Basarabia 1940. Dovezile unei trădări (II)

Intenţia agresivă a fost, de altfel, descifrată fără echivoc de Al. Cretzianu: "Grija prefăcută a d-lui Molotov şi atitudinea unor comandanţi sovietici de la graniţă, care au întrebat cu severitate pe ofiţerii români cu care au intrat în contact despre «bandele înarmate polone» de pe teritoriul român, erau simptomatice. Ele dovedeau că guvernul sovietic îşi rezervă posibilitatea de a se referi cu rea credinţă la art. 11, paragraf 5 al Convenţiunii pentru definirea agresiunii prin care era desemnat ca agresor statul care dă sprijin bandelor înarmate formate pe teritoriul său." (apud Gh. Buzatu, op. cit., p. 61). Este, probabil, motivul pentru care, între 24 septembrie şi 5 octombrie, trupele române de la graniţa cu Ungaria au fost dislocate în Moldova şi în Basarabia.

- Informaţiile Statului Major al Armatei Române "despre concentrarea a trei grupuri de armată în apropierea frontierei ruso-române, primul la nord de Cernăuţi, al doilea – cu şase divizii motorizate şi alte unităţi – la 140 km la răsărit, şi al treilea în lungimea căii ferate Tiraspol-Odessa", au fost confirmate în 15 octombrie 1939 de generalul Palasse, ataşat militar al Franţei la Moscova, adaugă Al. Cretzianu, trimiţând şi la telegrama din aceeaşi dată a Legaţiunii României la Moscova (apud Gh. Buzatu, idem).

- Declaraţia şefului delegaţiei sovietice pentru tratatul militar ruso-leton, făcută şefului Statului Major al armatei letone că, la terminarea negocierilor cu Finlanda, se va produce o acţiune sovietică în contra Basarabiei şi că, în acest scop, se găsesc deja importante contingente concentrate în zonele militare Harkov şi Odessa. Ea a ajuns la urechile lui Grigore Niculescu-Buzeşti, însărcinatul cu afaceri român la Riga, care a transmis-o, pe 4 noiembrie 1939, lui Alexandru Cretzianu, secretar general al Ministerului Afacerilor Străine din România (cf. op. cit., p. 266).

- Pasajul existent în Jurnalul unui celebru ziarist şi apoi istoric american, William Shirer, citat tot de Cretzianu: "Toată lumea la Moscova, de la Stalin în jos, îşi închipuia că Armata Roşie va fi la Helsinki într-o săptămână de la începerea atacului. Erau atât de siguri încât fixaseră data de 6 decembrie în vederea atacului din Basarabia, dar l-au contramandat în ultimul moment" (idem). Cu numai o zi înainte, pe 5 decembrie, Vladimir Potemkin, locţiitorul lui Molotov, declarase ambasadorului francez la Moscova "că Odessa este un port mort de când a pierdut hinterlandul Basarabia" (Hillgruber, op. cit., p.96).

- "La 13 decembrie 1939 Carol II, aflând de la Clodius că Germania va apăra România «numai dacă Ruşii trec Prutul», deduce că soarta Basarabiei fusese hotărâtă prin pactul Hitler-Stalin de la 23 august 1939."

În primăvară, după armistiţiul intervenit în războiul ruso-finlandez, soldat cu satisfacţii teritoriale pentru ruşi, conducătorii sovietici îşi concentrează din nou eforturile diplomatice şi militare pentru a pregăti raptul teritorial împotriva României.

- "La 30 martie 1940 , D-l Molotov a pronunţat în faţa Sovietului Suprem un discurs în care – făcând completă abstracţie e pactul Briand-Kelogg şi de protocolul Litvinov – a afirmat că nu existau obligaţii de non-agresiune între Uniunea Sovietică şi România şi punea pe agenda zilei problema Basarabiei.

La 10 aprilie 1940, preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului a convocat, în mod brusc, la ora 10,30 seara, pe ministrul României la Moscova şi i-a vorbit, pe un ton ameninţător, de pretinsele incidente de frontieră, care nu trebuiau să se mai repete: «căci nimic bun nu ar putea rezulta»."

