La febrila căutare a reperelor identitare de către aceia dintre noi cărora ne vine tot mai greu să ţinem piept “tranziţiei” dinspre tot spre orice, există şi soluţia rememorării unei ipostaze pe care ne grăbim adesea să o renegăm: societatea ţărănească. Rubrica de faţă doreşte să readucă în memoria obosită a oamenilor modeni care suntem modurile de existenţă ale ţăranilor care am fost. În aceste reîntoarceri se pot descoperi temeiuri şi încredinţări care să ne ajute în rezolvarea absurdului copleşitor – trepidant-halucinant – al vieţii. De pildă, spre clarificarea „problemei” femeii, supusă astăzi, se spune, arbitrariului răuvoitor şi perfiziei politice a voinţei bărbatului, vom aduce câteva date referitoare la condiţia femeilor în societăţile tradiţionale.

Puterea sexului slab

Despre condiţia femeii în societăţile tradiţionale

Informaţiile pe care le putem afla astăzi despre femeile din diferite timpuri şi spaţii au o vioiciune a descrierii care aduce, parcă, întrucâtva, cu înfăţişările ce se fac de obicei locurilor exotice sau arătărilor bizare. Referirile la natura feminină sunt fie romantice, idealizatoare, fie enigmatice sau de-a dreptul acuzatoare, înfierând-o cu stigmatul păcatului, al potenţialului malefic. Cei care s-au aplecat cu cea mai mare atenţie asupra acestei specii ciudate, greu de abordat într-o încercare de teoretizare, de cunoaştere sistematică, au fost cei care s-au plasat de la bun început departe de aceste ambiţii: poeţii şi moraliştii, de multe ori chiar preoţii. Pentru aceştia, femeile, îngeri sau demoni, erau creaturi ciudate, mult diferite de spiţa bărbătească, care aveau capacitatea de a comunica cu lumea spiritelor, a morţilor sau a zeităţilor şi care aveau încă de demonstrat meritele ce le-ar îndritui la ocuparea unui loc în societatea umană. În comunităţile tradiţionale, ţărăneşti, asemenea nedumeriri nu şi-au găsit loc. În acest fel de societăţi nu vom găsi nici un fel de documente despre firea sau comportamentul social sau domestic al femeilor, după cum nu există nici referiri speciale cu privire la bărbaţi, copii sau bătrâni. Ceea ce putem deduce despre oamenii acestor grupuri provine din cercetarea obiceiurilor, credinţelor sau a prea puţinelor mărturii care există asupra vieţii lor.

