numarul 8, octombrie 2003

Autoritate si libertate

Se spune că în decembrie 1989 ne-am câstigat libertatea. Să vedem, însă, ce libertate a fost aceea. Nu este suficient să trăiesti cu prezumtia libertătii, pentru a fi liber. Libertatea nu este o stare lăuntrică, ci o stare de fapt. Există trei forme de manifestare a libertătii. Primele două sunt, însă, doar premise si doar ce-a dea treia înseamnă exercitiul real al libertătii.

Cea dintâi manifestare a libertătii este libertatea de a gândi. Ca si în ceea ce priveste demnitatea, libertatea de a gândi este o prezumtie a libertătii, ca plenitudine. Dar liber nu este doar cel ale cărui gânduri sunt libere. În lagărele germane, detinutii cântau Die Gedanken sind frei, „gândurile sunt libere”. Dar ei nu erau deloc liberi. Libertatea de a gândi, într-un mediu ostil, se poate transforma adesea în izolare, în inadecvare, în privatiune. Libertatea de a gândi, într-un spatiu al damnării, devine o stare de revoltă. Starea de revoltă nu trebuie confundată cu cea de libertate. Căci libertatea este o stare de liniste, de împlinire interioară si nu de revoltă. Diferenta dintre revoltă si libertate e ca diferenta dintre sete si apă. Setea cere apă, dar setea nu se poate nicicând împlini doar cu ea însăsi. Revolta îndeamnă la libertate, dar perpetuarea, la nesfârsit, a stării de revoltă nu ne ajută să ne simtim liberi.

Cea de-a doua manifestare a libertătii este libertatea de exprimare. Dar liberi sunt oare cei slobozi să spună ce vor? E asta de ajuns? Dacă ar fi asa, atunci arta ar fi cea mai potrivită formă de libertate. Căci arta înseamnă cea mai înaltă formă a libertătii de expresie. Ori, adesea, arta nu poate merge mai departe pe drumul libertătii, chiar atunci când îsi propune să o facă, si se reîntoarce în abisurile libertătii de a gândi, care, lipsită de celelalte atribute ale libertătii, devine o formă de resemnare si de izolare.

Libertatea de expresie este o iluzie care domină adesea realitatea. Asa s-a întâmplat în anii ‘90, de pildă, atunci când libertatea de exprimare devenise chiar o formă de terapie de grup. Chiar si comunistii înteleseseră, în anii ‘80, acest lucru. Bancurile, împreună cu piata neagră, deveniseră principalele forme de rezistentă împotriva regimului comunist. Dar nimeni nu era persecutat în vreun fel pentru că înjura sistemul. Dacă se organiza, asta era cu totul altceva. Dar asta face parte, deja, din cea de-a treia formă de manifestare a libertătii.

Libertatea reală este aceea de a putea să schimbi, pe măsura gândurilor tale libere si a vorbelor tale îndrăznete. Libertatea este creatoare, are fantezie si initiativă. Ea nu trebuie luată în răspăr, trebuie doar domolită, în atingerea cu libertătile celorlalti. Atunci când sistemul îti permite să gândesti si să te exprimi, fără a putea schimba, el nu este un spatiu al libertătii.

Capacitatea de a schimba poate fi rodul initiativei individuale, dar modalitatea prin care se realizează schimbarea face parte din regulile sistemului. Arbitrariul este opresiv, căci se bazează doar pe vointa unora. Diferenta dintre dictatură si democratie constă în aceea că în dictatură functionează arbitrariul, în timp ce în democratie functionează procedura. Iar procedurile sunt statuate în legile fundamentale, organice si obisnuite si există, cel putin teoretic, mecanisme care să sanctioneze nerespectarea lor.

De pildă, în România, presa nu este cu adevărat liberă. Ea poate scrie ce doreste, dar nu există mecanisme care să oblige la autosesizarea din oficiu a Parchetului atunci când dezvăluirile de presă sugerează incidenta penală.

Adevărata libertate stă în capacitatea de a actiona si în respectul pe care societatea îl dă initiativelor pornite din exercitiul libertătii. Libertatea nu este numai un drept, ci este si o responsabilitate. E simplu să te plângi că nu esti liber, atunci când altii te împiedică. Nimic nu e mai greu decât să fii liber atunci când nimeni nu te împiedică s-o faci.

