Aron Cotruş în amintire

Făceam parte amândoi din gruparea dela "Gândirea" şi ne-am cunoscut acolo, în umbra luminoasă a lui Nichifor Crainic. Semăna cu personagiile pe care le cânta în versuri de piatră, parcă cizelat în cremenea din care-şi făcuse model şi poezie. Recitam seara, împreună cu fratele meu şi cu prietenul nostru Sulică, versuri de Cotruş: „Stai şi-auzi cum latră/ Căţelul pământului". Sau poemul închinat lui Horia, dar în special îmi plăceau versurile din tinereţe, pline de mister pământean, de legendă şi de noapte telurică.

Primul autograf pe care mi l-a scris pe pagina unui volum abia ieşit de sub tipar m-a impresionat, pentru că şi felul lui de a desena literele semăna cu poetul. Erau litere mari, puternice, caligrafiind o gândire abruptă şi ţărănească, dreaptă, aşa cum drepţi erau toţi scriitorii care, între 1934 şi 1940, îmi erau într-un fel modele. Îl invidiam din două motive: întâi pentru că ştia să trăiască în acelaşi timp în Ţară şi dincolo de ea (era ataşat de presă cred că la Berna pe vremea aceea) şi pentru gloria poetică din care-şi făcuse aureolă pe care o purta în jurul frunţii cu un fel de ciudată omenie şi chiar cu sfială. Vreau să spun că stătea drept în toate cele, aşa cum stătuse Eminescu, aşa cum stăteau Crainic, sau Blaga, Pillat sau Voiculescu, Adrian Maniu sau toţi cei tineri care atunci începeau să se afirme. Generaţie după generaţie, poeţii tineri aveau un ideal şi luptau în numele lui cu toată puterea versurilor şi a vieţii lor închinată poeziei şi pământului care-i adusese la lumină. Există o trecere vizibilă între pământ şi cer, o punte metafizică în aerul din jurul nostru, numită România, aruncată între un tărâm şi celălalt şi pe care umblau în lumina geniului românesc poeţii mai bătrâni sau mai tineri. Afară de numele minore, umbratece, ruşinate oarecum de ceea ce nu puteu fi, condamnate la o părelnică joacă cu greşelile existenţiale, toţi ceilalţi păreau scrişi, aşa cum era Cotruş de pildă, cu aceeaşi cerneală cu care fuseseră scrise cronicile, sau

"Scrisoarea a treia" sau "Viaţa la ţară", sau atâtea alte lucruri care ne mişcau gândurile şi paşii prin acel început de viaţă. Făceam parte dintr-un miez profund şi cald care avea un nume şi căruia eram decişi să consacrăm tot ce aveam mai bun, fără nici un fel de gânduri ascunse, fără nici un fel de ezitare sau de făţarnice jumătăţi de măsură ideologică. Eram siguri că generaţia mea avea să spargă o limită şi că din tot ce se gândise şi făurise la "Dacia Literară", la "Convorbiri", la "Semănătorul" şi la "Gândirea" avea să se proiecteze pe universal o literatură românească valabilă pentru toată omenirea. Acesta a fost atunci rostul întemeierii revistei "Meşterul Manole", pe care Cotruş a înţeles-o de la început, pentru că făcea parte din propria lui carne spirituală.

Îl întâlneam uneori pe Calea Victoriei; odată după ce mă întorsesem prima oară din Italia, în 1938, ameţit şi entuziasmat, însemnat pentru totdeauna cu marca frumuseţii din care abia mă desprinsesem, l-am însoţit pe Cotruş de-a lungul vitrinelor, de la Teatrul Naţional până la "Cartea Românească" şi am vorbit de Perugia, de Assisi, de Florenţa, de Roma şi de Veneţia, de Napoli şi de Capri, de Papini şi de Axel Munthe. El ştia de mult ceea ce eu abia descoperisem. Zâmbea şi mă lăsa să mă descarc. Poate că atunci ceva nou s-a stabilit între noi, pentru totdeauna. Venea uneori la mesele "Gândirii", în iunie, unde cinam, strânşi în jurul aceluiaşi ţel. Ştiam cu toţii, într-adevăr, că există o frumuseţe românească, gata să-şi ia zborul către restul lumii.

După aceea războiul ne-a împrăştiat pe toţi, între închisori şi exiluri. Şi visul parcă se spărsese. Însă din cioburi individuale, încetul cu încetul, acea frumuseţe care ne era ţel şi ideal s-a refăcut, şi mâini harnice şi geniale i-au redat chip în limbi străine, pe meleaguri îndepărtate unul de altul aşa despărţite cum erau de focarul iniţial. Matcă stilistică a funcţionat fără greş şi, pretutindeni, vreau să spun pe toate graiurile întrebuinţate de scriitori români între 1948 şi până azi, a apărut acelaşi fel de a fi sau de a reprezenta ceea ce cineva a numit aşa de frumos la Paris "fiinţă românească" în sensul heideggerian al cuvântului, pe care Blaga îl numise altfel, însă cu aceeaşi tărie esenţială. De la Buenos Aires i-am scris şi mi-a răspuns. Mi-a trimis odată o ediţie completă a lui Cervantes, pe care o am şi acum, apoi ne-am revăzut la Madrid, oraş în care s-au regăsit în acei ani de după război, într-o permanentă polemică, Cotruş şi Busuioceanu, apoi Horia Stamatu şi cu mine, transformând capitala Spaniei într-un loc înalt de cultură românească. Scriam toţi patru în română şi în spaniolă. Atât Cotruş cât şi Busuioceanu publicau cărţi de versuri, comentate şi admirate de critici şi de public, Stamatu scria la revista "Punta Europa", una din publicaţiile cele mai de prestigiu din Madrid, eu colaboram la ziare şi reviste şi publicam primul meu volum de eseuri în limba spaniolă, "Presencia del mito". A fost un timp creator, construit pe marginea durerii, vreau să spun pe marginea unui exil pe care-l visam scurt şi fecund. A fost fecund, însă lung şi tragic. Cotruş a plecat în America, Busuioceanu a murit într-un sanatoriu, eu am plecat la Paris, Stamatu s-a dus în Germania. Însă Madridul se transformase într-un centru românesc, unul din marile locuri pe care s-a făcut cultură româneasca şi se face încă, una din acele oglinzi sufleteşti în care recunoşti propriul chip desenat pe alt chip mai mare şi protector, ajutor fără preţ în ore de disperare şi de dor. Vreau să spun Spania, ca soră şi îndemn. Cotruş înţelesese de mult această rudenie.

Vintilă Horia

Cumpăraţi revista "Rost" de la chioşcurile Rodipet!