Despre Constantin Noica sau

Filosoful la judecată

În anii cînd mă găseam în ţară, lipsa mea de contacte cu scrierile şi persoana lui Constantin Noica s-a datorat unei îmbinări între cronologia biografică si cea istorico-politică.

Pe de o parte, eram cu 16 ani mai tînăr decît Noica, pe de altă parte nu numai vîrsta, ci şi faptul că între 1951-1964 eu am trăit ca fugar în propria ţară, sustrăgîndu-mă căutării continue de către Securitate, a făcut să nu pot intra în comunicare, de pildă, cu "grupul Noica".

În ciuda regulilor severe ale vieţii în clandestinitate, ascunderea mea nu echivala cu o izolare etanşă. Mai mult, într-un anumit sens însăşi ieşirea mea din normalitate şi de sub lege putea chiar favoriza în anumite momente racordarea naturală la un punct oarecare al capilarităţii împotrivirii (secrete sau semi-secrete) care, cu grade diferite de seriozitate, intensitate şi consecvenţă, nu şi-a încetat niciodată existenţa în România (negarea prezenţei ei dovedeşte ori naivitate, ori strategie psihologică autodefensivă, ori reacredinţă).

După revoluţia anticomunistă maghiară din octombrie 1956, conducerea din România – şi aşa îngrijorată de consecinţele demascării lui Stalin la Congresul Partidului Comunist Sovietic din februarie 1956 – a declanşat un nou val de represiune. S-a trecut la noi arestări şi procese politice, dar s-a ordonat şi intensificarea căutării celor care nu fuseseră încă prinşi. Pentru mine a început una dintre cele mai grele perioade.

Printre puţinele persoane care cunoşteau situaţia mea reală se număra şi Dana Georgescu. Ea chiar şi-a asumat în anumite intervale riscul de a mă adăposti în locuinţa ei şi a soţului ei sau la tatăl şi mătuşa ei.

De altfel, în scurta ei viaţă, această fiinţă fragilă dar imbatabilă, arestată ca elevă de 16 ani, la Sinaia, pentru a-şi fi demonstrat simpatia faţă de Regele forţat să părăsească ţara, a reuşit să îndeplinească misiuni neverosimile ca, de pildă, aceea de a ascunde în locuinţa ei de la Sinaia doi partizani în convalescenţă după rănire, sau de a aproviziona pe alţi trei partizani ascunsi cîteva săptămîni într-un apartament din blocul "Patria".

Dana Georgescu era bună prietenă cu Anca Alexandrina Florescu. Ea mă întîlnise, din cînd în cînd, la Dana, care, desigur, nu i-a spus ce e cu mine, descriindu-mă numai ca pe un foarte bun prieten care nu are serviciu şi e de "origine nesănătoasă". Oricum, am văzut că Dana, de la o vreme, se întîlnea din ce în ce mai des cu Anca Florescu, căutînd să o sprijine moral faţă de situaţia cu care era confruntată aceasta. Întrucît relaţiile erau de încredere reciprocă, Anca mi-a dezvăluit şi mie ce i se întîmplase. Ea avusese relaţii de prietenie cu Constantin Noica, care între timp fusese arestat, iar Anca a fost interogată asupra lui, impunîndu-i-se şi să depună ca martoră a acuzării în procesul politic al unui om pe care îl admira şi al cărui anticomunism îl împărtăşea.

Desigur că toate acestea născuseră şi pentru mine unele noi complicaţii şi pericole. Anca Florescu nu ştia exact ce e cu mine, dar îşi dădea seama că nu trebuie să mă menţioneze în nici un fel. Însă implicarea ei, chiar şi ca martoră, în procesul grupului Noica, nu numai că o adusese în raza de observaţie şi presiune directă a Securitătii, ci iscase printre unii dintre cunoscuţii săi suspiciunea că ea ar putea coopera cu anchetatorii.

