Miza crizei cecene: puterea Rusiei

Care este miza crizei cecene? De ani în şir, un război neconvenţional umple de s#nge Cecenia şi Rusia. Este petrolul mai important decît nenumăratele vieţi omeneşti secerate? Este poziţia geostrategică a Ceceniei răscumpăratoare pentru miile de morţi nevinovaţi? Nu. Miza în criza cecenă este puterea. Putin nu acceptă independenţa Ceceniei pentru că ar însemna să consimtă la destrămarea Federaţiei Ruse – noul imperiu pe care încearcă să-l consolideze şi să-l extindă.

Continuarea la nesfîrşit a masacrelor în Rusia, sub diferite forme ( explozia avioanelor, luări de ostatici, prăbuşiri de clădiri, răpiri) a îngrozit o lume întreagă: pe vecinii cecenilor din sudul Rusiei, pe moscoviţi, pe americani şi chiar pe europenii rusofobi. Doar preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, şi-a ales prost modalitatea de a arăta fermitatea şi intransigenţa sa în conducerea ţării, hotăr#nd să accepte pierderi umane uriaşe în schimbul unei iluzorii rezistenţe faţă de cererile cecene. Înţelegând principiul care te obligă să nu cedezi înaintea teroriştilor şi să nu iei niciodată în discuţie cererile lor, ne întrebăm totuşi care e limita ( în vieţi umane) imperialului Putin în tot acest joc?

Este miza cecenă atît de importantă pentru Rusia încât ar putea fi ea asumată cu preţul atîtor masacre? Asigură poziţia geopolitică a micii republici caucaziene sau resursele ei de petrol un cîştig atît de mare încît naţiunea rusă ar trebui să plătească la nesfârşit preţioasa posesie teritorială? Sunt idei care nu doar că dau de gândit ruşilor de rând dar care, de câţiva ani, se transformă într-un coşmar cotidian.

Într-un stat cu tradiţii autoritare, unde aparatul represiv şi de intimidare este încă puternic, vocile critice la adresa unui preşedinte care se încăpăţânează în gestionarea morţilor nevinovaţi sunt prea timide. Presa şi societatea civilă conduc discuţia mai ales pe direcţia unui prost management al crizei cecene, fără a sugera mai clar varianta abandonării micii republici caucaziene. Uneori, rudele victimelor, ajunse la limita de suportabilitate a durerii, propun retragerea ruşilor din Caucaz, măcar ca soluţie de preîntîmpinare a unor noi tragedii. Dar aceste sugestii sunt fragile, aruncate cu timiditate, ca şi cum s-ar încălca un tabu nerostit. Oamenii de rînd cunosc lecţia: a lansa opinii despre reducerea teritoriului Federaţiei echivalează cu propagandă ostilă la adresa securităţii naţionale. Adică o încadrare juridică nu tocmai plăcută. Totuşi, ruşii obişnuiţi şi oficialii ruşi încep să înţeleagă faptul că această criză nu are decît o singură soluţie: retragerea. Nu există alternativă.

Dacă poziţia cecenilor a devenit cît se poate de clară (independenţă, evacuarea ruşilor, administrarea resurselor petroliere), nu atât de sigură este motivaţia Moscovei de a se încăpăţâna să menţină tutela asupra Caucazului. La modul superficial şi facil, poţi fi tentat să explici politica Rusiei prin dominarea unui teritoriu cu o mare valoare geopolitică (aflat la răspântia unor civilizaţii) sau să iei în discuţie imensitatea rezervelor de petrol. Dar Rusia poate suplini aceste avantaje foarte uşor, prin valori similare.

Miza cecenă este, într-adevăr, una nevăzută. Ea nu se referă nici la teritoriu şi nici la petrol, avantaje care ţin mai mult de presupuse cîştiguri în epoca (pre)industrială. Miza cecenă înseamnă, de fapt, menţinerea Puterii. După celebrul Principiu al Dominoului, uzat prin folosirea excesivă în timpul Războiului Rece, o cedare într-un singur punct al puterii ruse ar antrena o avalanşă de cedări în toate punctele. Mai mult, Cecenia se află la confluenţa intern-extern, riscînd să exercite o influenţă decisivă atît în politica globală a Rusiei cît şi în planul autorităţii interioare depline a liderilor de la Kremlin.