- Concentrările de trupe sovietice la est de Nistru s-au intensificat în prima jumătate a anului, iar după 1 aprilie 1940 ele au fost sistematice. Este înmărmuritoare absenţa unei reacţii energice faţă de intenţiile repetate şi evidente ale iminentei agresiuni ruseşti. Apatia şi ciudata indiferenţă a autorităţilor statului român, întăreşte serios suspiciunea că Basarabia fusese (tacit?) abandonată.

- "La 22 mai 1940, când dl. Gafencu a atras atenţiunea ministrului Germaniei asupra concentrării de trupe sovietice la graniţa României, dl. Fabricius i-a răspuns: «Au intervenit în lunile din urmă schimbări adânci în raporturile germano-ruse, de care oricine trebuie să ţină seamă», adăogând că «pacea şi liniştea României atârnă în bună parte şi de înţelegerea deplină la care ar putea ajunge România cu vecinii săi de la răsărit». Întrebat în ce fel s-ar putea realiza o asemenea înţelegere, dl. Fabricius a amintit că ruşii se plâng că Odessa este prea aproape de hotar şi a declarat: «Deoarece nu poate fi mutată Odessa, s-ar putea împinge mai departe hotarul»".

- "La 23 mai 1940, generalul Florea Ţenescu, într-un memoriu prezentat Palatului, dovedea că pătrunsese secretele pactului de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939 şi solicita dispoziţii de rigoare: «Pactul ruso-german lasă Rusiei posibilitatea de a ataca Basarabia. Este ultimul moment pentru ca guvernul să comunice MStM-ului dacă Basarabia trebuie apărată sau evacuată. De această alternativă depinde pregătirea dispozitivului de apărare sau evacuare în timp util a materialului militar şi a bunurilor mobile. Răspunsul impune extremă urgenţă»"

Cunoscând, acum, poziţia generalului în fatalul Consiliu de Coroană, se poate presupune, logic, că memoriul lui nu a primit vreun răspuns, ceea ce i-a determinat poziţia defetistă ulterioară.

- În jurnalul său, fruntaşul ţărănist Ion Hudiţă consemnează cu surprindere pe 29 mai faptul că Germania nu garantează graniţa de est a României. "În acest moment, atât liderii PNŢ, cât şi Antonescu, la fel ca regele Carol II au avut convingerea că Acordul semnat la 23 august 1939 între URSS şi Germania nazistă conţinea şi o prevedere secretă pentru ocuparea Basarabiei de către sovietici.

Faptul aruncă o lumină decisivă asupra comediei jucate de Carol II în Consiliul de Coroană care a cedat provinciile de Est ale ţării."

- Pe 31 mai are loc demisia ministrului de externe, Grigore Gafencu. Ea corespunde cu modificarea politicii regelui Carol al II-lea şi apropierea de Germania, după înfrângerea şi ocuparea Franţei. Ulterior, după cedarea Basarabiei, Gafencu va fi trimis ca ambasador la Moscova.

- Zvonul răspândit de agitatorii comunişti şi propagandiştii Armatei Roşii că România se pregătea ea să atace URSS, dar că URSS o va obliga să-i cedeze Basarabia şi Bucovina.

- Pe 2 iunie, răspunsul lui Fabricius la demersul formal al lui Tătărăscu exprimând îngrijorarea României faţă de masările de trupe ruseşti la graniţele sale, cădea ca un cinic verdict: "Dacă şi în ce măsură, România va fi dispusă a discuta eventualele dorinţe de revizuire ale vecinilor săi, ca de pildă a Rusiei în chestiunea Basarabiei?"

- Începând cu 15 iunie 1940, exod inexplicabil (?) de populaţie evreiască dinspre Vechiul Regat înspre Basarabia şi Bucovina, unde s-au semnalat apoi, începând cu 28 iunie, acte de violenţă împotriva ofiţerilor şi soldaţilor români în retragere, împotriva reprezentanţilor administraţiei etc. Graba acestor evrei către provincia din estul ţării, adică în sens contrar populaţiei care părăsea Basarabia, se explică prin faptul că activiştii pro-sovietici din Basarabia şi din restul ţării fuseseră puşi la curent cu iminenta invazie, pentru ca ei să intensifice propaganda în teritoriile ce urmau să fie ocupate.

