|
||||||||||||||||||||||||||
|
numarul 8, octombrie 2003 |
||||||||||||||||||||||||||
|
“Fenomenul Tg. Ocna” – oamenii pot deveni sfinti!
“Piatra din capul unghiului”
“Fenomenul Targu Ocna” a fost caracterizat de sfintenie. Marturiile celor care au supravietuit inchisorii de la Tg. Ocna se consituie in extraordinare probe ale martirajului pentru Mantuitorul nostru Iisus Hristos. “Piatra din capul unhiului” – Iisus Hristos – a fost nesocotita de calaii comunisti. Fara sa vrea si fara sa-si dea seama, regimul comunist a obtinut, la Tg. Ocna, sfinti in loc de victime! Tanarul Valeriu Gafencu a ajuns la Tg. Ocna in decembrie 1949, dupa ce a trecut prin puscariile de la inchisoarea Aiud (intemnitat de regimul dictatorial al lui Antonescu, intre 1941 – 1944) si de la Pitesti. In toamna anului 1941, cand a fost arestat si condamnat la 25 de ani munca silnica, Valeriu Gafencu avea varsta de 20 de ani. Era student in anul al II-lea al Facultatii de Drept si Filosofie din Iasi. Reputatul profesor de Drept Civil Constantin Angelescu l-a aparat la proces pe Gafencu, declarand: “Este unul dintre cei mai buni studenti pe care i-am avut de-a lungul intregii mele cariere diactice”. Pledoarie inutila, fiindca dictatura antonesciana nu a vazut cu ochi buni activismul nationalist-crestin al tanarului Gafencu, care voia ca tot mai multi elevi si studenti sa se inmscrie in Fratiile de Cruce, pentru a se pregati de lupta impotriva comunismului bolsevic ce ameninta atunci Romania. Cata dreptate si clarviziune a avut Valeriu Gafaencu s-a vazut imediat, dupa 23 august 1944, cand Armata Rosie a invadat si satanizat Romania.
Si-a cunoscut ziua mortii
Din cauza torturilor si regimului bestial din temnitele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-inchisoare Tg. Ocna intr-o stare atat de grava incat supravietuirea sa timp de doi ani (pana la 18 febr. 1952) poate fi considerata drept o minune. Pretul rezistentei sale morale si spirituale in fata ighemonului comunist de la Pitesti a fost unul care i-a rapit definitiv sanatatea. TBC-ul pulmonar, osos si ganglinar, reumatismul, lipsa hranei necesare i-au ruinat trupul. Chipul sau era insa, straniu, scaldat intr-o lumina nepamanteana, asupra careia depun marturie multi din cei care au avut privilegiul de a-i fi in preajma in ultima parte a vietii sale. Sufletul si mintea sa nu se desparteau defel de rugaciune. In ultimul an, hemoptizia (scuipa sange) il transformase intr-o “epava”. La prima vedere, caci lumina sfinteniei trecea dincolo de bietul trup in suferinta si ii atingea pe ceilalti detinuti. Cu aceasta figura de sfant – care nu poate fi explicata natural, intrucat se stie ca boala care il rodea aduce doar deprimare si schimonosire a chipului – a trecut la cele vesnice. Cu numeroase plagi tuberculoase pe trup – care supurau permanent -, Gafencu si-a asteptat moartea cu o seninatate care i-a inmuiat si pe gardienii-calai. Trupul sau se facuse cu adevarat lacas al Duhului Sfant. Pentru credinta sa, Valeriu a fost invrednicit de Dumnezeu sa-si cunoasca ziua mortii. Pe 2 februarie 1952, el si-a rugat camarazii sa-i procure o lumanare si o camasa alba, pe care sa i le pregateasca pentru ziua de 18 februarie a aceluiasi an. A mai cerut ca o cruciulita (pe care se pare ca o avea de la logodnica sa) sa-i fie pusa in gura, pe partea dreapta, spre a fi recunoscut la o eventuala dezgropare. La 18 februarie, intre orele 14.00 si 15.00, dupa momente de rugaciune incadescenta (cu fata transfigurata), Valeriu a rostit ultimile cuvinte: “Doamne, da-mi robia care elibereaza sufletul si ia-mi libertatea care-mi robeste sufletul”.