Un precedent periculos

Renunţarea la Cecenia ar crea un precedent periculos pe mai multe planuri.

Să ne amintim că Rusia este o federaţie, extinsă din Estul Europei pînă spre Japonia, de la Cercul Polar până la deşerturile Asiei Centrale. Autoritatea centrală este difuză în unele spaţii ruseşti, iar diverselor republici şi regiuni autonome li se adaugă o populaţie cu un mare grad de eterogenitate etnică. Doar autoritatea deplină a puterii centrale ţine unit acest conglomerat heteroclit. Defecţiunea unei republici ar fi un stimulent pentru celelalte în condiţiile în care, astăzi, mirajul independenţei este ca un drog pentru toate comunităţile minuscule ale planetei. Nu doar zone precum Daghestan şi Inguşetia, vecine ale cecenilor, şi-ar putea clama instituţionalizarea politică a alterităţii identitare. Extremul Orient ar descoperi şi el că diferenţa etnică ce îl separă de ruşii europeni este majoră. În plus, multe state ce împart graniţele cu Rusia ar fi tentate să acţioneze pentru o eventuală redistribuire teritorială. Cazul Japoniei, care doreşte insulele Kurile, poate că nu echiar atât de singular.

Dacă pierderea Ceceniei ar declanşa un adevărat principiu al dominoului în plan teritorial, o asemenea regulă s-ar putea aplica şi experienţei teroriste. Obţinerea independenţei prin sinucideri în locuri publice şi atacuri asupra civililor, e un model tentant din momentul în care el va avea şi o finalitate eficientă. Ar fi prea simplu să credem că doar musulmanii din federaţie sunt dispuşi la o astfel de cale. Populaţiile creştine ar avea un exemplu evident în acţiunile basce şi irlandeze. Aşadar, într-un conglomerat de genul Rusiei, destabilizarea etnică este o armă perfectă. O strategie, de altfel, deja demonstrată, între 1989-1991. Poate şi din acest motiv, Rusia încearcă să nu cedeze. Altfel, majoritatea vecinilor, stresaţi de presiunile colosului, ar fi ispitiţi să slăbească fosta superputere, stimulând haosul etnic între graniţele Federaţiei.

Avantajul ameninţării teroriste

Pe lângă aceste argumente de bun simţ, o dată cu începutul noului mileniu a mai apărut unul, poate cel mai solid. A avea un pericol terorist între graniţe a devenit un avantaj şi nu un dezavantaj. În numele securităţii naţionale şeful statului îşi poate creşte puterile şi poate ţine strâns, în propria mână, destinele regiunilor mai depărtate de Moscova. E şi o şansă de a se prezenta drept Salvatorul naţiunii sau măcar Apărătorul ei devotat, îmbrăcat cu mantia de patriot preocupat de siguranţa cetăţenilor. Întreţinând deliberat un focar de vulnerabilitate poţi juca la infinit (cu un imens profit de imagine) rolul protectorului dezinteresat, un Pater Patriae care veghează neobosit înaintea duşmanilor cruzi şi nevăzuţi din exterior.

Există şi o miză externă, aşa cum repede a realizat şi Vladimir Putin. Terorismul oferă justificarea de a-ţi urmări inamicii dincolo de frontiere. Războiul preventiv şi intervenţia militară directă dincolo de graniţele vecinilor e un cîştig nesperat şi nepreţuit. În plus, prin acest joc perfid, poţi foarte bine să intimidezi alte state, perpetuând un anumit echilibru regional de putere.

Uzînd de o balanţă cinică a puterii, vom constata, aşadar, că Moscova cîştigă mult prin acceptarea la infinit a masacrelor. Avantajele, inexistente pentru rusul de rînd, se concentrează într-un singur punct: Kremlinul. {i în această situaţie nu putem decât să constatăm justeţea celui care a dat o definiţie subtilă ideii de putere – „este relaţia psihologică prin care unul deţine influenţa asupra celorlalţi”. Iar la început de secol XXI, avantaj multiplu: influenţă în interior prin creşterea puterilor preşedintelui, utilizarea pericolului extern în scopul disciplinării obediente a cetăţenilor, influenţă în afara graniţelor prin justificarea intervenţiei externe.

Paul NISTOR

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!