- Materialul informativ prezentat de Biroul II al Armatei române pe 19 iunie 1940, care avertiza că intenţia URSS de a intra în Basarabia şi Bucovina este foarte posibilă.

- În 22 iunie 1940, cu numai 4 zile înainte de ultimatum, în Basarabia şi Bucovina sunt difuzate manifeste sovietice înştiinţând populaţia de apropiata "eliberare" a acestor teritorii "de sub jugul boierilor români, moşierilor, capitaliştilor şi Siguranţei." Evident că autorităţile române, până la cei mai înalţi factori de decizie în stat, nu puteau să nu fie la curent cu această propagandă.

- Oricum, încă de pe 12 iunie, Armata a 4-a înaintase cererea "de a evacua familiile ofiţerilor, funcţionarilor, clerului, averile de stat, materialele din stocuri, depozitele fabricilor din provinciile ameninţate.", ceea ce Carol nu a aprobat. (ibid., p. 133). Refuzul regelui nu se explică decât prin dorinţa de a părea că ultimatumul rusesc îl lua prin surprindere.

- După 28 iunie, în timp ce trupele române din Basarabia dădeau curs ultimatumului, generalul Glogojeanu din zona Galaţi ia iniţiativa de a trece Prutul pentru a recupera material şi armament abandonat în timpul retragerii, acţiune la care trupele sovietice s-au retras în grabă, crezând că românii contraatacă. Faptul este extrem de semnificativ, deoarece denotă că, din punctul de vedere al marelui Stat Major de atunci, se putea rezista.

"Greşelile" lui Titulescu

Ministru plenipotenţiar la Londra (1922-1927, 1928-1932), Delegat permanent la Liga Naţiunilor (1926-1936), Preşedintele Ligii Naţiunilor (1930-1931), Ministru de Externe (1927-1928, 6 iunie 1932–29 august 1936). Iată o carte de vizită impresionantă, peste care se suprapune o adevărată hagiografie creată de aparatul de propagandă comunist. Cântărită de contemporani, statura lui revine la proporţii normale, astfel că azi putem, în sfârşit, să ne formăm o imagine mai apropiată de realitate. Şi această imagine nu e, trebuie să o spunem, de loc în avantajul diplomatului, spulberând "mitul Titulescu" şi lăsând mari semne de întrebare asupra activităţii lui, pe care Alex Mihai Stoenescu o caracterizează ca fiind "cât se poate de discutabilă" (op. cit., p. 12).

Nicolae Titulescu s-a lansat în politică ca membru al Partidului Ţărănesc, cu o puternică ideologie de stânga. "Singurul cerc în care Nicolae Titulescu era pe deplin acceptat - aşa cum ne arată tot C. Argetoianu - era cel francmasonic stângist, care de altfel a fost singurul ce a protestat la îndepărtarea lui din funcţia de ministru de externe, la 29 august 1936. La nivel de state a protestat doar URSS! Rămânem şocaţi să aflăm că Titulescu îi frecventa şi schimba informaţii, la un nivel care depăşea protocolul, cu Gabriel Péri, secretarul general al Tineretului Comunist Francez şi şef al secţiei de politică externă a ziarului comunist L’Humanité, sau pe ziaristul comunist Pertinax, denunţat public drept spion sovietic." Nu e de mirare, aşadar, că, în 1935, "...Nicolae Titulescu era denunţat ca agent de influenţă sovietic." (ibid., pp. 75-76).