Natura, la genul feminin: pământul, apa, luna

Primele reprezentări ale femeii sunt cele pe care specialiştii le denumesc geomorfe, având, adică, forma pământului. La începuturile istoriei, conştiinţa umană nu imagina însă pământul în rotunjimea pe care i-o asociem noi astăzi. Ca şi apa, pământul era o materie amorfă, un spaţiu germinativ, lipsit de determinări spaţiale clare. Reprezentările feminine din ultima perioadă glaciară înfăţişează figuri antropomorfice cu abdomene de proporţii exagerate şi cu capete lipsite de trăsături. După Leroi-Gourhan, paleoliticul cunoştea, se pare, în ceea ce priveşte arta şi religia paleolitice, polaritate feminin-masculin evidentă. Afirmarea cea mai puternică a “misterului constituit de modul de a exista specific femeilor”, după cum spunea Mircea Eliade, vine, însă, odată cu neoliticul, cu revoluţia agricolă şi cu apariţia religiilor ce au la bază cultul pământului, conceput ca o divinitate feminină. Planta, este de părere acelaşi autor, “nu este «dată» în lume aşa cum este dat animalul. Ea este rezultatul unul eveniment dramatic primitiv”, un asasinat sau un sacrificiu primordial, în urma căruia diferitele părţi ale corpului victimei vor constitui plămada diferitelor plante, noua sursă constantă de hrană a omului. Dacă până în acest moment bărbaţii răspundeau de asigurarea resurselor alimentare, de aici înainte cele care devin responsabile de belşugul recoltelor sunt femeile; “fertilitatea câmpului este solidară cu fecunditatea feminină”, iar glia este asimilată femeii, cea iniţiată în misterul creaţiei, al morţii şi al regenerării. Omul, termen al binomului homo-humus, este viu întrucât provine din materia mamei primordiale, Terra Mater, matrice a vieţii – şi se va întoarce în ea. Maternitatea telurică este totală: omul nu intervine în creaţie, iar bărbatul “nu este tatăl copiilor săi decât în sens social, nicidecum biologic.” (M. Eliade, op. cit., p. 233) Între ei, oamenii nu sunt legaţi, destul de precar, decât prin mame; ei sunt, în sensul foarte concret, oameni al locului, ai cosmosului, ai pământului, relaţiile dintre ei fiind, aşadar, mai degrabă de tip fratern. Originea copiilor, conform istoricilor religiilor, era în spiritele naturii, în obiecte, animale sau fenomene ale mediului cosmic înconjurător; în contactul care avea loc între aceste substitute ale Mamei Primordiale şi mamă se producea transferul vital prin care copiii erau aduşi pe lume. Era, în fapt, o partenogeneză, în cadrul căreia taţii se limitau la a legitima copiii – şi este ilustrativ ritualul, întâlnit la foarte multe comunităţi, prin care nou născutul, depus pe pământ imediat după naştere, era ridicat de către tată şi înfăţişat grupului social. Copilul era, prin aceasta, smuls naturii şi integrat istoriei, domeniu al masculinităţii, fără a se uita însă că este dator cu întoarcerea în matca ţărânei. În aceste condiţii nu trebuie să ne mire şi nici să ne scandalizeze proiectul platonic al Republicii, în care femeile şi copiii constituiau un domeniu al autorităţii comune a tuturor bărbaţilor. În neolitic, intervenţia masculină în natură era aproape nulă, iar Platon nu face decât să reia, de astă dată într-un cadru preponderent istoric, deosebirile esenţiale ale vremurilor vechi.

Apa, substanţă germinativă, la fel ca şi pământul, fluidă, spre deosebire de acesta, este un alt atribut al naturii la genul feminin. Aşa cum copiii se aşează pe pământ imediat ce sunt născuţi, pentru a fi recunoscuţi de Mama Pământ, să nu uităm ritualurile care succed îndeaproape naşterii sau care o substituie, constând în scufundarea nou-născuţilor în ape. Aceste ritualuri au luat fie forma botezului creştin, fie, în obiceiurile româneşti, de pildă, pe cea a primei scalde, rituale, oficiată de moaşă şi care, pe lângă rostul de purificare, de atragere a influenţelor benefice, are rol premonitor, de cunoaştere a aptitudinilor şi chiar a destinului copilului.

Multe mituri conţin hierogamii între zeiţe ale vegetaţiei sau ale pământului şi divinităţi ale apei (Demeter şi Poseidon, Tiamat şi Apsu, Varuna şi Varuni, zeiţa vinului şi a beţiei etc.) sau îmbină, în aceeaşi divinitate, cele două simbolisme. În mitologia românească avem multe exemple de însoţiri, de obicei silnice, între fecioare şi balauri sau zmei, care prin conformaţia ofidiană se înscriu simbolismului acvatic. Paralelismul între apă şi natura feminină este confirmat şi de faptul că multe divinităţi ale fertilităţii se nasc în mediul acvatic sau au trăsături ce ţin de acesta. Să nu uităm de Afrodita, născută pe valurile mării din mădularul retezat al Cerului primordial, Uranos. Artemis, zeiţă protectoare a naşterilor, venerată şi de geto-daci sub numele de Diana-Bendis, este fiica Letei, zeiţa apei uitării care curge în apropierea tărâmului morţii. La noi, ştima apei este o divinitate a panteonului românesc despre care s-au spus prea puţine lucruri, dar care întruchipează instinctul sexual devorator, ea ademenind flăcăii cu frumuseţea sa stranie şi sufocându-i în îmbrăţişarea-i puternică, după care îi abandonează apelor.

