Ortodoxia, invadată de umanism

De la o zi la alta, ortodoxia se "smereşte" alarmant, convertindu-şi generos rînduielile tradiţionale după duhul înnoitor al vremii. De la tablourile religioase cu pretenţii de icoane, crucifixuri cu leduri, policandre elecrificate, microfoane şi difuzoare plasate printre sfinţi cu proporţii de bucătari, pînă la corala rece-academică combinată cu "contana" ori tînguirile romantic-lacrimogene ale "Oastei Domnului". Semne ale priorităţii omenescului în luptă cu rînduielile Duhului aflăm şi în predicile moi şi pufoase de la amvon, cît şi în paginile unor publicaţii "ortodoxe".

Astfel, revista Lacrimi, editată de Mănăstirea Robaia – Argeş, invită cititorul la un adevărat maraton umanist printre articole părut ortodoxe. În cuvîntul introductiv, semnat de un cunoscut vlădică, românii pravoslavnici sînt ispitiţi să-şi revizuiască ortodoxia "mucegăită", prin abordarea unui limbaj neo-ortodox profesional, proaspăt şi spilcuit, doct-academic, scuturat de orice rezonanţă "noduroasă". Termeni precum "armonia din Univers", "fiinţa noastră", "superficialitate", "delicateţe sufletească pentru cele sfinte", "înaintarea celor spirituale" etc. împănează respectivul articol, cumpănindu-l parcă între un nobil discurs catolico-protestant şi orientala morală pacifist-universalistă a "integrării în absolut". Ce să înţelegem din această paradă de sofisme duhovniceşti? Că ortodoxia contemporană şi-a pierdut pînă într-atît vlaga, încît nici grai nu mai are? Că pentru a fi citit şi admirat, limbajul trebuie să-ţi fie neapărat "cult" şi elegant? Că smerenia trebuie să-ţi fie graţioasă, iar căinţa politicoasă?

Pentru a ne edifica deplin asupra incursiunilor umaniste pe tărîmurile ortodoxiei, să purcedem spre identificarea de noi sensibilităţi "ortodoxe", zăbovind asupra istoricului Mănăstirii Robaia, unde ni se spune că lăcaşul "se înscrie planimetric în categoria construcţiilor ecleziastice de plan trilobat, cu abside poligonale, absida altarului prezentînd un usor decros."

Ce să însemne aceste rînduri pentru gospodina din piaţă cu bărbat strungar? Că doar şi ea e ortodoxă şi merge la biserică? Aşa se întreabă mulţi si noi o dată cu ei: oare să fie ortodoxia un bun al celor deştepti, rezervată elitelor? Să fie mai multe "ortodoxii": una o universitarilor, a teologilor, a doctoranzilor şi alta a nevoiaşilor şi prostimii neînvăţate?

În continuare, ni se vorbeşte în acelaşi limbaj dulceag, pretenţios despre "membrele comunităţii monahale", "pioşi donatori", "altare de credinţă", "har artistic", "orizont de viaţă" etc.

În graiul Sfinţilor Părinţi, toţi cei botezaţi în Hristos sînt numiţi creştini, binecredincioşi, nevoitori, dreptcredincioşi, de Hristos iubitori etc. iar în rînduiala Botezului, cel chemat să devină ortodox este "robul lui Dumnezeu", în nici un caz "membru", cetăţean, domn, tovarăş… în Hristos, ori "avă civic" al vreunui "Pateric umanist".

Cît despre "pioşii donatori" ai "altarelor de credinţă", ce putem spune? Le urăm să devină "ctitori evlavioşi" ai "duhovniceştilor sihăstrii" – vetre de pocăinţă întru smerită vieţuire călugărească – iar nu sponsori ai "centrelor de iradiere culturală", după cum se revendică orgolios unele mănăstiri.

Iată cum, înşelaţi de mirajul "harului artistic", cărturarii monahi "împătimiţi de frumos", prind a se prosterna "suav" si "divin" noului "orizont de viaţă": monahismul umanist; căruia, dîndu-i "viaţă din viaţa lor" (după cum spune însuşi autorul elogiilor aduse maicilor), îl usucă apocaliptic, lipsindu-l de Hristos, care e viaţa Sfinţiţilor Mucenici şi a cuviosşilor monahi.

În încheierea acelui articol, cititorul e informat că rostul mănăstirii – aşezată în "locuri mirifice" – e altul decît îşi poate închipui şi diferit de ceea ce Biserica, prin Sfinţii de Dumnezeu purtători, a hotărît, anume – zice revista –  "altar al încrederii în veşnicia neamului", adică loc de umanistă închinare la neam şi la "sfînta încredere". Paşoptism religios, în care neamul-idol ia locul lui Hristos, Cel uzurpat de umaniştii naţionalişti şi de patrioţii nihilişti.