Incapacitatea lui Titulescu de a justifica, în faţa Parlamentului, ciudata şi primejdioasa politică externă pe care o promova, este documentată amplu de autor. "Ministrul de externe român, Nicolae Titulescu, nu transmitea în ţară toate informaţiile pe care le obţinea, nu informa asupra tuturor întâlnirilor diplomatice avute, uneori falsifica notele de convorbiri şi comunica în România numai opiniile, viziunile şi interpretările sale personale". Pe 23 noiembrie 1932, incomodat de logica stringentă a întrebărilor lui Grigore Gafencu privitoare la interpretarea rusească dată pactului Kelogg, acceptată de Franţa şi Polonia, la care Titulescu consimţise, "obosit şi tracasat", s-a dat singur de gol: «Răspunsul, domnii mei, e foarte uşor de dat. Nu aceste state au simţit trebuinţa unui nou pact de neagresiune, ci Sovietele l-au cerut...»" (op. cit., p. 87).

A.C. Cuza a amendat prompt această greşeală, subliniind perfidia şi cinismul "marelui nostru aliat", Franţa: "«...şi atunci ne-au dat pe noi drept compensaţie Rusiei pentru semnarea tratatului care o interesează numai pe dânsa, iar pe noi nu nu interesează [...] trebuia guvernul român să spună Franţei, care a intervenit şi ne invita să semnăm, trebuia să spună Franţei: noi nu intervenim în această chestiune, noi nici nu voim să luăm contact cu guvernul rusesc [...] Prin urmare, aceia care au intrat în legături cu Rusia, ministrul de externe român, care a făcut marea greşeală de a intra în contact cu Rusia, pentru semnarea unui pact de neagresiune, acolo este punctul de plecare al enormei greşeli diplomatice...»" (op. cit., pp. 87-88).

Este adevărat că "enorma greşeală diplomatică" s-a comis în timpul mandatului îndeplinit de Dimitrie Ghica, predecesorul lui Titulescu la externe, stârnind nedumerirea unui membru al corpului diplomatic, Mihail Sturdza: "...în iarna 1931-1932, am fost, spre surprinderea mea, informat de către Principele Ghica, Ministrul nostru al Afacerilor Străine, că discuţii în vederea unui Pact Româno-Sovietic de Neagresiune vor începe la Riga fără întârziere, şi că eram însărcinat să reprezint România în aceste negocieri." Însă contactul cu sovieticii a fost făcut la presiunile Franţei, atât asupra României, cât şi a Poloniei. Astfel, într-o conversaţie purtată la începutul lui decembrie 1931, contele Szembeck îi solicită lui Grigore Gafencu, pe atunci tânăr reprezentant al diplomaţiei române, intervenţia pe lângă ministerul de resort: "«Dă-mi o mână de ajutor – mi-a spus el. Cunoşti problema rusească. Ghica e şovăitor şi noi suntem siliţi să facem ceva (...) Franţa ne împinge spre Rusia, trebuie să negociem»."

Comentariul aceluiaşi Gafencu, în 1932, arată justeţea obiecţiilor formulate de Cuza: "Când am venit la externe, greşeala era înfăptuită. Ne aflam, de aproape un an, pe calea pactelor paralele. Situaţia noastră «specială» ieşise la iveală, cum era firesc să fie, în timpul negocierilor de la Riga. Mai mult. Intervenise prima furtună Titulescu, care, cu toate că a dat o zgomotoasă publicitate diferendului ruso-român cu privire la formularea pactului de neagresiune, nu a pus capăt negocierilor dintre ruşi şi noi, ci a mutat doar negocierile pe malul lacului Leman." (ibid., p. 303).

"Zgomotoasa publicitate" se referă la faptul că, în martie-aprilie 1932, când încă nu era ministru de externe, Nicolae Titulescu divulgase presei internaţionale textele negocierilor de la Riga dintre reprezentantul României şi al Uniunii Sovietice, inclusiv scrisoarea strict confidenţială a acestuia din urmă, prin care partea rusă urmărise să includă pe agenda convorbirilor problema Basarabiei, stratagemă evitată de reprezentantul guvernului român, Sturdza. Inutil de subliniat că, din 1918 şi până atunci, partea română nu deschisese relaţii diplomatice cu URSS tocmai pentru a nu da curs dorinţei acesteia de a introduce acest litigiu în negocieri.