Adesea pare simplu să identificăm obstacolele în calea libertătii, simbolurile spatiului tortionar sau totalitar. Într-o bună zi, germanii au dărâmat zidul Berlinului. Românii au dat jos portretele lui Nicolae Ceausescu. Ar fi fost bine să fie atât de simplu. Dar precum ocelii unei albine, zidul era multiplicat în fiecare din sufletele noastre. Şi zidul acela poate fi mai greu dărâmat, căci nu e rezultatul unei fervori populare, ci al unei asumări personale. Există obstacole lăuntrice în calea libertătii. Nu mă refer la asceză, sau la constrângeri de natură morală. Acelea nu sunt bariere în calea libertătii, ci formele ei sublimate. Mă refer la neputintă, la teamă, la prejudecăti.

Fiecare om trăieste în cercul propriei libertăti. Asa cum fiinta umană are o aură spirituală, ea are si o aură a propriei libertăti. Raza cercului propriei libertăti este direct proportională cu gradul de informare, de cultură si de educatie al persoanei. Iar punctele de intersectie ale cercurilor sunt cu atât mai numeroase cu cât abaterile de la norma morală sunt mai numeroase.

Autoritatea nu înseamnă o îngrădire a libertătii (1). În întelesul său întreg, unde libertatea are o definire activă, aceea de drept neîngrădit al persoanei de a se bucura de propriile haruri si de propriile initiative, dar si o definire complementară, si anume aceea de a respecta drepturile similare ale celorlalti, libertatea are nevoie de o autoritate proteguitoare reală. Iar autoritatea nu se poate exercita decât peste oameni liberi si responsabili. Accentuarea pe responsabilitate în dauna libertătii duce la dictatură. Accentuarea pe libertate, în dauna responsabilitătii duce la haos. Ambele înseamnă, din directii diferite, o negare a autoritătii (2). Omul primitiv era slobod, el nu era liber. Slobozenia este o stare a materiei miscătoare, chiar si întruchipată în om. Libertatea este o stare de constiintă. De aceea spun că autoritatea si libertatea merg împreună si, îndrăznesc a continua, numai împreună.

De aceea nu trebuie asociată în mod necesar autoritatea cu severitatea. Cu fermitatea si cu eficienta da, dar nu, aprioric, cu severitatea. Nu este obligatoriu ca sporirea autoritătii să se însotească cu înăsprirea legilor. Ba chiar, de la un moment încolo, exercitiul corect al autoritătii statale si comunitare poate avea ca efect diminuarea criminalitătii si transformarea unor pedepse penale, care se îndeplinesc prin recluziune, în pedepse în care cel condamnat se pune, pentru executarea pedepsei, la dispozitia societătii, prin prestarea unor activităti utile.

Reconsiderarea raportului între stat si cetătean, în sensul în care cetăteanul devine o institutie, iar între stat si cetătean nu mai există o preeminentă în favoarea celui dintâi, presupune si responsabilităti sporite din partea cetăteanului. Statul este garant al drepturilor cetătenesti. Dar fiecare cetătean este, la rândul său, un apărător al drepturilor celorlalti. Prin însusi faptul că acceptă principiul potrivit căruia propria libertate nu devine o îngrădire a libertătii celorlalti si se comportă ca atare.

Autoritatea se bazează, asadar, nu pe constrângere, ci pe consimtământ. Cu cât mai multe norme vor fi consimtite iar nu impuse, cu atât exercitiul autoritătii este mai autentic. Nu trebuie, însă, să fim naivi în a crede că această tendintă se poate realiza de la sine. Ea presupune o anumită atitudine fată de infractionalitate. Şi anume întelegerea faptului că pentru diminuarea, pe termen lung, a infractionalitătii, tendinta preventivă este mai eficientă decât tendinta punitivă.

Omul nu este a priori nici bun de la natură si nici rău. El este mânat de instinctul de conservare, iar, actionând în virtutea acestui instinct, comportamentul său nu are o predestinare de natură axiologică. Căci el este influentat de nenumărate alte cauze. Ele trebuie cunoscute si asupra lor trebuie actionat. Alcoolismul, violenta sexuală, agresiunile de stradă, huliganismul ori prostitutia îsi au cauzele lor, care sunt îndeosebi de natură economică si socială. Actiunea punitivă îsi are, repet, rostul ei, dar efectele sale au o arie mult mai restânsă decât cele ale actiunii preventive.