Sunt convins, şi însuşi felul cum a decurs soarta mea atunci este o dovadă, că Anca Florescu a rămas pînă la capăt loială faţă de C. Noica, chiar dacă a trebuit să admită că el îi încredinţase nişte manuscrise (Povestiri din Hegel), chiar şi dacă s-a adaptat cît de cît limbajului impus automat de anchetator, Anca Florescu îl preţuia fără rezerve pe Noica şi nici nu se gîndea că ar putea să-i reproşeze neplăcerile care rezultaseră din colaborarea cu el. Pe un fond sensibil, era într-un mod foarte vizibil încolţită de ameninţările şi anxietăţile la care o supunea inchiziţia securistă, iar întîlnirile cu prietena ei Dana şi cu mine îi deveniseră un ostrov de refugiu. Oricum, cred că se poate spune că era neliniştită la nivelul sufletului cotidian, dar netulburată în credinţă. Poate şi datorită descendenţei ei cantacuzine, dincolo de toate stîngăciile şi dilemele, parcă privea comunismul cu toate hărţuielile lui ca pe o fatalitate sau imbecilitate trecătoare a istoriei valahe.

Mi-a vorbit, mişcată, despre apariţia lui Constantin Noica la proces. Ea, care trăise tot timpul sub tensiune, fusese total surprinsă de liniştea suverană a lui Noca. Era slăbit dar ferm şi detaşat faţă de soarta proprie, însă stăpînit de gîndul nenorocirii coinculpatilor lui. Se simţea vinovat faţă de ei şi lua asupra lui întreaga răspundere.

După cum se ştie, Dinu Noica a fost condamnat, în martie 1960, la 25 de ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică.

Schimbarea strategiei

A doua întîlnire a mea cu "cazul Noica" a survenit, după ani de zile, tot prin intermediul Ancăi Florescu, după ce în 1964 mă predasem Procuraturii Militare la Bucureşti şi trecusem prin închisoarea de anchetă de la Malmaison, iar C. Noica ieşise din temniţă, în baza decretelor de graţiere acordate atunci. De data aceasta, neliniştile Ancăi Florescu erau de sens contrar. Era stupefiată de atitudinea schimbată a lui C. Noica. Din cele relatate de ea, şi nu numai de ea, cred că Noica era de părere că, în condiţiile date, eforturile trebuie îndreptate exclusiv către construcţia şi creaţia culturală. Contestarea sau împotrivirea sub semnul politicului îi apăreau ca o îndepărtare, o deviere de la calea de slujire reală a intereselor permanente ale ţării de acum şi de după comunism. În loc de a-şi risipi energiile în dispute sau fronde politice, condamnate la sterilitate prin însăşi situaţia implacabilă determinată iniţial şi în continuare de abandonarea noastră de către occident, oamenii de ştiinţă şi de cultură ar trebui să răzbune acest surghiun istoric în care a fost împinsă România, plasată şi aşa la porţile imperialismului rus, printr-o concentrare asupra studiului şi cercetării fundamentale şi prin crearea de opere durabile. În felul acesta ar exista şansa de a transforma impasul într-un pinten al creativităţii şi slăbiciunea, în reluarea exerciţiului puterilor realizatoare. Lucrul cel mai deconcertant şi dezamăgitor pentru fosta secondantă a lui Noica în acţiuni de spargere a clopotului de sticlă ideologic şi spiritual era respingerea acum de către Noica a oricărei controverse, darămite împotriviri politice, ideea că abia după abstragerea din verbalismul şi polemicile politice se pot desfăşura cu rod forţele intelectuale şi spirituale care decid viitorul. Anca Florescu constata că nici vechea prietenie, nici gratitudinea, nici apelul la bunul simţ anticomunist nu puteau clinti noua hotărîre a lui Noica.

Trebuie să spun că, dincolo de disponibilitatea la luarea în serios a motivărilor profunde ale lui Noica, eu, recunoscînd unele dreptăţi ale lui, nu puteam totuşi fi de acord cu această invitaţie la ataraxie istorico-politică.

Întîlnirea de la München

A treia mea întîlnire cu "cazul Noica" a avut loc abia peste ani, la München, şi de data aceasta chiar în persoana filozofului. Cred că era prin iarna 1977 cînd am aflat că, întorcîndu-se din Franţa către ţară, va trece prin München. Mai întîi m-a informat despre aceasta Noel Bernard, directorul departamentului românesc al postului de radio Europa Liberă, unde activitatea mea nu era chiar atît de intensă la vremea aceea. Pe urmă, am fost înştiinţat şi de universitate, fiind invitat la o întîlnire într-un grup mai restrîns, care urma să aibă loc în cadrul Facultăţii de Filozofie.