Titulescu "a trimis acele extrase prietenului şi protejatului său, Geraud zis Pertinax, redactorul de politică externă al ziarului parizian L’Echo de Paris. Pertinax a reprodus scrisoarea, pentru noi inexistentă, a lui Stomoniakov în termenii ei esenţiali, cu toate comentariile necesare, pentru a proclama lumii că există o chestiune a Basarabiei..." (ibid., p. 73). Prin urmare, abia instalat în postul de Ministru al Afacerilor Străine, Titulescu a întrerupt negocierile purtate în comun de România şi Polonia pentru semnarea pactelor de neagresiune cu Uniunea Sovietică, slăbind astfel considerabil poziţia României. Franţa va forţa desprinderea Poloniei de România în această importantă chestiune de apărare comună a frontierelor de răsărit ale celor două state, aducând-o în situaţia de a semna separat acest pact. "Titulescu scotea astfel Kremlinul dintr-o dureroasă încurcătură. Pacte de neagresiune fură iscălite fără întârziere cu toţi vecinii Uniunii Sovietice afară de România."(ibid., pp. 74-75). Rezultatul: "Din Arctica până la Marea Neagră, graniţe formal recunoscute şi garantate, cu o singură excepţie: GRANIŢA ROMÂNO-RUSEASCĂ" (ibid., p. 80).

În exemplarul Dictionnaire diplomatique, distribuit de Liga Naţiunilor tuturor legaţiilor şi ambasadelor din lume, Sturdza a mai observat cu neplăcere că Basarabia era prezentată în sensul intereselor ruseşti, ca o provincie aflată într-o dispută permanentă între România şi Rusia, încă de la începutul istoriei ei, iar evoluţia structurii etnice şi rusificarea ei nu erau de loc prezentate. "Am retrimis, în consecinţă, dicţionarul, serviciilor respective, informându-le că nu-mi era posibil să păstrez între documentele mele o operă atât de tendenţioasă. Mi s-a răspuns că mirarea editorilor era mare, deoarece textul relativ la Basarabia primise aprobarea unei înalte personalităţi politice româneşti. Personalitatea nu mi-a fost numită, dar pentru mine nu rămânea nici o îndoială că era Nicolae Titulescu, omul Genevei, care, poate, scrisese el însuşi acest text." (ibid., pp. 81-82).

Slăbiciunile politicii noastre externe, ca şi intrigile lui Titulescu, om pentru care Gafencu păstra, dealtfel, o admiraţie sinceră, sunt relatate de autorul Însemnărilor politice cu umor nu lipsit de amărăciune: "Titulescu a profitat de aceste greşeli – fără a încerca de altfel să le împiedice sau să le îndrepte – ca să-şi întărească şi mai mult influenţa asupra politicii noastre externe. După nesuccesul negocierilor de la Riga, Titulescu, supărat de faptul că Ghica venise să le prezideze la Geneva, în calitate de prim-delegat român, cultivând acolo relaţii tot atât de numeroase şi de distinse în lumea internaţională ca marele nostru european, s-a urcat în tren, nu fără a fi sărutat, în prealabil, pe amândoi obrajii, pe ministrul său de externe, şi a venit la Bucureşti, unde a cerut, nici mai mult, nici mai puţin, decât un control desăvârşit asupra întregii noastre politici în afară (...) Tremurând de grija patriei, Titulescu ameninţa pe rege cu demisiile sale şi ceru punerea sub interdicţie a şefului său Ghica, cel sărutat pe cheiul gării Geneva. Lovitura reuşi – asigurând lui Titulescu situaţia pe care o râvnea, un început de intimitate cu camarila...

«Controlul», astfel câştigat, a întărit pe Titulescu, nu a îmbunătăţit însă întru nimic situaţia ţării în afară. Pactul de neagresiune cu ruşii nu a făcut, sub înalta oblăduire a lui Titulescu, nici un progres. Când guvernul Iorga a căzut..., la dezordinea generală, internă şi financiară, se adăugase şi faptul, cunoscut de toţi vecinii, că guvernul român nu poate face politică externă şi că îngăduinţa de a trata cu România trebuie obţinută de la europeanul veşnic călător, client nestatornic al tuturor marilor palace-uri continentale." (ed. cit., p. 295-296).