În acest fel, între atributele autoritătii si exercitiul libertătii nu mai apare nici o contradictie. Raportul dintre ordine si libertate sau cel dintre egalitate si libertate nu mai apar astfel ca dileme ale guvernării.

Trecerea de la dictatură la democratie presupune trecerea de la teama individului izolat la responsabilitatea cetăteanului.

În dictatură individul este mânat de dorinta de a fi. El este preocupat de conditiile minime ale existentei, de conditiile supravietuirii sale. Îl preocupă obtinerea hranei, a îmbrăcămintii, a unui adăpost. În această luptă pentru existentă, statul este un adversar căruia individul nu-i datorează nimic si a cărui vigilentă o înseală ori de cîte ori are ocazia, fără să simtă nici o remuscare.

În democratie, cetăteanul este mânat de dorinta de a avea. El are drepturi: dreptul de proprietate, dreptul la propria demnitate, dreptul la libera exprimare, dreptul la sanse egale. Statul este garantul acestor drepturi. Ordinea de drept presupune statuarea unui astfel de sistem normativ si crearea mecanismelor de respectare a acestor norme care garantează exercitarea tuturor acestor drepturi. Drepturile presupun obligatii. Responsabilitatea presupune atât fructificarea drepturilor cât si respectarea obligatiilor. Nu e suficient să respecti legile care interzic, trebuie să fructifici legile care permit. Primul caz înseamnă doar supusenie, abia al doilea caz înseamnă responsabilitate.

Varujan Vosganian

1 Această temă a preocupat gândirea de dreapta, încă de la întemeietorii săi. Iată, de pildă, un text din David Hume: “În toate guvernările există o luptă internă perpetuă, deschisă sau ascunsă, între autoritate si libertate; si nici una din ele nu se poate prevala în această întrecere la modul absolut. În fiecare guvernare trebuie sacrificată o mare parte din libertate; si totusi chiar autoritatea care mărgineste libertatea nu poate, si probabil nu ar trebui niciodată, în nici o alcătuire, să devină absolută si incontrolabilă” (David Hume, “Despre originea guvernării” în Polis, nr.3/1998, p.114).

2 Edmund Burke: “Extrema libertătii (care este perfectiunea ei abstractă, dar defectul său concret) nu poate fi atinsă niciunde si acest lucru nici nu ar trebui încercat. Deoarece extremele, după cum stim cu totii, în toate punctele în care sunt conectate fie cu datoriile, fie cu satisfactiile vietii, sunt distructive atât pentru virtute cât si pentru bucurii. Libertatea trebuie limitată pentru a ne putea bucura de ea” (Edmund Burke, “Scrisoare către serifii din Bristol” în Polis, 3/1998, p.121).

3 Nu căutati afirmatii de acest fel în toate epocile dreptei. Pentru Joseph de Maistre, de pildă, unde autoritatea este o întruchipare absolutismului, libertatea înseamnă chiar un pericol la adresa autoritătii. Modul în care autoritatea si libertatea se impun una alteia generează chiar sisteme politice si culturale diferite Iată un fragment dintr-un capitol cu titlu sugestiv (“Între autoritate si libertate, omul este prins ca între două focuri”) dintr-o lucrare scrisă în 1819, Despre papă: “Rasa cutezătoare a lui Iafet… n-a încetat să graviteze în jurul a ceea ce se numeste libertate, adică acea stare în care cârmuirea este cât se poate de putin cârmuitoare, iar cel cârmuit, cât se poate de putin cârmuit. Mereu cu ochii pe stăpânii săi, europeanul ba i-a alungat, ba i-a îngrădit prin legi. A încercat toate posibilitătile, a schimbat toate formele de cârmuire ce se pot închipui pentru a scăpa de stăpânii săi sau pentru a le îngrădi puterile. Fiii fără de număr ai lui Sem si ai lui Ham au luat-o pe altă cale. Din vremurile de demult si până astăzi, ei au spus unui om: Fă tot ce vrei, dar când vom fi sătui de tine, te vom strânge de gât. Niciodată nu au putut si nici nu au vrut să înteleagă ce înseamnă republica si echilibrul puterilor, ce înseamnă toate privilegiile, toate legile fundamentale de care noi suntem atât de mândri” (Joseph de Maistre, Istorie si providentă, Bucuresti, Editura Anastasia, 1997, pp.64-65).