Mai mult decît atît nici marele apostat reformator Cuza Vodă nu şi-ar fi dorit: o Biserică în care nu Hristos e atotputernic, ci neamul plin de patimi (fie el şi românesc: e tot urmaş al lui Adam cel înşelat de diavol, adică "integrat" morţii, după cum zilnic observăm), care neam, iată, a devenit dogmă, canon, altar căruia pînă şi veşnicia i se supune cu "încredere".

Rătăciri academice

Poate unii cititori mai "naţionalişti" vor striga patriotic, cu umanistă indignare: "De unde aceste hule «globaliste» împotriva bietei ţărişoare?" Acestora le răspundem cu creştinească înţelepciune: oricît de drept şi sfînt ar fi un neam (ceea ce e cu neputinţă), nu poate fi mai presus de Hristos şi de Biserică, şi nici măcar egal. Nu neamul (care într-adevăr e "trunchiul mlădiţei"), ci Hristos, Mîntuitorul tuturor.

Dar, pentru că obiectul discuţiei noastre nu e neamul, ci prezenţa umanismului prozelitist în lumea ortodoxă, camuflat în fel şi chip, continuăm citirea revistei amintite. {i ce mai aflăm? "Cuvîntul de folos" din articolul "Pedagogia creştină aplicată la Mănăstirea Robaia" (semnat de stareţa Petronela Dobrescu). Aici, cititorul este vătămat fără rezerve de limbajul gnostico-scolastic al smintelilor sincretist-umaniste, care te lasă năuc de atîta "cultură ortodoxă": se vorbeşte de izbăvirea păcatelor printr-o "pedagogie creştină", ce "are ca ideal punerea în acord a vieţii umane cu voinţa lui Dumnezeu", temă protestantă ce vizează crearea unei parităţi egalitariste între om şi Dumnezeu, prin mijlocirea moralei simplist-pietiste.

Pentru a risipi orice bănuială faţă de bunele-i intenţii, maica autoare ne avertizează că încrederea în "sentimentul religios nativ", stimulat printr-o "educaţie religioasă adecvată", este argumentată de însuşi Pestalozzi, "marele pedagog şi gînditor umanist". Despre liberalismul ateu propovăduit în învăţămîntului elveţian şi european îndeobşte  de raţionalistul Pestalozzi, dimpreună cu alţi "iluminaţi", s-ar fi cuvenit să ştim nu numai noi, ci şi maica iubitoare şi ostenitoare întru umanistă rucodelie.

Apoi, articolul purtător "de mare forţă evocatoare" ne îndrumă paşii tandru şi ocrotitor către "puritatea copilăriei cîştigată prin taina sfîntului Botez". Iată-ne aşadar pricopsiţi vrînd-nevrînd cu o nouă dogmă: dogma sfintei copilării, prin care mica obrăznicătură e slobozită de păcat şi pusă în rîndul sfinţilor. Curată infailibilitate umanistă. Responsabil de această teologumenă: Sfîntul Botez, împuternicit cu duioasele înnoiri.

Nu ne miră această supra-venerare a "purităţii", adevărată blasfemie asupra sfinţeniei şi a dogmelor ortodoxe, cînd ştim bine că Biserica, devenită instituţie umanitară, se dedică împlinirilor pămînteşti – "păcii lumii", "egalităţii sexelor", "drepturilor omului", "eradicării şomajului", "promovării valorilor culturale" şi aşa mai departe – "idealuri" pe care nu Hristos i le-a hărăzit, ci singură şi le-a luat, din încredinţarea "Pedagogului suprem" – un fel de "Spirit universal" stăpîn peste lojele iniţiaţilor – confundat în articol cu Mîntuitorul.

Mai departe, apologia "bunătăţii" şi înăscutei cuminţenii, ce are "rădăcini adînc împlîntate în interiorul sufletului", prin mijlocirea perfecţionistei "evoluţii spirituale" ajutată de o "educaţie bună", ajunge la culme vorbind de o nimicnicire hinduist-nirvanică în "realitatea supremă, atotputernică, dumnezeu" (nu ni se spune care).

Taoişti şi confucianişti, sintoişti şi budişti, brahmani, şamani, ocultişti, umanişti, nihilişti, anarhişti şi alţi antihrişti ai tuturor "cultelor", cu dogmele şi filosofiile lor, se regăsesc în aceste "reflexe ale principiului divin". Găzduiţi inconştient (sau poate nu) în paginile acestei reviste (în care Hristos e "Marele Anonim", ce apare sporadic, secundar ori deloc), se propovăduiesc "noi sfere de viaţă", o nouă ortodoxie: ortodoxia fără Hristos, în care adevăratul stăpîn va fi OMUL apostat, eretic, omul umanist-ecumenist al viitorului-prezent.

Ieromonah Agapit CHILIOTUL

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!