Gafencu arată, mai departe, că influenţa exercitată de Titulescu asupra relaţiilor noastre internaţionale a crescut odată cu urcarea lui Carol pe tron, independent de accederea la putere a guvernelor ţărăniste: "Sub regele Ferdinand şi Brătianu, Titulescu era cel mult un «tehnician» abil, întrebuinţat din când în când pentru a dezlega o problemă externă mai migăloasă. Sub Regenţă şi Mironescu, părerea sa fu cerută în toate împrejurările mai grele. Faptul însă că nu avea nici o pregătire deosebită în anumite chestiuni, îndeosebi în cele care priveau politica noastră orientală, a îngăduit primului guvern naţional-ţărănesc să lucreze în libertate şi să iscălească pactele Kellogg-Litvinov. Sub Carol al II-lea, în timpul cârmuirii Iorga, Titulescu a reuşit să puie cu desăvârşire mâna pe politica noastră externă şi, după conflictul privitor la pactul de neagresiune, şi-a întărit această situaţie."

În decembrie 1933, Titulescu îi forţează mâna lui I. G. Duca să scoată Garda de Fier în afara legii, fapt cunoscut şi de Grigore Gafencu, care numai de simpatie faţă de mişcările de dreapta nu poate fi bănuit: "Stăpân pe mijloacele de informare ale străinătăţii, a participat la alarmarea centrelor apusene cu privire la «primejdia» Gărzii de Fier şi a adus apoi la cunoştinţa regelui, în calitate de intremediar «dezinteresat», ostilitatea Parisului împotriva lui Vaida, pe care el o provocase." (ibid., p. 312).

La 9 iunie 1934 Titulescu încheie, cu Litvinov, un acord de reluare a relaţiilor diplomatice româno-ruse. In perioada imediat următoare a fost semnată o Convenţie Feroviară de reluare a legăturilor pe cale ferată dintre cele două ţări. În Convenţie "orice cuvânt sau expresie care ar fi confirmat sau implicat existenţa unei graniţe la Nistru erau...înlocuite prin circumlocuţiuni...". Primul tren care va trece între Tighina şi Tiraspol va fi pe 18 octombrie 1935 (ibid., p. 83). Între timp, pe 16 mai 1935 Cehoslovacia şi Uniunea Sovietică încheiaseră un pact de asistenţă mutuală, îndreptat împotriva unei eventuale agresiuni germane. Asistenţa nu era posibilă decât prin tranzitarea teritoriului României (învecinat cu Cehoslovacia în perioada interbelică) a ajutorului militar sovietic. (ibid., pp. 17, 81-83).

În notele sale, Armand Călinescu reproduce un comentariu semnificativ referitor la activitea diplomatică a lui Titulescu. Astfel, însemnarea din 4 iulie 1934: "La comisia afacerilor străine Titulescu face un expozeu asupra reluării raporturilor cu Rusia. Explicaţiile asupra recunoaşterii implicite a Basarabiei sunt lungi şi cam confuze. Maniu, lângă care stau, îmi spune: Niciodată nu s-a confirmat mai mult principiul că dacă vrei să dovedeşti prea mult nu dovedeşti nimic. Apoi Titulescu dă explicaţii asupra tezaurului, despre care spune că îl păstrează pentru a face obiect de compensaţie cu tunurile ruseşti capturate de noi Maniu îmi şopteşte că niciodată Titulescu nu a făcut atâtea imprudenţe ca în discursul de azi."