Trecerea prin München a lui Noica nu se petrecea sub un cer senin. În afară de iritarea împotriva îndemnurilor lui la acalmie politică, în plină ascensiune a dictaturii ceauşiste, se mai adăugau şi unele hărţuieli müncheneze de altă sorginte. Pe făgaşul aprigului conflict de la Europa Liberă între Noel Bernard şi grupul Popper, Rafael, Burileanu şi alţii, se ivise sau se construise un incident referitor la Constantin Noica. Adversarii lui Noel Bernard îi reproşau acestuia că aprobase o emisiune a lui George Bălan, aflat la München, în care acesta nu numai că îl atacase pe Noica, dar şi divulgase conţinutul necosmetizat ideologic al unor discuţii pe care le avusese cu filosoful în ţară. George Bălan îi reproşase atunci (ca şi acum, la microfon) faptul că filosoful le cerea tinerilor să lase în plata domnului agitaţia contestatară, ca şi un anumit misionarism ideologic şi să se îndrepte spre lucrul intelectual temeinic, cu finalităţi ştiinţifice sau filozofice clare şi eliberate de obsesii politice sau reverii moralizatoare. Adversarii din departamentul românesc îi reproşau lui Noel Bernard că nu-şi dăduse seama că discuţia dintre Noica şi George Bălan, aşa cum o relatase acesta la radio, conţinea elemente compromiţătoare pentru Noica în ochii regimului. Întîrzierea plecării din ţară a lui Noica au interpretat-o, la început, ca urmare a ridicării vizei de plecare a filosofului în urma emisiunii lui Bălan.

În sfîrşit, Noica a apărut la München, risipind acele temeri mai mult sau mai puţin instrumentalizate. În discuţia între patru ochi cu Bernard, a fost foarte deschis. De pildă, i-a spus la un moment dat: "Domnule Bernard, eu sunt un om al cauzelor pierdute. Aşa se face că am aderat la misşcarea legionară tocmai atunci cînd începea declinul ei, anume ca protest împotriva exterminării lui Corneliu Codreanu". Din atacul fulminant prin radio al lui George Bălan nu a mai rămas nimic, căci din momentul cînd s-a reîntîlnit cu Noica, Bălan nu a mai avut nimic de obiectat, ci îl însoţea mai peste tot, sorbindu-i cuvintele cu o admiraţie care nu avea nimic nesincer, dar şi nimic de reproşat.

La întîlnirea de la Facultatea de Filozofie, unde îl vedeam pentru prima dată, am fost izbit de stilul nervos al criticii aduse de Noica occidentului, căruia îi reproşa în primul rînd trădarea propriilor sale mari idei. Era o logică superioară, dar era şi irascibilitate în modul lui de a argumenta cu pătrundere dialectică şi farmec aristocratic, umbrite de impacienţă. Tot timpul îmi spuneam că e păcat că ignora, probabil în mod voit, cunoscuta repulsie a intelectualului occidental pentru un discurs prea angajat. Trecîndu-se la o scurtă discuţie despre esenţa filosofiei platoniciene, unul dintre participanţi l-a contrazis pe Noica în legătură cu modul de interpretare a "Ideii Ideilor", în cadrul sistemului platonician. Am intervenit în discuţie aducînd un argument în sprijinul punctului de vedere al lui Noica. Vorbeam cu toţii în limba germană, Noica nu mă cunoştea, a crezut că sunt neamţ şi mi-a mulţumit cu o înclinare graţioasă.

A avut loc sşi o masă la care Noel Bernard îl invitase pe Noica şi pe cîţiva redactori de la Europa Liberă. Aici aura aceea de iritabilitate care îl însoţea pe Noica a încins discuţia pînă la punctul la care i-am spus: "Domnule profesor, aţi făcut atît de mult pentru receptarea lui Platon în România, dar discutînd problemele actuale româneşti îmi pare că sunteţi mai degrabă cu duşmanii lui Platon, cu sofiştii". Mă cam lansasem, luat de val.

La despărţire i-am spus: "Toate cele afirmate aici nu trebuie să vă facă să credeţi că noi ignorăm profunzimea gîndirii şi a rolului dumneavoastră în România". "Da, domnule Stroescu, mi-a răspuns uşor melancolic filosoful, dar iată că şi dumneavoastră sunteti de altă părere decît mine în aceste chestiuni". "Nu aceste chestiuni pot proba calitatea filosofiei dumneavoastră", am spus eu.