“Calugarii iubirii de tara”
La targa unde a fost depus, spre a fi dus intr-o groapa comuna (a tuberculosilor), au venit si s-au inchinat, pe rand, toti detinutii, iar calaul Petre Orban a plecat din inchisoarea pentru intreaga zi, pentru a-i lasa sa-si ia ramas bun de la Valeriu. Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale. Si-a sacrificat, pentru Hristos si neam: tineretea, profesia, familia, libertatea si viata. Pe tinerii care au crezut ca pot sa infaptuiasca “o Romanie ca soarele sfant de pe cer”, Mircea Eliade i-a numit, intr-o expresie inspirata, drept calugarii iubirii de tara. Valeriu Gafencu, martirizat la varsta de 30 de ani (dupa 11 ani de regim carceral bestial), isi merita cu prisosinta acest titlu de noblete romaneasca. El chiar a fagaduit lui Dumnezeu ca se va calugari dupa eliberarea din temnita. Intr-o temnita a carei celula i-a fost “chilie”, el a cunoscut si a depasit cele trei trepte ale purificarii si desavarsirii, specifice unei doctrine mistice care a facut din ortodoxie un instrument sigur al mantuirii. Aceste trepte sunt: muntele suferintei, padurea cu fiare salbatice si mlastina deznadejdii. Tanarul Valeriu a trecut si acel ultim examen, mlastina deznadejdii, desi fusese torturat bestial, desi era ingenuncheat de boala. In loc de apostazia ceruta de ighemonii antonescian si comunist, in loc de caderea in deznadejde, Valeriu Gafencu a privit la Hristos si a zambit serafic camarazilor indurerati, avand mereu pe buze rugaciunea inimii. Chipul sau emana mereu, in mod misterios, o luminozitate si o energie de neimaginat azi, intr-o lume dominata de necredinta si de pacate impotriva Sfantului Duh.
S-a jertfit pentru aproapele
In timpul anilor de detentie in puscariile comuniste, Valeriu a avut de putine ori sansa de a intalni preoti. Tot detinut politic, parintele Vasile Boldeanu din Focsani l-a spovedit si l-a impartasit pe Valeriu. Fiind in pragul imbolnavirii de TBC (din cauza frigului din celula), parintele Boldeanu a primit de la Valeriu o bundita, gratie careia a trecut cu bine acea iarna geroasa. Dupa eliberare, in 1964, parintele Boldeanu a reusit sa emigreze, stabilindu-se la Paris, unde si-a publicat memoriile (un capitol aparte fiind dedicat “Sfantului inchisorilor din Romania”). Memorabile au ramas gesturile lui Valeriu prin care isi oferea streptomicina (medicament impotriva TBC) unor bolnavi. Multi au supravietuit inchisorii si chiar s-au vindecat.
Silviu Alupei |
||||||||||||||||||||||||||
Eugen Dimitriu din Suceava, fost
detinut politic, l-a cunoscut pe Valeriu Gafencu la inchisoarea-sanatoriu
din Targu Ocna. Ne-a lasat in cartea sa, Dreptul de a muri mai repede,
o marturie exceptionala, incheiata cu un indemn: “Cercetatorii
Experimentului Pitesti trebuie sa abordeze
cu seriozitate – ca o contrapondere – fenomenul Targu Ocna,
unde s-a dovedit ca oamenii pot deveni sfinti”. Chiar Eugen Dumitriu,
martor al unor “evenimente” greu de inteles astazi (cand
supranaturalul este absorbit de materialismul capitalist), relateaza
urmatoarele: “Ore intregi, in semiintunericul celulei, Valeriu Gafencu
le vorbea in soapta tinerilor, amintindu-le de prabusirile de la Pitesti:
<<Dumnezeu s-a indurat si ne-a adus la Targu Ocna, pentru a savarsi
o minune – regenerarea morala, recastigarea gratiei Divine” (...).
Salvarea neamului romanesc, sustinea Valeriu Gafencu, trebuia infaptuita
de tineri – alaturi de preoti –, care sa duca printre oameni cuvantul
lui Dumnezeu, infruntand orice pericol, pana la sacrificiul suprem>>”.