Chiar şi în vestul Europei, în epoci cu mult mai recente, după ce mitologiile populare au pierit sufocate de dogma bisericii creştine, s-a făcut legătura dintre femeie şi principiul apei: femeile, se afirma în secolul al XVIII-lea cu autoritatea profesionalismului deja autoritar al unui medic şi consilier în parlamentul din Bordeaux, “sunt stăpânite de patimi aprige şi vehemente, pe lângă faptul că natura lor e îndeobşte umedă şi vâscoasă. Or, se ştie că umedul se emoţionează uşor, şi primeşte diverse impresii şi forme care nu-şi încetează mişcările decât cu greu şi foarte târziu, în vreme ce bărbaţii nu ţin cu atâta încăpăţânare la nălucirile lor”. (Cf. Jean Delumeau, Frica în Occident, Ed. Meridiane, 1986, vol II, p. 237)

În sfârşit, luna este astrul însoţitor al naturii feminine. Periodicitatea ei nesfârşită, “istoria” sa care sfârşeşte, asemenea celei a omului, în moarte şi veşnica revenire la formele iniţiale au făcut ca luna să fie astrul ritmurilor vieţii. Ploaie, vegetaţie, fertilitate, naştere şi moarte, toate cele care se supun devenirii ciclice sunt controlate de lună. Timpul lunar este cel al naşterii, devenirii, decrepitudinii, morţii şi renaşterii şi nu este de mirare că el a fost cel mai bine simbolizat prin femeie, care se află sub influenţa sa directă. Ritmurile fecundităţii stau sub domnia acestui astru şi nu întâmplător divinităţile lunare se întâlnesc şi în ipostaze de protectoare ale naşterii, aşa cum am văzut că este cazul Dianei-Bendis a dacilor din dreapta Dunării sau al lui Artemis. După Plutarh, moartea, ca şi zămislirea, are două etape: cea dintâi are loc sub auspiciile divinităţilor telurice (Demeter) la despărţirea trupului, care va deveni ţărână, de dubletul suflet-spirit, psyché-noūs; cea de-a doua are loc în lună (sub auspiciile Persefonei), când psyché se reintegrează în substanţa lunară, iar noūs îşi continuă drumul spre soare. Naşterea se realizează în sens invers, luna primind principiul germinativ de la soare şi dând naştere unui nou suflet, căruia, la rândul său, pământul îi va oferi corpul. Nu putem să nu asociem simbolismul fecundării lunii de către soare cu mitul românesc al nunţii incestuoase dintre Soare şi Lună, sora sa, care se sfârşeşte tragic cu moartea miresei şi dispariţia ei în ape pentru trei zile (intervalul nopţilor îndoliate în care astrul nocturn nu este vizibil pe cer).

În ceea ce priveşte marea divinitate neolitică, istoricii şi arheologii i-au atestat prezenţa şi pe teritoriul României, dar, fapt remarcabil, într-un sincretism simbolic la genul feminin care alătură cultului zeiţei telurice pe acelea ale unor zeităţi acvatice şi lunare. Adorată sub diferite nume, dar simbolizând acelaşi concept de “Mare Zeiţă”, cultul Mamei Primordiale în Dacia este datat de Vasile Pârvan ca anterior venirii indoeuropenilor, în speţă a iranienilor, şi identificării ei cu Anāhitā (Anaitis), zeiţă a fertilităţii şi a victoriei, care ţine, uneori, în mâna stângă, şi un ulcior cu apă (care o recomandă şi ca zeiţă a apei): “…deşi izvoarele nu ştiu nimic despre o divinitate feminină la geţi, inscripţiile din vremea romană , privitoare la Diana, atât pe malul getic drept al Dunării (în special ca Diana Regina), cât şi în Dacia (Diana sancta, potentissima […]), prezentând anumite caractere ciudate, de sincretism, cu Nemesis de o parte, cu Iuno Regina de alta, mă fac să cred că Diana daco-romană e acea Artemis-Bendis thracică, despre care avem ştire la Herodot IV 33 că era adorată, tocmai ca o divinitate de origine nordică, de femeile din Thracia şi Paeonia… Şi cum Diana-Luna-Hecate e divinitatea nopţii şi a incantaţiilor şi farmecelor, specialitate din toate timpurile feminină, la acest capitol al vieţii religioase getice ar intra firesc tot ce ni se povesteşte (…) cu privire la superstiţiile femeilor gete (…) şi jertfele lor numeroase, însoţite de practici magice (…)” (Vasile Pârvan, Getica, Meridiane, Bucureşti, 1982, p. 13-15). (va urma)

Corina BISTRICEANU

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!