Verdictul mai aşteaptă

La atîţia ani de la moartea lui Noica, nu simt nevoia să corectez cele spuse atunci. În orice caz, cred că o eroare şi mai mare decît cea politică a lui Noica ar fi aceea de a-l critica pornind de la premise pur politice. Centrul de greutate al vieţii şi al gîndirii lui Noica a fost un anumit mod de a filosofa, nu de a politiza (în sensul atît al deducerii social-politice a realităţii umane cît şi al emiterii unor modele de etică politică). Pe de altă parte, nu cred că ar trebui minimalizată răspunderea politică a oricărui om, fie el filosof sau nu. Dar, pentru a fi concreţi, nici această răspundere politică nu poate fi desprinsă de imensa complexitate a unei situaţii istorice în care ţara noastră nu apartţinea celor care făureau istoria. Într-o asemenea situaţie, nici unul dintre cetăţenii unei asemenea ţări nu ar putea pretinde că el deţine reţeta eficace. Dar Noica şi aşa nu credea că reţeta cea bună este aceea care tratează simptomele politice; filosoful viza cauzele, iar acestea se găseau mai în profunzime. Dar nu trebuie uitat nici faptul că dacă "reţeta" a doua a lui Noica echivala cu o retragere din politic în tărîmul ideilor întrupate cultural, prima "reţetă" a filosofului, cea care a dus la procesul lui din 1960, fusese aceea a unei politici subtile a rezistenţei şi a emancipării prin cultură. Şi nu era oare pasivitatea politică de mai tîrziu a lui Noica, în condiţiile date, o invitaţie şi o metodologie a emancipării prin participarea la dinamica nesfîrşită a valorilor autentice?

Cauzele greşelilor politice ale lui Noica (şi ele au fost reale) nu pot fi atribuite nici vreunui presupus oportunism al stoicului de la Păltiniş,  nici nu ştiu cărei stenoze româniste a celui care nu vroia să cedeze nici unei "determinaţii" (aici ar trebui totuşi spus că pătrunderea poetică a acestui "raţionalist" în adîncurile spiritului limbii româneşti mai mult ca sigur că a făcut să răsară una dintre acele revelaţii nehagiografice, semn al unei loialităţi pe care nimic nu o mai poate dizolva).

Dreaptă sau nedreaptă, judecata lui Constantin Noica probabil că încă nu s-a terminat. Numai că filosoful acesta antidogmatic, oarecum inhibat sau poate chiar gelos faţă de duhul religios, cînd i s-a dat ultimul cuvînt la procesul soldat cu condamnarea la 25 de ani de închisoare, iar preşedintele tribunalului militar i-a tăiat repede vorba spunîndu-i că nu are dreptul decît să declare dacă este sau nu vinovat, a spus: "Sunt vinovat, dar nu faţă de dumneavoastră, ci faţă de cei din boxă şi justitia va veni de sus şi nu de la dumneavoastră"¹.

Nicolae STROESCU-STÎNIŞOARĂ

PS: Cît despre disputa în jurul lui Constantin Noica, mi se pare că pentru a nu se aluneca spre antiteza suprematism filozofic – suprematism politic, s-ar cere o mai profundă şi mai subtilă fenomenologie a rezistenţei împotriva comunismului. O asemenea fenomenologie ar putea mai bine da seama de largul arc al modalităţilor rezistenţei "pasive" şi active ca şi de creativitatea multiformă manifestată în concretizările de atunci ale rezistenţei, la punctul de intersecţie individual şi irepetabil între o anumită voinţă, conştiinţă morală, cunoaştere şi reflecţie. Un rezultat ar putea fi un plus de dreptate nu numai pentru mulţii anonimi ai acelei epoci, ci şi pentru acel filosof care se arăta atît de refractar sau inapt la consensul uneia dintre strategiile de rezistenţă cele mai plauzibile la vremea aceea.

¹. Prigoana – Documente ale Procesului C. Noica, C. Pillat, N. Steinhardt, Al. Paleologu, A. Acterian, S. Al-George, Al.O. Teodoreanu etc. (Editura Vremea, Bucuresti 1996, pag. 528).

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!