desfăsurarea miscărilor nationale”. E.J. Hobsbawn, op.cit., p.14.

11 O descriere cuprinzătoare a dezmembrării Imperiului Sovietic o găsim în Françoise Thom, Sfârsiturile comunismului, Iasi, Ed. Polirom, 1997.

12 Cu privire la această problemă, vezi Alexis de Tocqueville, Despre democratie în America (Vol I), Bucuresti, Ed. Humanitas, 1995, p.326-337.