Andreas Hillgruber constată orientarea prosovietică a activităţii ministrului român de externe şi ajutorul oferit comuniştilor din Spania: "După încheierea Tratatului de asistenţă mutuală sovieto-francez la 2 mai 1935, Titulescu a încercat să se alăture schimbării survenite în politica franceză şi să promoveze o politică ostentativ prosovietică. Intenţia lui Titulescu era de a asigura stăpânirea Basarabiei. Cu aceasta era de acord şi Regele Carol. Evident, Titulescu a folosit mijloace ciudate. Fără a-l consulta pe rege, el a acordat ajutor Spaniei roşii permiţând cu de la sine putere trimiterea de arme şi muniţii prin porturile dunărene, cedând fără multă vorbă guvernului Spaniei roşii avioane comandate de Franţa pentru România" (op. cit., p. 46). Protestele energice ale Poloniei faţă de aceste manevre diplomatice care slăbeau frontul comun româno-polon faţă de marele vecin comun de la răsărit, au dus la înlocuirea lui Titulescu, pe 29 august 1936. "Curând, relaţiile dintre Uniunea Sovietică şi România s-au înrăutăţit." (idem).

Dar cu o lună înainte de a fi demis, pe 21 iulie 1936 la Montreaux, Titulescu semnează un pact de asistenţă mutuală româno-sovietic care permitea trupelor sovietice să tranziteze teritoriul României spre a ajuta Cehoslovacia în cazul unei agresiuni din partea unei terţe ţări (se subînţelegea Germania).

România revenea din nou la statutul din 1877, de ţară aflată la discreţia trupelor Imperiului de la Răsărit! Iar durata lor de staţionare depindea, ca şi în 1877-1878, de durata campaniei ocupantului împotriva agresorului ţării căreia îi acorda frăţescul ajutor. Mai grav, această înţelegere era ţinută în secret faţă de populaţia României: "Titulescu voia să acorde trupelor sovietice dreptul de trecere, cu condiţia ca trupele sovietice să fie retrase dincolo de Nistru imediat după lichidarea agresiunii care ar fi făcut necesară intervenţia lor (...) Regele Carol era de acord cu acesta. După înlăturarea lui Titulescu, din cauza noii înrăutăţiri a relaţiilor româno-sovietice, problema trecerii trupelor sovietice prin România a fost mutată pe planul al doilea. Totuşi, încă din toamna anului 1937, Regele Carol, într-o convorbire cu generalul Maurice Gustave Gamelin la Sinaia, l-a asigurat pe acesta că, în cazul unei agresiuni, trupele sovietice vor putea trece prin nordul României, însă – spunea el – opinia publică română nu trebuia să afle nimic despre aceasta.".

Pasajul este foarte important, deoarece demonstrează continuitatea politicii prosovietice a lui Carol al II-lea şi după plecarea lui Titulescu. Chiar dacă şi-a schimbat ministrul de externe, nu mai este atât de sigur că motivul ar fi fost sancţionarea acestei politici şi îngrijorarea Regelui pentru Basarabia. Mihail Sturdza, afirmă că Titulescu ar fi intervenit într-o afacere cu armament Vickers, deranjând interesele lui Carol.

Carol a fost avertizat chiar de unchiul lui, prinţul Friedrich von Hohenzollern-Sigmaringen în privinţa pericolelor cultivării unei prietenii cu Uniunea Sovietică., însă zadarnic: pe 30 aprilie 1938, în plină criză a Sudeţilor, "şapte bombardiere sovietice, fără încărcătură, (au) zburat din Uniunea Sovietică în Cehoslovacia şi...au făcut escală pe teritoriul românesc, pentru care avuseseră autorizaţia Marelui Stat Major român." (Declaraţia ministrului Petrescu-Comnen la Berlin, făcută lui Fabricius). Petrescu-Comnen comunicase chiar, la sfârşitul lui august 1938, ministrului de externe al Cehoslovaciei singura concesie a guvernului român faţă de tranzitul militar sovietic: va închide ochii în eventualitatea unui astfel de survol, mărginindu-se să protesteze oficial, dar fără consecinţe. (ibid., p. 54). Iar Litvinov a confirmat, la 11 septembrie, că "Petrescu-Comnen a fost de acord să permită trupelor ruseşti să treacă prin teritoriul român, în cazul când Liga Naţiunilor ar fi declarat că Cehoslovacia este victima unei agresiuni." (ibid., p.317, nota 66).

Florea Tiberian

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!